Cap. 8 Școala Normală Superioară de la București

În curînd am primit ordinul de lăsare la vatră pentru completarea studiilor. Prin aceasta una din marile mele dorințe se îndeplinea. Visul de a face studii superioare se realiza și de aceea eram într-o stare de euforie cum n-am mai fost vreodată. Mi se părea că toată lumea știe de bucuria mea și că participă la ea. Mă simțeam mai sigur de mine, mai important, mai serios. Mi se părea că epitetul de “un biet învățător” nu mă mai privește. De aceea alt orizont mi se deschide, mai senin, mai luminos. Voi fi printre primii din breasla mea și voi căuta să fac față cu cinste tuturor așteptărilor.

Școala era pe Str. Plevnei nr. 61, colț cu Știrbei Vodă, o clădire nouă făcută de ziarul “Universul” cu scopul de a servi drept casă a studenților. Mi se pare că și acuma este acolo casă a studenților numită, nu știu de ce, “Grigore Preoteasa”. Cînd m-am prezentat, am venit de la gară cu o birjă cu doi cai, ca un adevărat domn. De altfel era prima oară cînd foloseam un astfel de mijloc de transport. Mi se părea că lumea se uită după mine, deși în Bucureștiul de atunci toată lumea “bună” mergea cu birja. Foarte puțini mergeau cu mașina și cei mai mulți cu tranvaiul sau pe jos. Acolo nu mi s-a dat nici un fel de importanță. M-am dus la cancelarie, unde m-am înscris pe o listă și mi-au spus să mă instalez în una din camerele de sus. Erau camere de 3 sau 4 persoane, la ultimul etaj. Școala ne asigura casa și masa, fiind socotiți bursieri, iar de la catedră ni se plătea salariul în întregime. Deci o situație materială cît se poate de bună.

Dacă despre partea materială a problemei nu aveam de ce ne plînge, apoi de cea spirituală putem spune că eram mai mult decît cele mai optimiste așteptări. Școala era încadrată cu cei mai de seamă profesori ai vremii. Aici erau concentrate vîrfurile gîndirii românești. Programul nu era rigid ci destul de elastic avînd în vedere faptul că nu exista o tradiție ci acum se puneau bazele unui nou sistem de pregătire pentru cei ce urmau să fie cadrele de conducere și concepție a învățămîntului românesc, toți oameni cu rezultate din cele mai remarcabile.

Astfel directorul școlii era academicianul Dimitrie Pompeiu. Dînsul a funcționat ca profesor la Universitatea din Iași, apoi Cluj și București. La început a fost și el învățător sau institutor, cum se numeau învățătorii de la orașe, fiind absolvent al școlii normale de institutori din București. Și dînsul voia să studieze matematicile la universitate, dar nu putea căci nu avea bacalaureatul. Ca să dai acest examen trebuia să faci mai întîi liceul. În Franța însă puteai da bacalaureatul dacă știai carte, nu dacă ai urmat anume școală. Și s-a dus în Franța, unde a dat bacalaureatul, a făcut facultatea de matematici la Sorbona, a luat doctoratul și s-a întors în țară ca savant.

Cînd a fost numit director al Școlii Normale Superioare avea vîrsta de 66 de ani și era renumit în țară și străinătate. Scrisese deja lucrări de seamă ca “Asupra continuității funcțiilor de o variabilă complexă” și o serie de contribuții în domeniul analizei matematice și diverse comunicări la congrese internaționale de matematici.

Dînsul era un om sobru, liniștit și foarte cumpătat în mișcări și în cuvinte. Cursurile sale care erau mai mult de filozofia matematicii constituiau pentru noi un prilej de încîntare spirituală.

Dimitrie Pompeiu s-a născut la 22 septembrie 1873 în satul Broscăuți de lîngă Dorohoi. Tatăl său a fost un timp învățător suplinitor iar mama sa, fiică de preot. A murit la 7 octombrie 1954, în vîrstă de 80 de ani.

Acel care s-a ocupat în mod intens de pregătirea noastră din toate punctele de vedere a fost I. C. Petrescu, pe atunci conferențiar la Universitatea din București și director de studii la noi.

I. C. Petrescu era pentru învățătorii din acea vreme numele celui mai cunoscut și mai citit pedagog român. Am făcut vîlvă cărțile lui de pedagogie cum ar fi “Școala activă” ediția a II-a 1929, “Problema selecției în școala democrației” 1928, “Activismul și noile reforme școlare” 1928, “Principiile de bază le pedagogiei lui Pestalozzi” 1929, “Școala și viața” 1930, “Regionalismul educativ” ediția a III-a 1933, și altele.

