Cap. 7 Serviciul de învățător

Serviciul de învățător l-am început în ziua de 1 decembrie 1933. Am fost numit învățător suplinitor la școala primară din comuna Berehomet, provincia Siret, în cătunul Darie, județul Storojineț. Poate să pară puțin curios că am fost numit suplinitor și nu titular, cu toate că aveam diplomă cu media 9.50. Cei mai mulți însă nu au fost numiți deloc, rămînînd șomeri cîte 2-3 ani. Aceștia au făcut o asociație a învățătorilor fără posturi, s-au adunat la București și au protestat pe străzi cerînd slujbe. Li s-a recomandat să strîngă cureaua iar de nu să se arunce în mare. Pentru a-i împrăștia, s-au folosit pompierii cu tulumbe de apă. Eu am avut noroc iarăși de uncheșul Simion, căci prin cunoștințele sale, ca advocat și fost prefect al județului, s-a găsit un loc de suplinire

Uncheșul, ca un părinte bun, a mers cu mine pînă la Berehomet. Mi-a căutat o gazdă, apoi a plecat. Eu m-am gîndit să ies puțin ca să văd satul. În dreptul școlii din centru era la poartă un domn mai în vîrstă și un colonel. Eu i-am salutat și am plecat mai departe, dar domnul m-a întrebat cine sînt și ce caut acolo. Cînd i-am spus că sînt noul învățător el mi-a spus că este directorul școlii, Ștefan Braha, care întîmplător este și primarul comunei și ca atare trebuie să știe cine vine prin comună, căci au început să circule unii studenți legionari care fac propagandă pentru partidul lor. Eu cum eram îmbrăcat în sumănelul meu prăpădit și cu ițari, ușor puteam fi luat drept un pîrlit de student care merge în propagandă electorală.

La școala din Darie am fost repartizat la clasa întîia. M-am gîndit să-i învăț un cîntec potrivit, ca să-i cîștig de partea mea. Le-am cîntat eu mai întîi:

Eu sunt călăreț

Mîndru și isteț

Am un cal frumos

Verde și frunzos

Tralalala…

– Ei, vă place copii?

– Nu place, nu!

– Ei, cum să nu vă placă? Ia să mai cîntăm odată.

Și mai cînt eu odată plin de însuflețire. Observ pe fața copiilor că sunt veseli și că le place cîntecul.

– Ei copii, nu vă place?

– Nu place, nu!

Am rămas descumpănit neștiind ce să mai fac. Văd că un copil, mai mărișor, care era dintre repetenți, vrea să-mi spuie ceva.

– Domnu, la ei place zice că plînge și zice că nu plînge, la ei place cîntecul.

M-am lămurit deci că pe limba lor place = plînge și că deci ei nu plîng ci din contra se bucură, căci le place cîntecul, dar nu cunosc limba română.

În prima duminică am plecat la Storojineț și mătușa Aneta a mers cu mine la croitorul Geiger, unde am comandat un costum nou, plus manta cu guler de blană, plus cămăși și celelalte necesare, toate acestea plătibile în mai multe rate lunare, la salar. În sfîrșit m-am căftănit și eu și arătam de-acuma ca un adevărat domn.

