Cap. 14 Și iar acasă

În curînd a apărut un decret prin care și eu, Onica și Bocanețu, și alte cîteva mii, am fost epurați din învățămînt ca fiind necorespunzători. Cum să educe fii poporului niște pușcăriași? De altfel și alte categorii de funcționari au fost scoși afară din aparatul de stat. Cred că toți care au fost scoși au fost cei băgați la închisori. Știu că și Lungu de la Solca era în situația mea. Și unde mai pui că Epifanie Rodeanu jurase că să i se taie mîna dreaptă dacă va semna vreun document împotriva vreunui coleg. Totuși, după cum se vede, nu vreunul sau doi au fost scoși din serviciu și aruncați pe drumuri. S-ar fi părut că partidul să-i rămînă recunoscător pentru serviciu credincios. Da de unde! A fost băgat la pușcărie pe 12 ani dar nu a făcut decît 3 sau 4, apoi a fost reprimit ca funcționar la fabrica de unt de la Burdujeni. Se vede că i s-au pus în cîrcă anumite găinării datorită cărora omul nu putea fi admis din nou în serviciul dinainte, ca educator.

Situația era deci destul de gravă. Nu e nimic, mi-am zis. O să mă descurc eu. Odată ce am minte și brațe sănătoase n-o să mor de foame. Deocamdată ședeam la mama și ea era bucuroasă. E adevărat că nu aveam o locuință prea strălucită, ba din contra era destul de modestă. Mai era o cameră mare, neterminată spre drum. Toată casa era a fratelui meu, Gheorghe, care era electrician la București. O construise la îndemnul meu, cu gîndul să rămînă moștenitor. Pe atunci nu era tendința tuturor de a rămîne la oraș. Lucrau la București dar își făceau case la Botoșana și la ieșirea la pensie veneau aici. Eu nu aveam de gînd să rămîn la Botoșana. De aceea i-am scris să prefacă vechea casă rămasă de la tata și să-și facă una nouă, ca să aibă unde sta mama și apoi să rămînă lui. Vechea casă era mai degrabă un bordei, după vechiul sistem. Exista o singură încăpere care era totdeodată și bucătărie și dormitor și cameră de stat. Era o tindă mic de unde se intra în cămară. Cămara în prelungire pe lîngă casă forma grajdul unde se ținea vaca și un porc. Alături de tindă era o șandrama unde se țineau lemnele. Lîngă casă mai era și un șopron cu două laturi deschise unde se păstra nutrețul pentru vite. Asta era toată gospodăria noastră. Fîntînă nu exista, aduceam apă de la vale de la lelica Vedenia. Ne spunea mama că tata avea planuri să-și facă o gospodărie ca lumea și că începuse chiar să cumpere unele materiale, cum ar fi cuie de draniță și piroane, care au rămas și pe care le-am irosit noi bătîndu-le în pămînt.

La casa asta nouă Gheorghe își construise și o șură cu grajd pentru vite. După ce am plecat eu de acolo, Gheorghe a vîndut șura lui Vasile al lui Ilie Slevoacă, vecinul de la vale, iar casa unui cumnat de al său de la Comănești.

Aici voiam eu să mă gospodăresc în mod provizoriu. Pentru iarna lui 1947 – 48 aveam cartofi suficienți, deasemenea și prune din care am făcut un cazan de povirlă. Îmi trebuia un sac de făină de grîu. Pentru aceasta avea mama ceva bani pe lîngă care am mai luat șase găini pe care le-am dus de vînzare în piață la Rădăuți. Cum eram îmbrăcat cu suman și cu o căciulă albă pe care o aveam de la regiment, o doamnă mă întrebă:

– Cum dai găina nenișorule?

Și pentru că nenișorul nu era tare la piață, îndată a dat toate găinile și a mai făcut ceva bani pe lîngă ce avea și a cumpărat un sac de grîu. Brutăria în sat s-a făcut abia peste 32 de ani.

Pentru viitor mă gîndeam să mă ocup de apicultură. Aveam cunoștințele necesare căci cînd eram la Cupca am stat doi ani la un neamț, Iosif Weber, care avea prisacă și unde am făcut toată practica apicolă. La Botoșana fratele Ion era cel mai mare apicultor. Mi-a dat el cartea lui C. L. Hristea, Stupăritul, și am început să studiem împreună. Visam atunci să ajung la 100 de stupi. Planurile erau grozave. Dacă de la fiecare stup luam cîte 20 de kilograme de miere, cel puțin, însemna că într-un an aveam 2000 de kilograme. Aceasta era o avere și unde mai pui ceara și celelalte. Am împrumutat de la școală un șaitan și am început să lucrez. Dar pentru că stupii cereau o precizie foarte mare, iar eu eram destul de obișnuit cu rindeaua și fierăstrăul, am făcut mai întîi prima lucrare de tîmplărie, o ladă mare (un lădoi) pentru păstrat făina. O avem și acuma în cămară.

