Cap. 7 Serviciul militar

Serviciul militar a constituit pentru mine o amară experiență de viață.

Cînd am fost la recrutare la Solca, unde era reședința de plasă, am simțit o gravă umilință. Notarul comunei noastre, Archip Boca, pentru a obține amînarea mea cu un an, ca să-mi termin studiile, a crezut că este bine să mă descrie în fața comisiei ca fiind sărac lipit pămîntului și că trăiesc din cerșit, așa că să-mi facă onorata comisie milă și să mă amîne cu un an, ca să pot termina școala. Era adevărat că sînt sărac, dar n-am cerșit niciodată mila nimănui, iar comisia de recrutare nu trebuia să se milostivească față de mine, ci să se conformeze legilor, care prevedeau amînarea pentru studii, în caz de necesitate. Dar ce puteam să zic?

În toamna lui 1932 m-am prezentat la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. Regimentul ne-a trimis la școala de ofițeri de rezervă la Bacău. Aici, fără să ne puie la nici o probă, ne-a trimis înapoi, alegînd numai pe acei care erau licențiați, iar cei cu liceul sau normala trimițîndu-i la unități. Acest lucru s-ar fi putut face de la regiment, fără să ne poarte pe drum. Mergînd însă pe drum, la întoarcere, cineva și-a făcut milă și mi-a furat cufărul în care aveam tot cazarmamentul: pătură, cearșafuri, fețe de pernă, dos de saltea și altele precum și lucrurile mele personale. Îmi venea să mă duc în lume de teama celor ce puteau să se întîmple. Cineva însă m-a sfătuit să nu mă înspăimînt prea tare ci să-i spun majorului și va vedea el ce trebuie făcut. În adevăr, cînd am spus majorului ce s-a întîmplat, acesta a zîmbit cu satisfacție și mi-a zis că aceasta o să mă coste ceva parale.

– Cît o să mă coste?

– Numai 500 de lei.

Eu nu știu dacă aveam 5 lei la mine, dar în timp de o lună trebuia să fac rost și să-i dau 500 de lei sau să înfund pușcăria. Nu știu ce-am făcut, dar în termenul stabilit am achitat banii.

Din toți teteriștii s-a făcut o campanie de instrucție și am fost dați pe mîna gradaților să ne muștruluiască. Sergentul Zbanț din Gorbănești era mai omenos, dar caporalul Munteanu avea o plăcere diabolică să-și bată joc de oameni. Seara la ora stingerii găsea el un motiv de nemulțumire ca să dea comanda:

– Sub pat fuga marș!

Cînd comanda “Drepți” trebuia să te ridici cu scîndurile patului și cu salteaua în cap. Se producea un vacarm și un praf de neînchipuit. În 5 minute trebuia să-ți aranjezi patul și să fii băgat sub pătură. Se înțelege că nu era gata nimeni niciodată și urma o nouă comandă de intrare sub pat.

– Hei răcanilor, s-a scoborît milităria din pod. Atenție! Drepți!

Și iarăși scîndurile, saltelele și paiele, păturile și pernele săreau în cea mai mare dezordine. Din nou, în 5 minute trebuia să fie totul în cea mai mare rînduială. Între timp urmau înjurăturile și batjocurile.

– Sunteți voi reduși dar las că vă reducem și noi. Sub pat fuga marș!

Și urma așa timp de jumătate de oră fără ca cineva să îndrăznească a protesta. Ba ne spunea că dacă nu ne convine să scriem acasă.

Urma batjocura ofițerilor. În drum spre terenul de instrucție trebuie să facem cel puțin 50 de culcări și ruperi de rînduri. Dacă în șanț era băltoacă se comanda:

– Aviația inamică!

La care trebuia să te camuflezi în șanț să nu te vadă. Dacă pe drum era noroi, executa cu noi atîtea culcări, unde era balta mai mare, pînă ce nu se mai cunoștea culoarea hainelor, fiind plini de noroi de sus pînă jos, parcă am fi fost o turmă de porci, nu oameni.