Uncheșul a avut grijă și după vacanța de Crăciun n-am mai mers la Berehomet ci la Cupca, o comună romînească cu oameni ca la Botoșana. S-a interesat chiar la cine să stau în gazdă prin preotul de acolo care îi era prieten, părintele Grigorovici. M-a lămurit cum să ajung acolo și anume să merg cu trenul pînă la prima gară, cînd trebuie să mă dau jos, apoi iau trenul care merge spre Cindei și mă opresc la Cupca. Așa am și făcut numai că dîndu-mă jos la prima “gară”, am rămas în cîmp, căci era halta Ropcea, și a trebuit să merg pe jos pe linie pînă la gara Iordănești de unde am luat trenul spre Cupca. Acolo m-am interesat de doamna Weber unde trebuia să stau la gazdă. Cetățeanul pe care l-am întrebat, m-a întrebat și el la care doamnă Weber vreau să merg, la cea tînără sau la cea bătrînă? I-am spus că la Iosef Weber și atunci mi-a spus că este cea tînără și că șade peste drum de școală. M-am prezentat deci la doamna Weber cea tînără și dînsa știa că voi veni, așa că mă aștepta. Mi-a spus că va trebui să-i plătesc 700 de lei pe lună și pentru aceasta voi avea una cameră încălzită și luminată, îmi va servi trei mese pe zi și alte servicii, cum ar fi lustruitul ghetelor, spălatul rufelor, curățenia în cameră cu așternutul ei, etc. Eu nu voi avea nici o grijă. Eu nu știam dacă e scump sau ieftin căci aveam 1200 pe lună, așa că-mi mai rămîneau 500. Mi-a prezentat odaia, cu fereastra spre drum, de unde vedeam școala. Era o odaie nu prea spațioasă dar foarte simpatică, cu covor de lînă așternut pe jos, un pat cu așternut foarte curat, un dulap, cuier, oglindă și soba încălzită.

– Ei, dacă vă place, poftim în bucătărie să serviți o cafea cu lapte.

La cafea mi-a servit pîine caldă unsă cu unt și pe deasupra cu miere. Soțul doamnei era crescător de albine așa că mierea era o hrană obișnuită. Dînsul făcea serviciul de agent de urmărire în satul vecin, Pătrăuți, pe Siret, așa că nu-l vedeam decît arare ori pe acasă. Aveau trei copii din care unul în clasa a IV-a, o fetiță foarte frumoasă, Trud, de 5 ani, și un băiețel slăbuț, de doi ani, care a murit cînd eram eu acolo.

Îndată m-am prezentat la directorul școlii, cu ordinul de numire spre a fi introdus în serviciu. Acesta, Orest Ungureanu, m-a primit bucuros și mi-a spus că de a doua zi, luni, să mă prezint la școala de peste apă unde voi avea clasa a IV-a. Mi-a urat succes în serviciu și fericire în viață.

Acuma mă simțeam și eu om. Eram bine îmbrăcat, bine adăpostit și bine hrănit. Urma să-mi fac serviciu în așa fel ca să am succese remarcabile și deci satisfacții spirituale.

Pentru a mă pune la curent cu ce e în țară și în lume m-am abonat la ziarul “Țara Noastră” a lui Octavian Goga și la ziarul “Naționalul Nou”. Am cerut la București să-mi trimită la Cupca revista “Lumea Nouă” a lui Mihail Manoilescu. Eram abonat încă de pe cînd eram la armată. M-am mai abonat la revistele “Gîndirea” și “Revista Fundațiilor Regale”. Citind toate aceste publicații am început să-mi formez un mod personal de gîndire.

La “Țara Noastră” am trimis mai multe articole care au fost publicate, din care unul pe prima pagină. La “Naționalul nou” am fost numit corespondent pentru Storojineț. Am trimis un articol, “Ostașii culturii”, și la revista învățătorilor din Bucovina “Voința Școalei” dar nu mi l-au publicat și N. Simionovici mi-a trimis o scrisoare prin care îmi atrăgea atenția că articolul meu are prea multe locuri comune și că nu este în interesul meu să apar în acest fel. Să analizez și dezvolt mai bine cele ce vreau să spun etc. N-am zis nimic, dar nu peste multă vreme, un articol de al meu a apărut în ziarul “Universul” despre starea învățămîntului în județul Storojineț. La acest ziar uncheșul Simion era corespondent peste județul Storojineț, așa că de multe ori făceam eu corespondența și o trimiteam în numele lui. Cei de la “Voința Școalei” văzînd articolul meu (nesemnat) l-au reprodus pe prima pagină. Atunci am avut și eu ocazia să le scriu o scrisoare usturătoare și plină de răutate. Am publicat de asemenea și multe articole la ziarul “Cuvîntul țărănimii” de la Cernăuți.

Deși pe atunci nu se obișnuia, am vizitat pe toți elevii la domiciliu și le-am întocmit cîte o “fișă pedagogică” cum învățasem la școală.