După ce am terminat lada și am văzut că a ieșit bine, m-am gîndit că deacuma pot trece la o fază superioară. Dar pînă să încep a lucra la stupi, m-am mai gîndit că ar fi bine să văd cum au făcut și apicultorii cei mari din satele vecine. Astfel l-am vizitat pe Toma Cotleț din Comănești, pe Buburuzan și Salovăstru Flutur din Poieni, o femeie din Arbore – Cotul de Jos, pe unul din Cajvana, pe cei de la noi. Apoi m-am hotărît că stupii sistem Dadant ar fi cei mai potriviți pentru satul nostru. Dar n-am mai făcut pînă atunci nici un stup. De unde să încep? Cum să fac? Zile și mai ales nopți de-a rîndul vedeam numai stupi, rame, unt și feder sau căței, unelte și scule. În gînd tăiam scînduri, geluiam și băteam cuie. Măsuram și iar măsuram. Și nu puteam dormi. În vis vedeam roiuri de albine. Vedeam stupi și miere. Cu oricine mă întîlneam numai despre stupi vorbeam. Ajunsese o fobie de care nu mă puteam debarasa.

Gheroghe Finiș al lui Natu primise un roi a doua zi de Sfîntul Ilie și voia să-l vîndă. M-am prezentat și l-am cumpărat. Lucrase pînă toamna nouă rame cu miere și puiet. Era prima familie de albine proprietatea mea. A doua a fost de la Solavăstru Flutur. A treia a fost un roi de la nașul Ion al lui uncheșu Tănase. Mi l-a adus în ziua de Sfîntul Gheroghe 1948, pe cînd era cireșul înflorit, așa că numai am pus ramele din cutia lui de transport în stupul construit de mine în timpul iernii și albinele au și trecut la lucru. Pe vremea roitului fratele mi-a adus și el un roi.

Stupul făcut de mine era cu păreții dubli ca să reziste la temperaturile scăzute de la noi. Și acuma se vede că era bătut în cuie făcute de mine, din sîrmă ghimpată, care se mai găsea pe la garduri, rămase din primul război mondial. Nu se mai găsea nici un cui de vînzare, deși eram după patru ani de la terminarea războiului cu rușii. Poate de zece ori pe zi mă duceam la stupii mei din fața casei și mă uitam la învălmășeala de la urdiniș.

Problema stupilor era destul de ardentă, dar era mai ales de viitor. Acuma, în toamna lui 1947, trebuia să pun la murat varza, făcută din belșug. În ce? Un butoi potrivit nu aveam. La Maidan erau dogari vestiți de la care trebuia să-mi procur un poloboc, doar îmi trebuia toată viața. Am căutat o căruță și m-am dus la Maidan. Era pe la sfîrșitul lui octombrie. Eram îmbrăcat ca pentru iarnă, de altfel era și frig. Pe cap aveam o căciulă mare albă și țuguiată, nu prea elegantă. O aveam de la regiment. De altfel, nici nu țineam la eleganță. Eram îmbrăcat într-un suman țărănesc pe care îl aveam de pe cînd eram elev la școala normală de la Cernăuți. Cu acest suman m-am prezentat prima oară la serviciu în 1939 toamna, la Berhomet, județul Storojineț. Era încă destul de bun. Pe picioare aveam o pereche de pantaloni bufanți, legați jos la gleznă, largi și rău croiți, făcuți de vărul meu, croitorul Vasile Boca, dintr-o pătură militară. Ca încălțări aveam o pereche de bocanci cu talpa de lemn, iar tureata de la niște bocanci vechi, militari, cărora li s-a rupt cu totul talpa de piele. I-am confecționat singur în vara lui 1946. De altfel în vara aceea am deschis un curs de învățătură la care au venit circa 10 învățătoare din satele vecine și i-am învățat cum să facă pantofi cu talpa din pănuși de porumb cum văzusem la emigranții polonezi, căci piele nu prea exista. Erau un fel de sandalete, ca cele romane, ca să nu calce omul, adică femeia, direct cu pielea pe asperitățile drumului. De glenză erau legate cu niște șnururi împletite în trei, din fire de cînepă. Nu prea erau elegante, dar oricum nu mergeai cu talpa goală și nici bocănind cu talpa de lemn cum mergeam eu.