Odată i s-a părut sublocotenentului Mîndrilă că nu s-a făcut alinierea perfectă. S-a dat ordin sergentului să facă cu noi 25 de culcări și cînd s-a executat ordinul, sublocotenentul a ordonat din nou alinierea. Tot nu era perfect. Alte 25 de culcări, apoi alte 25 și alte 25. Pînă ce s-a plictisit.

Într-o zi, după masă, ne întorceam de la cîmpul de instrucție. Pe drum era un noroi ca pe la Dorohoi. Făcuserăm deja vreo 20 de culcări în mijlocul drumului cînd deodată plutonul nostru ajunge în fața unei băltoace care închidea cu totul trecerea. Sublocotenentul ramîne mai în urmă și cînd erau cu toții cu picioarele în baltă, comandă oprirea. Apoi “la dreapta” și “culcați”. Toți ne-am aruncat în baltă de-a curmezișul drumului parcă am fi fost niște lemne puse ca să fie pod. Sublocotenentul a început să treacă călcînd de pe om pe om, ca să nu se ude la picioare. Cînd a ajuns la capăt a observat că soldatul Aureite era în picioare, ne-executînd ordinul de a se trînti în baltă.

– Ce-i cu tine soldat?

– Nimic domnule sublocotenent!

– De ce n-ai executat ordinul?

– Dumneavoastră vă bateți joc de noi și nu sînt de acord cu aceasta.

– Io-te-te! Dapoi asta e rebeliune!

Între timp soldații s-au sculat unul cîte unul fără comandă și se uitau să vadă ce are să se întîmple.

– Nu este rebeliune dar nu vă bateți joc de noi!

– Ia uite bolșevicul, stai că-ți arăt eu!

Și plin de furie pune mîna pe pistol și-l întinde spre Aurite. Se vede că nu avea gloanțe sau poate s-a răstgîndit, că a pus pistolul la loc fără să facă uz de el, apoi rînjind plin de ură îi zise:

– Las că te aranjez eu, bolșevicule, consiliul de război are să te mănînce!

Apoi tremurînd de mînie, îi zise sergentului să preia comanda și cu cîntec să meargă pînă la cazarmă. El a plecat repede înainte și cînd am ajuns noi el ședea în fața comandamentului. A spus soldatului răzvrătit să se prezinte la domnul colonel Pogan. Acesta s-a urcat la etaj, la biroul colonelului și s-a prezentat regulamentar. Colonelul s-a uitat la el de sus și pînă jos, l-a întrebat încă odată cum îl cheamă, apoi i-a ordonat să-i povestească cum s-a întîmplat totul. Aurite a început să povestească, i-a arătat uniforma plină de noroi cum a făcut culcări în mijlocul drumului și s-a rugat de colonel să-l mute în altă campanie. Colonelul s-a uitat atent la figura distinsă a soldatului care purta ochelari cu ramă neagră și l-a întrebat ce studii are. Cînd soldatul T. R. a spus că este licențiat în drept și-n filozofie, colonelul l-a întrebat dacă știe să scrie. Soldatul a spus zîmbind că știe. Colonelul i-a ordonat ca a doua zi, la orele 8 să se prezinte la dînsul. L-a dus la un birou și l-a prezentat la un locotenent spunînd că de-acuma va lucra acolo ca furier.

Sublocotenentul Mîndrilă a doua zi nu s-a mai prezentat la compania noastră ci aicea a venit altul pe care am uitat cum îl cheamă.

Mai tîrziu, cînd am început să facem de gardă, odată am primit ordin de la sergentul de schimb să iau un soldat de la închisoare și să-l duc la magazia de lemne în fața regimentului, peste drum, ca să taie și transporte un braț de lemne pentru a face foc la un birou. Cu baioneta la armă am scos soldatul și l-am dus la depozit. Aici soldatul a început să despice lemnele, se vede că fusese și altădată. Eu stam și-l supravegheam să nu fugă. La un moment dat mă întreabă ce studii am și cînd îi spun că sînt învățător, dînsul îmi spune că-i tot învățător. Cînd l-am întrebat pentru ce face închisoare dînsul mi-a spus că majorul lor de la companie a adunat soldații în front și a început să le distribuie pîinea aruncînd-o fiecărui soldat jos în noroi, în fața frontului, cum ai arunca-o unui cîine. Dînsul n-a vrut să ia pîinea de jos, dar majorul i-a spus că e bolșevic și că ar trebui împușcat ca să se învețe minte și alții. Din acel moment am prins simpatie pentru el și mi-a spus că se cheamă Costică Modnovici și că e de la Hudești. După ce a ieșit de la închisoare ne întîlneam adesea și discutam fel de fel de probleme. Ulterior ne-am scris multă vreme iar la concentrări și pe front ne-am întîlnit din nou.