La cercurile culturale care se țineau regulat în fiecare lună, ridicam întotdeauna cuvîntul contribuind cu părerile mele la promovarea ideilor pedagogice juste și combaterea unor aberațiuni susținute de unii rău intenționați sau rău informați. Astfel îmi aduc aminte că la un astfel de cerc de la Igești mi se pare, o învățătoare cu numele Cracalia a pregătit cu elevii, printre alte dansuri naționale și un cazacioc. Un învățător “regățean”, adică venit din vechiul regat, cum se zicea atunci, a făcut un mare tărăboi pe chestia cazaciocului, că adică cu aceasta se face propagandă ucraineană. Eu am obiectat că poporul român joacă sârba, fără să se gîndească să facă propagandă sârbească, joacă polca fără nici un gînd de propagandă, joacă valsul și ruseasca, joacă diferite jocuri fără nici un fel de gînd de propagandă antinațională, și dacă are să joace un cazacioc, dacă o să-i placă, n-are să se facă nici o bortă în cer. Marea majoritate au aplaudat și aprobat, iar cei ce au venit cu gîndul să ne romanizeze pe toți, cu orice preț, mi-au zis că fac pe advocatul ucrainenilor.

Văzînd că la Cupca erau elevi foarte vioi și dezghețați și vorbeau o românească ca și cea de la Botoșana, m-am gîndit că aș putea să culeg de la dînșii o serie de producții folclorice, mai ales strigături și cîntece, cum am văzut că făcea Constantin Brăileanu la Botoșana.

În timpul pauzelor și uneori după lecții mulți elevi din clasele V-VIII, se adunau în jurul meu și îmi dictau versurile pe care le cunoșteau. Știu că am strîns mai multe caiete mari, cu peste 500 de pagini scrise de mînă. Toate aceste caiete ca și toate cărțile mele și colecțiile de reviste pe cel puțin 6-7 ani au fost aruncate pe apa Siretului, la Storojineț, de teama rușilor, că ar putea găsi motive să-i ducă în Siberia. Eu am plecat de acolo fără să pot lua nici lucrurile mele cele mai necesare. E interesant că din apă a fost salvată numai o biblie în limba italiană pe care o mai am și care se cunoaște că a fost în apă, pentru că s-a dizolvat vopseaua roșie de pe tăietura foilor și s-a prelins în interiorul paginilor.

Printre învățătorii de la Cupca îmi aduc aminte că erau, în afară de directorul Ungureanu, George Buțincu, căsătorit cu fata preotului Grigorovici de acolo, Iana Buțincu, pe care îl cunoșteam de la armată și care a ajuns ulterior inspector regional și ca învățător s-a stabilit la Gura Humorului; Mihai Vasilescu, care a murit pe front; Florica Negru, o domnișoară de 120 de kilograme; și Iosefina Niedzelschi, o poloneză roșcovană și grăsuță. Aceasta mi-a spus că dînsa urmează liceul în particular, sau cum se zice acum, la fără frecvență, ca să poată urma apoi facultatea și să ajungă profesoară.

În timpul acela școala normală, ceea ce e acuma liceul pedagogic, era o școală cu caracter închis, era o fundătură fără nici o ieșire. Odată ce ieșeai învățător nu te mai puteai gîndi să avansezi decît în breasla aceasta. Nu puteai să te înscrii la facultate cu studiile de la normală. Dacă cineva n-ar fi dorit să rămînă învățător apoi trebuia să dea diferența la anumite materii începînd din clasa a III-a, iar din clasa a V-a să urmeze în particular pînă în clasa a VIII-a, să dea bacalaureatul, apoi se putea înscrie la orice facultate, fără nici un examen numai pe baza bacalaureatului.

Văzînd eu că domnișoara Niedzelschi urmează drumul acesta imediat m-am hotărît să mă pregătesc pentru a da diferența la materiile cerute. În anul 1935 am dat diferența la clasele a III-a și a IV-a iar din 1936 m-am înscris ca elev particular în clasa a V-a la liceul din Storojineț. Am dat examenul la toate materiile din clasele a V-a, a VI-a și a VII-a între anii 1935 și 1939. În toamna anului 1939 am intrat la Școala Normală Superioară București.