Deci astfel îmbrăcat m-am dus după poloboc pentru pus varza la murat. Pe cînd mă întorceam prin dreptul primăriei vechi din Pîrtești de Sus am întîlnit-o pe învățătoarea Francisca Mareș. O cunoșteam încă înainte de Gherla. Am fost chiar acasă la ea împreună cu domnișoara Anica Lupăescu, căreia îi făceam oarecum curte, și care urma și ea cursurile mele de uzmășie de damă. Poate că m-a impresionat faptul că dînsa n-a ezitat să stea de vorbă cu mine, în mijlocul drumului, deci în văzul trecătorilor, cu toate că eram îmbrăcat așa de țărănește și eram de curînd venit de la pușcărie. Ba la despărțire m-a invitat să merg la ei la hram, de Arhangheli, care era la 7 noiembrie. Cred ca invitația era făcută după cum se obișnuiește ”poftiți la noi la hram” eu: ”mulțumesc, dacă am să pot, am să vin”.

În ziua de hram, pe la orele 12, eram în dreptul școlii din Pîrtești de Sus. La poartă era directorul Grigore Ciornei, care atunci era inspector școlar. M-a invitat să intru pe la el, deși eram planificat să merg peste drum la lelea Anicuța, unde ședea în gazdă cea care m-a invitat. La obiecția mea, că sînt invitat peste drum, dînsul a insistat, spunînd că pot să intru și la dînsa, căci e încă devreme. Nu puteam să-l refuz, deci am mai întîrziat cît am băut cîteva păhărele și am discutat unele chestii banale. Cînd am intrat la Francisca dînși erau așezați la masă și prin urmare a început să mă certe că de ce am întîrziat. Erau prezenți fiul ei, Radu, atunci elev în clasa întîia, și învățătorul Carabet din Cacica, cu nevastă-sa. De îndată mi s-a pus și mie o farfurie de supă, pe care am comparat-o în minte cu cea de la Gherla. Era atît de concentrată că s-ar fi putut face cel puțin 20 de porții pentru deținuți dacă s-ar fi adăugat apa necesară. După masă ne-am plimbat cu toții pe drum. La plecare, după obiceiul românesc, mi s-a spus:

– Mai poftiți pe la noi!

Și am mai fost.

Mizeria materială și morală se instala ca la ea acasă. Lipsurile de tot felul se accentuau din ce în ce. Toată producția țării noastre curgea zi și noastre spre răsărit, peste Prut. Condițiile armistițiului erau exorbitant de grele. 300’000’000 de dolari, nu pare mult, însă toate materialele erau socotite cu prețul fixat de ei. Întrebînd odată pe un economist în ce constă exploatarea colonială mi-a spus că imperialiștii iau din colonii mărfuri cu prețul pe care-l fixează ei, iar la mărfurile lor, a imperialiștilor, tot ei fixează prețul. Încolo omul este liber să muncească oricît de mult. Și oricît de mult ar munci nu poate să ajungă la bunăstare din cauza că munca lui nu este răsplătită în mod normal ci după bunul plac al colonistului. De cumpărat nu poate cumpăra decît ceea ce-i oferă stăpînul și cu prețul stabilit de dînsul. Face impresia că situația e cu totul normală și totuși robia e cumplit de apăsătoare. Această despăgubire de război urma să o achităm în curs de 8 ani de zile. Adică 8 ani de zile tren după tren cu tot ce aveam în țară trebuia să curgă spre răsărit. Stăpînii noștri interni, fiind foarte zeloși, au reușit să depășească planul și mi se pare că numai în 5 ani am plătit tot ce eram datori ca să rămînem săraci și curați.