La cursurile sale de legislație școlară, la discuțiile din seminarii, la convorbirile cu studenții, peste tot era ascultat cu mare respect și stimă. El avea foarte multă răbdare și înțelegere pentru noi învățătorii care nu aveam experiența vieții universitare și care doream să ne arătăm capacitățile și idealurile.

Îmi aduc aminte că la o manifestare publică unde ambele secții ( A – profesorii și B – învățătorii) au colaborat la programul ce s-a prezentat. Eu m-am angajat să vorbesc “Despre laudă”. Era prin ianuarie 1940. I. C. Petrescu a spus cu multe menajamente că poate nu e potrivit să intitulez subiectul așa de general, de parcă am fi pe vremea anticilor și am zice “De oratare” sau “De senectute”, care aveau înțeles monografic, atotcuprinzător, acum trebuie să fim mai modești și să ne intitulăm operele mai diferențiat, încît din titlu să se vadă că nu avem pretenția că am epuiza întregul subiect.

Eu fiind foarte încrezut am obiectat că nu am pretenția că aș epuiza subiectul, însă deoarece m-am pregătit în acest fel, nu văd cum aș modifica titlul ca să exprime mai adecvat conținutul. Eu cred că acesta este titlul cel mai potrivit și ca atare așa îl voi prezenta. Pînă la urmă profesorul a fost de acord, așa că am vorbit “Despre laudă”. La urmă, un coleg de la secția A, deci care știa cum sînt uzanțele universitare a venit la mine și mi-a spus că i-a plăcut subiectul meu, dar că nu ar fi trebuit să contrazic pe maestru. Nu se obișnuiește acest lucru. Odată ce profesorul și-a exprimat părerea, acest lucru este lege pentru student. Eu am spus că nu mi s-a părut că profesorul s-a supărat pe mine, pentru că l-am contrazis. Dar nici bine nu i-a părut.

A doua zi, un alt coleg de la secția A și anume Aurel Tita, care era redactor la revista “Curentul literar”, ca supliment la ziarul “Curentul” al lui Pamfil Șeicaru, a venit la mine și mi-a spus să-i dau textul să-l publice în revista la care lucrează. Desigur că eram încîntat și i-am dat bucuros foile. Lucrarea a apărut în revistă ceva mai tîrziu și anume e 31 mai 1941, seria a II-a, anul III, nr 113. Tita și-a permis să modifice puțin titlul, fără să mă întrebe, scriind “Ceva despre laudă”, încolo a rămas exact textul alcătuit de mine. Pe atunci nu era obiceiul ca acuma, ca redacția să ciopîrțească lucrarea de nu se mai recunoaște, cum au făcut cei de la “Zorii noi” cu un articol al meu intitulat “Necesitatea lotului școlar în procesul de învățămînt” zicîndu-i ei “Petecul de pămînt cu mari posibilități educative”, iar textul e de nerecunoscut. De altfel, mi-a povestit Teodor Balan că “redactorașii de la fițuica aceasta” își permit să-i dea lui lecții de sintaxă, înturnînd frazele pe dos, încît îi e rușine lui că cineva ar putea crede că el este un agramat. Trebuie de știut că Teodor Balan are peste una sută de lucrări, din care marea majoritate sînt tipărite, iar el este doctor-docent în istorie, pe cînd “redactorașii” abia silabisesc.

Ulterior am scris un articol “Laudă sau critică” și a fost publicat în revista “Voința Școalei” din Cernăuți în aprilie 1940. De altfel subiectul aceasta m-a preocupat întreaga viață și am adunat o serie de idei și citate din diferiți autori, care au constituit fondul lucrării mele “Dorința de afirmare ca factor de progres”, care a fost redactată în formă definitivă de 207 pagini dactilografiate în 1978.

Mai tîrziu, la o lucrare de seminar, un coleg nu prea știa bine subiectul lecției însă îi dădea cu papagalul, că poate va ieși ceva. I. C. Petrescu l-a întrerupt și s-a adresat tuturor:

– Domnilor, cînd nu știți bine un subiect spuneți deschis, căci mai bună impresie faceți decît să bateți apa în piuă, ca o găină oarbă, care simțind niște paie sub picioare dă cu ciocul că poate va prinde un bob. În zilele noastre nu e nimeni care să se poată lăuda că el știe totul ce e pe lume. Dacă nu știi ceva nu e nici o rușine, vei învăța. Ar fi o rușine însă dacă ai încerca să convingi pe cineva că știi ceea ce nu știi.