După doi ani de funcționare ca învățător suplinitor la Cupca în sfîrșit am fost numit învățător cu încredințare de post sau titular cum s-ar zice acuma, pe ziua de 15 noiembrie 1935 în comuna Dumbrava-Roșie, județul Storojineț.

Aici am avut ca director pe Valter Horodincescu, un bun învățător și un bun camarad. De la el am învățat multe în cariera didactică și am prins gustul pentru arheologie. Pe un tăpșan din fața școlii se vedeau urmele unei cetăți sau cel puțin un loc întărit pe unde se găseau resturi ceramice la suprafață. În cancelaria școlii se găseau o mulțime de pietre rotunjite, care ar fi fost ghiulele de la tunurile lui Ștefan cel Mare. Să nu uităm că era vestita Dumbravă Roșie.

Și aici populația vorbea limba ucraineană iar eu am cerut anume clasa întîia ca să-mi arăt întreaga artă pedagogică, precum și puterea mea de muncă. Am reușit ca pînă la sfîrșitul anului copilașii care la început cînd îi întrebai “cum te cheamă” să răspundă cu aceleași cuvinte “cum te cheamă”, să poată povesti în limba română, să poată scrie, citi și socoti. Ulterior, cînd am cerut o adeverință necesară pentru examenul de definitivat în 1938, directorul a mărturisit:

– Ca învățător al clasei I-a a predat cu atîta pricepere și sîrguință încît și azi seria de elevi pe care i-a instruit în clasa I-a sunt cei mai buni din cursul inferior.

Aici am organizat un cor pe două voci cu elevi și un cor bărbătesc cu arcașii, cu care m-am încumetat să cînt și părți din liturghie la biserică. Probabil că dacă aș fi stat mai mult acolo aș fi reușit să am rezultate mai frumoase, deși la școală, muzica și vioara erau obiectele la care aveam întotdeauna notele cele mai mici.

La școala cu un post din Chicera, care ținea tot de Dumbrava Roșie, era un învățător tînăr cu numele Țintă. Acesta venea pe la școala noastră și pornea adesea diferite discuții. Într-o zi îmi spuse că a citit o carte care apăruse atunci, a lui Nicolae Roșu. Era o carte foarte interesantă și trata diferite teme contemporane. O citisem și eu. Colegul Țintă îmi spune că are să citească un capitol din carte, ca o conferință, la Cercul cultural. Atunci se cerea ca la prezentare la definitivat să aduci dovezi de felul conferințelor ținute la cercurile culturale sau în alte ocazii cu cetățenii.

Eu îi spun că nu e bine să țină o astfel de conferință, că s-ar putea ca cineva care a citit cartea să-l denunțe în public ca fiind un plagiator, ceea ce înseamnă că este un furt literar care se pedepsește de lege. El îmi spune însă că e sigur că n-a citit nimeni cartea în afară de mine și de el și deci nu o să-l denunț. I-am spus că nu e frumos să ne pretăm la niște lucruri condamnate de lege, noi ca învățători. Peste cîteva săptămîni se ține ședința cercului pedagogic la Adîncata. Aici o învățătoare vine cu un referat foarte frumos alcătuit, citit artistic încît a avut un efect extraordinar. La terminare, asistenții nu se puteau opri din aplauze. Eu clocoteam de indignare. Cît de proști ne socoate pe noi toți! Inspectorul Prodaniuc, care avea doi fii, din care unul era român și unul ucrainean, întrebă asistența ce părere are. Eu am cerut cuvîntul și plin de emoție, cu vocea tremurîndă am spus:

– Văd că v-a plăcut foarte mult conferința doamnei învățătoare, și în adevăr că este o lucrare plină de fond și poezie. Ați avut dreptate s-o aplaudați cu atîta frenezie. Atît numai că doamna învățătoare a uitat să ne spună cine este autorul lucrării, lăsîndu-ne să credem că este munca și strădania dumisale. Aici este greșeala doamnei, că și-a însușit munca și meritul scriitorului Tiberiu Cruda, care ne-a ținut această conferință despre “Drapelul țării” și care probabil a ținut-o și altor serii la Breaza, iar domnia sa și-a permis să și-o însușească, prezentînd-o drept lucrarea dumisale, ceea ce constituie un plagiat sau furt literar, care se pedepsește de către legile țării. Noi ca educatori ai fiilor poporului n-avem dreptul să facem așa ceva și nici să permitem altora acest lucru.