Fiind la noi îndată după război doi ani de foamete ne-au livrat și ei nouă unele mărfuri, se înțelege că la prețul stabilit de ei. Îmi aduc aminte că poeții ridicau imnuri de slavă pentru faptul ne mai auzit că învingătorul dădea colaci învinșilor (în zilele noastre se spune însă că noi nu am fost învinși ci că de bună voie și nesiliți de nimeni am întors armele împotriva naziștilor, fiind a patra putere care am luptat contra fascismului). Am mai auzit că unii muncitori cerealieri au uitat niște obiecte în grîul livrat rușilor de la Ungheni și le-au găsit în cel ”rusesc” livrat nouă de la Odesa. Se mai întîmplau și minuni, deși nu credeam în ele. Pentru bumbacul livrat de ruși se scanda lozinca: Trăiască Petru Groza care a adus bumbac în țară. Dar niște hîtri au greșit lozinca și au strigat Trăiască Petrea Bumbac care a adus groaza în țară. Asta era, pe lîngă foamete și lipsuri s-a instalat Groaza. Rușii și-au trimis oamenii lor, direct de la Moscova, care aveau rolul să mulgă țara după metoda sovietică, cea mai avansată din lume. În fruntea consilierilor care s-au instalat în toate posturile de conducere, în toate ministerele, în întreprinderi și în instituții, în armată și justiție, în transporturi și comunicații și în orice făbricuță, trebuia să fie un consilier sovietic, în fruntea lor erau Ana Pauker, Teohari Georgescu (scuzați că am uitat numele cel adevărat) și Vasile Luca. Ana Pauker a devenit peste noapte cea mai iubită fiică a poporului român, căreia i se închinau imnuri de slavă și de laudă, cîntece și poezii. Ea a fost numită ministru de externe și trebuia să reprezinte interesele poporului român la Conferința de pace și în orice relații cu toate popoarele lumii. De altfel, soțul ei era ofițer în armata lui Stalin. Teohari Georgescu era ministru de interne. El era cel ce a organizat teroarea, groaza, în țară. El tăia și spînzura pe orișicine, căci nu răspundea decît de mărețul Stalin. Și mărețul Stalin nu prea avea scrupul nici față de viața credincioșilor săi. Chiar Hrușciov după trei ani de la moartea tiranului a spus în Sovietul suprem că cu mîna sa a omorît 700 de oameni, iar din ordinul său 3’000’000. Așa că dacă mureau și cîțiva valahi, nu era mare scofală. Vasile Luca era ungur după tată și evreu după mamă. Pe el l-a numit ministru de finanțe. El deci hotăra cîte piei se pot lua de pe fiecare român.

Cu astfel de conducători se înțelege că oricine era român adevărat ori trebuia să tacă sau chiar să aplaude, ori să stea la închisoare. Și pentru că închisorile erau neîncăpătoare s-a făcut marele lagăr numit ”Canalul Dunăre Marea Neagră”. Aici au fost duși spre ispășire și distrugere toți cei ce au avut un rol cît de mic în țara noastră. Aici trebuiau să moară toți foștii prefecți de județe, toți foștii deputați și senatori, foștii miniștrii și ofițeri superiori din armată, foștii moșieri și chiar mai mici, foștii … oricine ar fi fost ceva, trebuia să i se găsească o vină și să și-o ispășească. Și pentru că toți aceștia constituiau intelectualitatea română cărora li se spunea domni toți domnii au fost băgați la pușcărie încît, dacă te adresai cuiva cu titulatura de domnule i se răspunea adesea ori că domnii sînt la pușcărie, lui să-i spui tovarăș. Astfel îmi povestea Filip Băieș care a fost om de serviciu la primărie foarte mult timp că odată a venit un activist de partid foarte bățos căruia i s-a adresat cu vorba domnule. La aceasta i s-a răspuns:

– Moșule, domnii sînt la pușcărie. Nu mai sînt domni.

– Dar dumneata cumde ai rămas de cîrd? îi ripostă moșul Filip.

– Ascultă moșule, mie să-mi spui tovarăș, nu domn.

– Vai domnule! Eu tovarăș cu dumneata? Păi eu sînt hargat la primărie și dumneata poate ești ministru sau cine știe ce slujbă mare îi fi avînd așa că nu pot fi tovarăș eu cu dumneavoastră.

De aici se vede disprețul profund față de intelectualitate. Nu numai cine era intelectual era prost văzut dar și cine era inteligent. Toată inteligența română trebuia distrusă. Trebuiau promovați oamenii simpli, căci aceștia nu puneau întrebări. Trebuia creată o nouă intelectualitate, cu un orizont redus, cu o slabă capacitate de înțelegere, cu un puternic simț al disciplinei oarbe. Nu era nevoie de cugetători ci de executanți, de roboți.