Atunci mi-am adus aminte că la examenul de admitere, cînd mi-a căzut subiectul despre modul genetic eu am spus simplu că nu știu iar profesorul a zis mulțumesc, dar totuși nu m-a picat, văzînd că am știut toate celelalte subiecte. Poate dacă încercam să bat apa în piuă, cu speranța că va ieși unt, avea să mă trîntească socotindu-mă găina oarbă care ciugulește în paie că poate totuși va ieși ceva.

Altădată, la seminar ne-a spus că dacă avem convingerea că ceea ce facem e bine, apoi cu orice preț să ne ducem la îndeplinirea planurilor. Unul care e nehotărît, șovăitor, care se ia mereu după alții și nu are un crez al său, acela nu ajunge niciodată la rezultate remarcabile. Este necesar să ai curajul răspunderii și cînd ai afirmat ceva să cauți toate argumentele cu care să dovedești că ai dreptate, de altfel niciodată nu vei cîștiga stimă în fața oamenilor. Deci cînd am susținut că o să vorbesc “Despre laudă” și nu altfel, profesorului i-a făcut impresie bună.

Al doilea conferențiar la catedra de pedagogie și care ca și primul avea grijă de pregătirea noastră, era Iosif Gabrea. Și dînsul avea lucrări originale în domeniul pedagogiei ca “Individualizarea învățămîntului” 1929, “Educația și învățămîntul în Rusia Sovietică” 1929, “Psihologia a două tipuri de copii” 1930, și altele. Gabrea avea la universitate, în cadrul catedrei un laborator de pedagogie în care erau expuse toate revistele învățătorești din țară. Într-o zi, înainte de a-și începe cursul, s-a uitat în sală și a întrebat: care e Boca Vasile? Eu m-am ridicat în picioare. S-a uitat lung la mine apoi a spus:

– Dumneata ai scris un articol în “Voința Școalei”?

– Da.

– Bine, l-am citit și mi-a plăcut.

Citise articolul intitulat “Rolul privirii în educație”. La sfîrșitul cursului m-a invitat să merg la laboratorul de pedagogie și am mers împreună cu colegul Voinov.

Șeful catedrei de pedagogie era G. G. Antonescu. El își citea cursul, cam monoton și nu știu dacă ne vedea vreodată. Avea lucrări de seamă ca “Istoria pedagogiei” 1927, “Pedagogia Generală” 1930, “Educația morală în școala românească” 1929, etc.

Se vede că fiecare din cei doi conferențiari visa ca la ieșirea la pensie a lui G. G. să ajungă a-i lua locul. Dar doi nu puteau face acest lucru, ci numai unul.

Cînd I. C. Petrescu a ajuns ministru, a dat un decret ministerial prin care se fixa că el deține postul 1 iar Iosif Gabrea postul 2. Deci în cazul de declarare a catedrei vacante el urma să ia locul lui G. G. Antonescu. Dar s-a întîmplat că după dînsul a urmat la minister Iosif Gabrea. Atunci s-a schimbat titulatura ministerului numindu-se Ministerul Educației și Culturii. De îndată a dat și el un decret prin care se anula decretul anterior și se fixa că el, Iosif Gabrea, deține postul 1 iar I. C. Petrescu postul 2. Mi se pare că nu a urmat nici unul din ei, căci după schimbarea regimului a urmat la catedră, din 1942-48, Ilie Sulea-Firu, care în timpul nostru era șef de lucrări.

Din februarie 1949, I. Sulea-Firu trece la Institutul de Istorie și filozofie, iar mai tîrziu a lucrat ca cercetător principal la Institutul de filozofie al Academiei R. S. R. unde a publicat împreună cu alții o serie de lucrări despre Giordano Bruni, Galillei, Leonardo da Vinci, John Locke, Decartes, J. J. Rousseau, etc, din gîndirea europeană, iar din gîndirea românească a scris despre Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, I. Neculce și alții. În 1977 a apărut “Maria Montessori – Descoperirea copilului, traducere cu studiu introductiv și tabel cronologic”.