Și m-am așezat. Am auzit cîteva aplauze. Inspectorul a spus:

– Domnul Boca are dreptate, în adevăr și eu am ascultat la Breaza această conferință. Dar domnul Boca nu are dreptate, căci domnia sa nu este cavaler. Cînd doamna învățătoare ne-a citit atît de frumos lucrarea, care a produs asupra tuturor atîta încîntare, nu este bine ca cineva să strice acest efect, cu atît mai mult cu cît domnia sa nu a publicat lucrarea, ca să constituie un plagiat, ci ne-a citit-o numai, cum ai citi o poezie de-a lui Vasile Alecsandri. Și apoi, dacă ar fi un plagiat, de acest lucru ar trebui să se scandalizeze Tiberiu Crudu nu Boca Vasile. Noi mulțumim doamnei învățătoare pentru clipele frumoase pe care ni le-a prilejuit și recomandăm celor tineri să nu fie așa de bătăioși, mai ales față de doamne.

Și m-am așezat. Am auzit cîteva aplauze. Inspectorul a spus:

Am rămas zăpăcit. Nu știam ce să cred, cum și am și n-am dreptate! Oare dreptatea e în același timp și nedreptate? Oare dreptatea e ca un sac pe care-l poți întoarce și pe față și pe dos?

Unul de prin partea locului mă liniști:

– Fii deștept Boca! Cum tu nu știi că doamna învățătoare e prietena domnului inspector?

În anul următor am fost detașat la școala primară din Storojineț, cătunul Maidan. Aici era o școală numai cu patru posturi. A fost construită și cu grija învățătorului George Burciu, care are tot meritul la construirea școlii din Botoșana. El a funcționat aici pînă în anul 1936, cînd a ieșit la pensie, iar eu am venit în locul lui.

Am stat în gazdă la doamna Miron, care nu era departe de școală. Școala era condusă de domnul George Sainciuc, care în acel timp era inspector școlar. Mai funcționau la școală doamna Enescu, doamna Clepș și Racocea Roman.

De îndată am introdus străjeria în școală și am început să fac o activitate susținută. Activitatea mea însă era pe diverse planuri. Școala în primul rînd, ca peste tot. În al doilea rînd era activitatea culturală și apoi activitatea de pregătire pentru viață, de învățarea materiilor ce le pregăteam în particular pentru liceu. Toate acestea îmi absorbeau timpul în întregime.

Pe atunci activitatea culturală nu era o problemă de stat și nimeni nu te împingea din urmă să o faci. Aceasta ieșea din proprie inițiativă, cum ar crește florile din semințele ce cad în pămînt bun. Astfel aproape în fiecare localitate exista cîte una sau mai multe societăți culturale. În comunele rurale erau societăți arsăsești care erau patronate de societatea studențească “Dacia”, iar în orașe erau diferite societăți cum ar fi unele filiale ale “Societății pentru cultură” de la Cernăuți.

În acel timp la Storojineț activa “Societatea Doamnelor Române” în fruntea căreia se găsea atunci doamna Filievici, soția preotului ortodox. Această societate avea un cor mixt care ținea repetițiile în localul liceului. O parte a corului cînta și liturghia la biserică. Tot aici era și o orchestră înfiripată și condusă de învățătorul Ionescu care avea serviciul la o școală cu un post ce se afla la marginea Storojinețului dinspre Cernăuți. Era un băiet modest și tînăr, dar de îndată s-a impus prin capacitatea sa. Știa să cînte la diferite instrumente și îndată a adunat în jurul său 20-30 de amatori instrumentiști. Amatorii de teatru au pus în scenă și reprezentat piesa Soacra cu trei nurori, care a avut un succes răsunător. Avem și o fotografie a artiștilor de îndată după spectacol. Din 21 de persoane 8 eram învățători.