Pentru a ajunge la acest rezultat trebuia distrus izvorul înțelegerii: bibliotecile, cărțile. Dar nu așa cum făceau naziștii, arzînd cîte un exemplar în piața publică, în mod demonstrativ. Trebuia ca fiecare cetățean, în mod voluntar și nesilit de nimeni să-și ardă toate cărțile. S-a alcătuit mai întîi un voluminos tabel cu toți autorii care trebuiau scoși din biblioteci, epurați. Un volum de 5-600 pagini, cuprinzînd toți autorii ce trebuiau scoși din biblioteci s-a tipărit și difuzat. Orice bibliotecar, cu acel volum în mînă, trebuia să verifice carte de carte și să le scoată afară. Metoda de a le arde nu era bună, cărțile trebuiau retopite. Vagoane de cărți au fost transportate la fabrica de mucava de la Molid ca și la alte fabrici de acest fel. Alții însă, ca să fie mai zeloși și mai expeditivi au dus cărțile cu roaba în grădină, le-au stropit cu gaz și le-au dat foc. Astfel au procedat patrioții de la liceul Hurmuzachi din Rădăuți. Și deoarece cărțile nu ardeau, se folosea furca de fier cu patru coarne, din cele folosite la rînit în grajd, pentru a le învîrti și ventila, ca să ardă mai ușor. Unii elevi, mai puțin patrioți, furau cărțile din vraf și le îndoseau. Din aceste cărți scăpate de la distrugere am citit și eu. Astfel din foștii mei elevi, care acuma erau la liceu, mi-au dat ”Crima lui Sylvestru Bonard”, ”Thais”, ”Revolta îngerilor”, ”Zeilor le este sete”, ”Insula pinguinilor” și altele de Anatole Frame, care nu avea altă vină, ferească Dumnezeu, decît aceea că era un autor burghez. Un alt fost elev mi-a adus volumul IX din ”Recenzămîntul general al populației României 1930”. Era România cea adevărată. Un funcționar de la Camera de agricultură de la Suceava voia să-și însușească cele cinci volume care constituiau ”Marea Enciclopedie agricolă” de C. Filipescu și ceilalți, și le-a ascuns, undeva, după sobă, cu gîndul să le ia acasă. Noroc că s-a găsit un vigilent ca Spiru și a descoperit frauda, împiedicînd răspîndirea culturii putrede burgheze.

Se făceau apoi descinderi și percheziții pe la diferiți cetățeni. Cînd respectivul era ridicat și dus la pușcărie, oamenii se întrebau ce i-o fi găsit?

– I-au găsit niște cărți vechi, aruncate în pod.

– Și ce fel de cărți erau, erau cumva contra rușilor?

– Erau cu poza lui Ferdinand și harta Basarabiei. Avea și o Biblie.

La un călugăr de pe la Neamț i-au confiscat cartea de predici a părintelui Slevoacă, carte care mi-a fost dată mie cu autograf și pe care am împrumutat-o lui Iacob Tomuț de la Cacica, iar el a dat-o călugărului călător.

Într-o zi mi-am revizuit și eu biblioteca și am făcut un vraf de vreo 50 de volume pe care le-am ars, încetul cu încetul, în camera neterminată ce-mi servea de atelier. Ceilalți oameni neștiind precis ce e permis și ce nu, au pus pe foc orice petic de hîrtie tipărită. Ordinul era de a fi predate, dar a preda o carte cu conținut compromițător era tot atît de primejdios ca și a o păstra. Așa că omul o punea pe foc în liniște și fără să știe nimeni nimic și astfel era mai sănătos, mai sigur. Popa Hrincescu a tăiat din Cronica parohiei toate paginile scrise de înaintașul său, Bibi Popescu, sau chiar de el, și le-a pus pe foc, ca nu cumva să fie întrebat că de ce le ține acolo. Samoilă Robu, zis grădinarul, a fost ridicat și dus la Humor căci s-au găsit la el vreo cîteva calendare vechi, calendare pe care le-am văzut și eu și despre care el m-a întrebat dacă n-ar putea să fie cu primejdie dacă le păstrează. Eu i-am spus că nu, dar cei cu percheziția au găsit icoana lui Carol al II-lea și a lui Ferdinand și aceasta constituia „crima”. Ce, lui i-s dragi regii și ar vrea să vină înapoi? Cel ce nu avea nici măcar un calendar vechi sau o carte de rugăciuni, nimic, era om cinstit și nu i se făcea nimic. Și astfel oamenii și-au făcut autocontrolul și au ars sau îngropat orice petec de hîrtie scrisă ca să nu fie ceva contra și să pățească ceva.