Dintre toți profesorii și îndrumătorii de la Școala Normală Superioară, Ilie Sulea-Firu a fost acela cu care am avut cele mai fructuoase și mai prietenești relații. Astfel în nr. 4 din aprilie 1943 din “Voința Școalei” eu am recenzat cartea domniei sale: “Spiritul școalei noi”, și în nr. 8 din octombrie 1943 am recenzat cartea “Planul de lecție”, iar domnia sa mi-a publicat articolul “Necesitatea educării voinței” în “Revista de pedagogie” al cărei redactor era.

În 1977 mi-a făcut prima lectură la lucrarea mea intitulată “Dorința de afirmare ca factor de progres” dîndu-mi prețioase îndrumări, nu numai stilistice, ci mai ales de conținut și ideologie, pe care le-am adoptat cu mare plăcere și cu sincere mulțumiri pentru munca dumisale, căci după cum îmi mărturisește într-o scrisoare, el a citit lucrarea, a recitit-o și a răscitit-o și că o găsește interesantă, bine alcătuită, originală, dar în răspăr cu teoriile actuale. Acest “răspăr” am căutat să-l mai atenuez pe cît s-a putut, în noua redactare, cea din 1978, după ce am ascultat și sugestiile altora.

Profesorul Lambrino ne preda istoria antică. Chiar de la început ne-a repartizat o serie de subiecte ce trebuia să le pregătim pentru seminar. Distribuirea subiectelor s-a făcut după preferințe. Se anunța titlul și bibliografia și cine voia să-l pregătească se anunța în mod voluntar. La urmă a rămas un titlu numit Seisachtheia, pentru data de 11 decembrie 1939, pentru care nu se anunța nimeni. La insistența profesorului de a se găsi un curajos, cineva a spus că nu știm ce înseamnă aceasta, la care acesta a spus că tocmai acesta este rolul subiectului, de a se lămuri ce este seisachtheia. Altul obiectează că bibliografia e numai în franceză și noi nu știm suficient limba franceză, la care eu protestez că nu se poate spune că nu cunoaștem deloc franceza, iar profesorul, parcă bucuros că cineva totuși se mișcă, mi-a atribuit subiectul și mi-a spus că să merg la facultate unde lucrează el pentru a-mi da operele din care se poate scoate ceva despre seisachtheia.

Pentru ora fixată de profesor m-am grăbit ca nu cumva să întîrzii. Punctualitatea a fost totdeauna pentru mine un lucru de cea mai mare importanță. Parcă am citit undeva, de Kant, că punctualitatea este una din trăsăturile omului civilizat. Treceam îngrijorat prin Cișmigiu, parcă eram împovărat de griji, cînd un fotograf profesionist mi-a luat o poză, pe care o păstrez ca amintire. Parcă mergeam să rezolv una din cele mai grele probleme ale vieții. Zăpada ce cădea de sus contribuia parcă la agravarea sarcinii mele. La bibliotecă profesorul mă aștepta și mi-a pus la dispoziție pe Plutarch, Diogene Laertius, Aristotel, Suidas, M. Docier, Gustav Glatz, și alții. Mi-am umplut geanta doldora și am plecat la cămin, pe calea Plevnei. Zi și noapte am citit, tradus și scos note, iar cînd am crezut că m-am lămurit, am început să redactez comunicarea: seisachtheia sau desființarea datoriilor. Era deci vorba despre o reformă financiară făcută de Solon prin care se reduceau sau se anulau datoriile țăranilor săraci față de nobilii posesori de pămînt. Ceea ce în vremea noastră s-a făcut prin conversiunea datoriilor din anul 1932.

La data fixată mă prezint cu lucrarea terminată și o citesc în fața colegilor. Profesorul nu a fost prea încîntat, dar colegii mă priveau cu multă simpatie pentru că am salvat situația, dar și cu oarecare ironie pentru accentuarea mea excesiv de moldovenească.

Ulterior și multă vreme îmi ziceau admirativ-prioritiv: Seisacteia. Pînă cînd m-au văzut cu un volum despre Budha, Confucius și Mahomed ca să-mi zică unii Buda și alții Confucius. Unul mi-a făcut chiar o caricatură în care eram prezentat ca un Budha, contemplîndu-mi ombelicul. Pe la sfîrșitul anului școlar unii au făcut o statistică din care se constata că eu am cele mai multe simpatii și anume 27 din 30.