În acel timp la Storojineț activa “Societatea Doamnelor Române” în fruntea căreia se găsea atunci doamna Filievici, soția preotului ortodox. Această societate avea un cor mixt care ținea repetițiile în localul liceului. O parte a corului cînta și liturghia la biserică. Tot aici era și o orchestră înfiripată și condusă de învățătorul Ionescu care avea serviciul la o școală cu un post ce se afla la marginea Storojinețului dinspre Cernăuți. Era un băiet modest și tînăr, dar de îndată s-a impus prin capacitatea sa. Știa să cînte la diferite instrumente și îndată a adunat în jurul său 20-30 de amatori instrumentiști. Amatorii de teatru au pus în scenă și reprezentat piesa Soacra cu trei nurori, care a avut un succes răsunător. Avem și o fotografie a artiștilor de îndată după spectacol. Din 21 de persoane 8 eram învățători.

În al doilea an, 1937/38 am fost detașat la școala din Storojineț-Bilca, apoi în anii următori la biroul Inspectoratului școlar unde am lucrat ca ajutor la contabilitate. Pe atunci toate salariile învățătorilor se plăteau prin Inspectoratul școlar și statele de plată se alcătuiau în patru exemplare pentru toate școlile din județ, de către inspectorat. Așa că doamna Victoria Popescu și cu mine scriam toată ziua la statele de plată.

În toamna anului 1939, după 15 septembrie, într-o luni dimineață, ne-am trezit cu orașul plin de soldați polonezi. Era marea tragedie a poporului polonez: a patra împărțire a Poloniei. Hitler și-a dat mîna cu Stalin și s-au înțeles cît să sfîșie fiecare din trupul Poloniei. După această înțelegere naziștii au și început invadarea. În două săptămîni au desființat Polonia. Stalin, fără nici o luptă, și-a luat partea care i se “cuvenea” conform înțelegerii. Dar ei n-au cucerit-o prin război, ci au “eliberat-o” din “robia” mareșalului Pilsudski, care era deja mort din 1935. Apoi, pentru că Machiavelli învăța pe principe cum să facă pentru a stăpîni mai ușor o țară cucerită și anume să stîrpească mai întîi pe toți foștii conducători, apoi pe cei ce ar putea să devină conducători, pe intelectuali, și Stalin, tătucul Stalin, a dat ordin și a adunat pe toți ofițerii din fosta armată poloneză, în care era toată floarea intelectualității națiunii, 9000 de ofițeri și în aprilie 1940 i-a dus într-o pădure numit Catin și pe toți i-a ucis trăgîndu-le cîte un glonț în ceafă, după metoda sovietică, cea mai avansată din lume, de a ucide oamenii. Apoi a căutat să convingă mulțimea, gloata, sau prostimea, dacă vreți, că ea reprezintă chintesența națiunii, că cei ce nu știu a-și scrie nici numele reprezintă adevărata înțelepciune a poporului, iar intelectualii sînt niște vînduți ai capitaliștilor americani și nu merită să dai nici scuipatul pe ei. Și aveau dreptate în felul lor, căci mulțimea naivă crede mai ușor orice răzbîtie, pe cînd un intelectual adevărat se va lăsa foarte greu convins că albul este negru, că sclavia înseamnă libertate, că bunăstarea este rezultatul unui furt din bunul poporului și nu rezultatul unei stăruințe chibzuite în muncă și economisire, etc.

Cînd nemții s-au întins spre răsărit, după “spațiu vital”, au descoperit ororile comise, au alcătuit comisii internaționale care să constate crimele odioase și în felul acesta să facă propagandă antisovietică. E interesant că rușii cînd au respins pe nemți și au ajuns la pădurea Cătin, au făcut și ei comisii și au dovedit că de fapt nemții au ucis pe ofițerii polonezi.