Și astfel au dispărut din biblioteci toți oamenii de seamă ai neamului nostru. Filozofii Ion Petrovici și Rădulescu-Notru, R.P. Negulescu și Lucian Blaga, Vasile Conta și toți ceilalți. Romancierii Liviu Rebreanu și Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu și Gib Mihăescu, I. Al. Brătescu Voinești și Duiliu, Zamfirescu și toți ceilalți. Criticii Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, Hașdeu și Ibrăileanu, etc. Poeții Octavian Goga, Ion Pilat, Aron Cotruș, Nichifor Crainic, Voiculesc și Arghezi. (Bietul Eminescu a rămas numai datorită faptului că a scris „Împărat și Proletar”, dar minunata „Doină” a fost scoasă și pusă la index). Istoricii Nicolae Iorga, Dimitrie Onciu, A. D. Zenopol, Ion I. Nistor și tot ce-a avut neamul românesc mai de seamă a fost aruncat la lada de gunoi.

În schimb s-a fondat o editură nouă: Cartea Rusă, care a tipărit tot ce aveam noi nevoie în fiecare zi. Pe lîngă acestea ne-a dat și clasicii ruși ca Tolstoi, Turgheniev, etc. Păcat că mai tîrziu și acestea au fost aruncate la gunoi. Am salvat și eu vreo 23 de volume. Săracele cărți. Mai tîrziu, venind pe la mine diferiți oameni simpli rămîneau contrariați și mă întrebau dacă am voie să am atîtea cărți. Ba unii îmi dădeau sfatul să mai arunc din ele, ca să nu le găsească cineva și să pățesc ceva. Le spuneam că acestea sînt instrumentele mele cu care lucrez, după cum cizmarul are calapoade și ciocane, rașpile și cuțite, cu care lucrează, eu am cărți de care mă servesc. Totuși mulți mă sfătuiau să le țin măcar ascunse pe undeva în pod, ca să nu le vadă „cineva”. Săracii oameni!

Cu toată teroarea și groaza ce s-a introdus în țară, viața mergea înainte. Femeile nășteau copii, tinerii organizau baluri și dansau, vecinele se certau la gard. Soarele răsărea și apunea în aceleași locuri ca mai înainte, numai oamenii se temeau să vorbească ceva contra. Ceva împotriva a ceea ce susținea partidul comunist. Celelalte partide au dispărut prin faptul că toți oamenii de seamă, cei ce constituiau activul de partid, erau la închisoare sau ”pe canal”. Războiul rece începuse și se intețea din ce în ce, încît lumea credea că în curînd va începe războiul cel adevărat, războiul cald, între ruși și americani. Mulți trăgeau nădejdea că azi, mîine începe, că americanii vor ieși învingători și că vom scăpa de ruși. Dar se vede că dorințele oamenilor nu sînt tot una cu realitățile. Chiar domnul Gheață Simion a venit de la București unde a avut serviciu un an de zile ca membru al partidului comunist, dar sperînd că vor veni americanii a venit la Botoșana și nu și-a dat adresa exactă ci a spus că este pe undeva pe la Dorohoi, crezînd că astfel i se va pierde urma. Cînd l-au găsit totuși, și a văzut toată lumea că este comunist-bolșevic, el săracu nu se simțea bine deloc și încerca să mă determine și pe mine să mă înscriu în partid sau măcar în Frontul Plugarilor care era o organizație camuflată. Că adică dacă vor veni americanii, el să poată spune că era obligatoriu să se înscrie ca dovadă că și eu m-am înscris. Dacă eu aș fi rămas pe dinafară iar el înlăuntru, ar fi fost o dovadă că el singur s-a dus să se înscrie în partid și de aceea trimetea pe unii și pe alții ca să mă convingă să mă înscriu ”ca să nu se anine toți de mine”, că e mai sănătos. Cînd a văzut însă că și rușii au făcut bomba atomică i s-au spulberat speranțele și s-a atașat cu trup și suflet de partid, crezînd că deacuma pentru veșnicie, vom fi alături de ruși. Că nu vor mai veni americanii. În acest caz, era mai bine ca el să fie înlăuntru iar eu pe dinafară, așa că m-a lăsat în pace. Nu l-au lăsat pe dînsul în pace căci la prima verificare a fost eliminat din partid. Situația unui exclus din partid era mult mai rea decît a unuia care nu a fost înscris. Era similară cu cea a excomunicaților din bieriscă în Evul mediu. Totuși pentru serviciile aduse el nu a avut nimică de suferit ci din contra, era oarecum privilegiat. Ba a făcut călătorii prin America de două ori, ceea ce pentru altul ar fi fost o imposibilitate, mai ales pentru unul exclus din partid.