Odată, pe cînd făceam ca sergent de zi, deși eram caporal, am auzit semnalul din trompetă pentru adunarea sergenților de zi în fața comandamentului. În cea mai mare fugă am plecat și am fost printre primii la locul de adunare. Ofițer de serviciu era acel sublocotenent Mîndrilă.

– Tu-vam crucea mamii voastre mîrlanilor, de ce nu veniți la timp?

Și cum avea o botă în mînă, a vrut să ținem mîinile întinse, cu palmele desfăcute și la fiecare palmă ne trăgea cîte o botă. Cînd a ajuns la mine, care eram de la compania a noua, mi-a tras așa de tare peste mînă că mi s-a părut că mi-a rupt degetele. Am strigat de durere și am zis că de ce dă, că doar eu am fost la timp.

– A! tu vorbești în front! Ia prezintă-te ici în fața mea, ca să învățăm cum e la armată!

Și în fața tuturor sergenților de zi, mi-a cîrpit patru palme peste obraz de am văzut stele verzi și mă ustura fața.

– Plecați la companii și cînd îți auzi semnalul, să fiți prezenți, ați înțeles? Plecați!

Peste cîteva minute am auzit din nou semnalul și în graba cea mai mare am fost din nou adunați în front.

– Așa mîrlanilor, așa păunașilor, vedeți că se poate băgava-ș în p. mamii voastre de comuniști, lasă că de-acuma e gata, nu mai e disciplină?

Am plecat la companii punîndu-ne întrebarea, dar numai în sinea noastră, care a fost scopul adunării?

Prin luna februarie am căpătat o permisie pe mai multe zile să merg acasă. Nu mi-a dat însă și un bilet de călătorie. Drumul mă privea pe mine. Nu aveam nici un ban așa că m-am gîndit să merg pe jos. Drumul avea cam 70 de km așa că am hotărît să-l fac în două etape. În prima zi am mers pînă la Pătrăuți unde am rămas la mama lui Puiu Ion, colegul meu de clasă și acum camarad de militărie, iar a doua zi către seară am ajuns acasă. Trei zile am avut febră musculară la picioare așa că abia am putut ieși din casă. Poate că majorul și-a trimis cucoana pe undeva la neamuri cu biletul meu de drum.

Educația oștească era o noțiune cu totul necunoscută. La “teorie” soldatul era învățat să cunoască pe de rost descrierea armei, a puștei mitraliere, a celuilalt echipament cu termeni tehnici pe care nu-i înțelegeam. Se învăța de asemeni pe de rost diferite articole din regulamentul de ordine interioară și atîta tot. Totul papagalicește, fără nici un înțeles.

Să învețe ceva soldatul din istoria sau geografia patriei, nimic! Și deoarece locotenentul Ioniță mă vedea adeseori cu o carte sau un ziar în mînă într-o zi m-a întrebat dacă eu fac politică? La răspunsul meu negativ, el a întrebat atunci pentru ce citesc ziarele, că soldatul nu are nevoie să știe prea multe, el trebuie numai să execute ce i se comandă. Va să zică soldatul cu cît e mai prost cu atît e mai bun, căci nu dă probleme ofițerului. Pe de altă parte ofițerul este un fel de zeitate de care soldatul trebuie să se apropie numai cu frică și cu cutremur. În fond și ei erau oameni inculți, care, atunci cînd se întîlneau nu vorbeau decît despre curve, bețivănii și jocuri de cărți. Poate la alte regimente erau și alt fel de ofițeri.

La eliberare mi s-a dat gradul de sergent T.R.