În dimineața de septembrie, cînd trupele noastre au dezarmat pe polonezi s-au putut vedea scene înduioșătoare. Oamenii, cu lacrimi în ochi își depuneau armele pe o grămadă ce s-a format în mijlocul pieții. În curtea hotelului de peste drum de inspectoratul școlar s-a format o movilă de pistoale de toate mărcile. O companie întreagă s-a oprit în piață și la comanda ofițerului au pus armele în piramidă, aliniate frumos, apoi s-au retras, ca și cum ar fi făcut aceasta pe cîmpul de instrucție, cînd soldații iau repaus. Toți erau triști și tăcuți. Care s-au putut înțelege cu ei au aflat că vor să treacă prin țara noastră pînă la Constanța, iar de acolo să meargă în apus, în Anglia, pentru a lupta mai departe contra nemților.

O mașină cu preoți, printre care și un episcop, au ținut sfat într-o cameră la prefectură și au hotărît să se întoarcă înapoi, pentru a fi alături de popor, la greu, precum au fost la bine. N-am avut posibilitatea de a afla dacă respectivii au ajuns acasă sau pe undeva pe lîngă Catin. În tot cazul, e de admirat gestul lor. Doi advocați și un profesor, ofițeri, au fost primiți la uncheșul Simion și au luat masa cu ei și au discutat în limba germană.

Unii au ajuns la Constanța apoi au alcătuit în apus Armata poloneză cu care sperau să intre din nou în luptă contra dușmanilor țării lor.

După cum am spus mai sus, învățătorilor le era închisă posibilitatea de a urma studii superioare, de aceea, prin Asociația învățătorilor, decenii în șir s-a cerut mereu dreptul la cultură superioară. Pe de o parte acest lucru era un bine, din punct de vedere al învățămîntului, căci cei mai capabili, ca și cei mai puțin capabili trebuiau să stea aici. Aici, pentru această meserie eram pregătiți și orice satisfacție în viață de aici trebuia să-ți vină. Sistemul ulterior dă posibilitatea oricui să avanseze încît pentru cei capabili și ambițioși învățămîntul primar este numai o trambulină cu ajutorul căreia omul se saltă ceva mai sus. Toți cei mai bine înzestrați visează să ajungă profesori de liceu apoi de universitate, iar ca învățători rămîn numai cei ce n-au reușit la diversele examene. În acest caz omul se consideră ratat, nu mai găsește în el energia necesară pentru a da un randament superior. Se plafonează, își caută satisfacții în activități și preocupări inferioare, cum ar fi jocurile de cărți, organizarea de chefuri, sau bîrfe și detractări. Mai ales în mediul sătesc trebuie să fii destul de tare pentru a te putea sustrage din ambianța malefică în care plutești ca peștele în apă. Dacă încerci să-ți creezi un mediu propriu ceilalți te ironizează, te disprețuiesc sau chiar caută să te distrugă prin rapoarte false către cei de sus, prin intrigi și calomnii. Dacă reușești totuși să te menții în stima propriilor tăi ochi, atunci detractorii și invidioșii încearcă să dovedească lumii că “tu” exiști la nivelul la care ești numai datorită ajutorului “tovărășesc” pe care ți l-au pus la dispoziție și că fără acest ajutor nu ai fi reușit nimic în viață.

Eu luasem deja hotărîrea de a mă pregăti pentru învățămîntul superior. Dădeam toate examenele așa că la finea anului școlar 1938-39, terminasem clasa a VII-a, așa că mai aveam de dat clasa a VIII-a, bacalaureatul și puteam să intru la universitate, la orice facultate, fără alt examen.

În acest timp însă a apărut o lege prin care se înființa “Școala Normală Superioară” cu durata de 3 ani, cu secția A pentru profesori și secția B pentru învățători. Această școală trebuia să pregătească cadrele de conducere ale învățămîntului primar și mediu din întreaga țară. Trebuia să funcționeze în centrele universitare de la București, Cluj și Iași și în fiecare centru urmau să frecventeze cursurile cîte 30 de învățători.

Din acel moment întreaga mea energie se canaliza spre acel țel. Trebuia cu orice chip să intru la Școala Normală Superioară de la București. Mă pregăteam zi și noapte. Dar ca mine se pregăteau sute de candidați. Numai la București, pentru 30 de locuri s-au prezentat 550 de învățători, ceea ce înseamnă cîte 18 pe un loc.

Fiind într-o zi prin gara Adîncata o țigancă mi-a citit în palmă și mi-a spus să mă pregătesc să fac un drum lung și greu, dar să merg fără teamă, căci voi reuși. Cînd am ajuns în gara București am găsit pe jos o monedă de 1 leu, ceea ce în concepția mea de atunci însemna că voi avea succes. Cînd am văzut însă sutele de candidați, care toți își încercau norocul, prorocirile țigăncii de la Adîncata ca și efectul benefic al monedei din gara București au început să eclipseze.

Comisia de examinare era compusă din: D. Pompei, președinte, I. C. Petrescu pentru pedagogie, Bartolomeu Popescu pentru limba română, Gheorghe Lazăr pentru istorie, N. Ghearghiu pentru geografie și Alexandru Mumuianu pentru științele aplicate.

La scris ne-a dat subiectul subiectul “Circulația apei în natură” din domeniul științelor naturale, pe care l-am făcut destul de ușor.

La oral la fiecare materie erau două subiecte. Astfel la pedagogie mi-a căzut 1. Principiul intuiției și 2. Metodul genetic. La prima problemă am răspuns destul de bine și ușor, iar la a doua nu știam să spun nici un cuvînt. Profesorul care m-a ascultat la română despre școala ardeleană și căruia i-a plăcut felul cum am expus problema a încercat să mă ajute, spunînd că însuși cuvîntul “genetic” îmi arată despre ce trebuie să vorbesc. La care eu am spus că dacă aș vrea să vorbesc aș putea să spun ceva, însă mie mi se pare acum că n-am auzit niciodată nimic despre acest subiect, așa că… Profesorul I. C. Petrescu, care asculta la pedagogie, a spus că pot să plec. Am crezut că m-au picat. Ni s-a spus că rezultatul se va comunica prin ziare. Am plecat acasă unde mă aștepta ordinul de prezentare la regiment, fiind concentrat.

Concentrările au început de îndată după declanșarea celui de al doilea război mondial de către Germania hitleristă. De fapt regimul din Germania era un regim socialist, dar de un tip nou, așa zis național-socialism.

La regiment, era o pierdere de vreme. Ne ducea pe cîmp și ne punea să facem mînuirea armei și întoarceri de pe loc și din mers. Nici măcar acum cînd primejdia războiului era iminentă nu se făcea nici cea mai mică orientare a soldaților: cine a început războiul și de ce? La ce trebuie să ne așteptăm noi? Cine sînt aliații noștri și cine dușmanii? Nimic. Atît doar: la stînga împrejur! Înapoi fuga marș! Culcat! Drepți! În spatele meu adunarea și iarăși și iarăși. Ba apăruse și un cîntec nou: Ce veseli sîntem noi cînd mergem la război, luptăm ca bravi eroi și gloria-i cu noi, etc. Oamenii concentrați nu erau deloc veseli, căci se gîndeau acasă la gospodăria lor, la copii. Ce-or fi făcînd oare? De ne atacă rușii, ce ne facem? Cum ne apărăm? Cine ne ajută?

Eu eram sergent, dar n-am tras o dată cu pușca mitralieră, n-am aruncat o singură grenadă, n-am văzut niciodată o armă anti-tanc și nici un tanc care să ne atace iar noi să știm cum să ne apărăm sau cum să-l distrugem. N-am văzut vreodată o mină sau un pistol automat. Mă simțeam mereu ca și cum aș fi fost bolnav.

Într-o zi văd în “Universul” anunțul cu lista celor ce au reușit la examenul de admitere la Școala Normală Superioară de la București. Citesc cu înfrigurare știrea și pe la sfîrșitul listei îmi văd numele meu. Eu eram al 27-lea din 30. Aș fi fost tot așa de fericit dacă eram și al 30-lea. Principalul era să intri. În felul acesta scăpam de mizeria concentrărilor care-mi măcina energia sufletească și mă făcea să sufăr din cauza nepăsării generale pentru soarta țării noastre și a batjocurii la care era supus soldatul român în permanență.