Cei doi mai de seamă profesori au fost fără îndoială Constantin Rădulescu-Motru și Ion Petrovici. Ambii filozofi de seamă, avînd la acea dată lucrări renumite și fiind de mai multe ori miniștri ai învățămîntului. Reputația lor era generală și fără nici o contestație.

Chiar de la început, în sala de curs, a intrat un moșneguț mic, parcă șchiop, parcă ghebos, parcă încrucișat, parcă timid și s-a îndreptat spre catedră. Am crezut imediat că este un om de serviciu care vrea să șteargă praful de pe masă, dar am văzut că se oprește la mijlocul mesei și așteaptă să se facă liniște deplină. Am întrebat îndată pe un coleg din dreapta, care era de la secția A și cu care făceam majoritatea cursurilor împreună, cine este respectivul. Acesta mi-a șoptit că e Rădulescu-Motru. Vai mi-am zis eu, acesta este marele filozof? Cum, acesta a scris “Personalismul energetic” în 1927, “Vocația, factor hotărîtor în cultura popoarelor” în 1935, “Românismul” în 1936, și multe altele. A început să vorbească, parcă ezitînd să pronunțe cuvintele, șovăind, parcă cerșind ajutorul nostru în a găsi cuvintele cele mai potrivite, vorbind și pe un ton jos și fără îndrăzneala maestrului de la catedră, parcă cerea compasiunea noastră. De îndată mi-am mobilizat tot interiorul să dau o mînă de ajutor. Aceeași atitudine de bunăvoință, de colaborare, se năștea în sufletul tuturor. Toți participau activ la elaborarea frazelor, la găsirea adevărurilor, la formularea propozițiilor. Cursul nu era spus de la catedră ci muncit, frămîntat, construit de profesor împreună cu noi toți. Toți ne bucuram că reușim să ducem la bun sfîrșit munca începută. Cînd se sfîrșea ora, toți eram obosiți, parcă noi am fi ținut cursul. Am aflat ulterior, de la alt bărbat de seamă, că sistemul său de a face cursul, departe de a fi o deficiență, este o artă rară. Este un mod de a dezlănțui energia psihică a cursantului ca să conlucreze cu vorbitorul, să nu stea pasiv, ca să intre filozofia în el. Cursurile sale erau ascultate cu răsuflarea întreruptă. O unitate perfectă se năștea între vorbitor și auditor.

Opus acestuia era Ion Petrovici (1882 – 1972). Un bărbat “bine”, cu o ținută perfectă, cu un dar de a vorbi fără egal în timpul acela. Cursurile sale erau audiate de o mulțime de persoane din afara studenților. Avea o frază perfectă, o dicțiune artistică, o înlănțuire logică a ideilor, încît auditorul stătea comod, fiind sigur că toate ideile se vor întipări în sufletul său fără un efort prea mare. Vorbea ca un artist care știe rolul la perfecție, încît, deodată cu arătătorul ceasului, care marca sfîrșitul orei spunea și el ultimul cuvînt. Era un adevărat olimpian.

Cînd vorbea despre un filozof, de exemplu Hegel, analiza în așa fel opera sa și concepțiile sale, încît te făcea să fii de acord cu cel studiat, considerînd că are perfectă dreptate. Cînd trecea la Schleiermacher îl analiza și pe acesta cu aceași obiectivitate și respect pentru cel studiat, încît parcă te făcea să crezi că și acesta are perfectă dreptate. Al treilea și al patrulea filozof la fel. Niciodată nu a spus despre vreun filozof că este o slugă a cuiva, a bisericii de exemplu, sau al unei clase sociale, ci că toți au tins spre descoperirea adevărului și dacă au reușit mai mult sau mai puțin, ne lăsa pe noi să constatăm și să fim de partea lui Hegel, Fichte sau Feurbach, după cum era și structura sufletului nostru sau puterea noastră de înțelegere.

Petrovici mi-era cu atît mai apropiat cu cît, încă de la Cernăuți am făcut cunoștință cu lucrările sale și cu modul său de gîndire.

În anul al doilea au venit de la Cernăuți profesorii I. I. Nistor și Constantin Narly.

Eu eram foarte mîndru că Bucovina ne-a dat pe Nistor. Acesta era o personalitate marcantă a țării. Era de mult membru al academiei și istoric marcant. A fost de mai multe ori ministru al partidului liberal. A scris lucrări referitoare la istoria învățămîntului și a bisericii din Bucovina, cum ar fi “Istoria Bisericii din Bucovina și a rostului ei național-cultural în viața românilor bucovineni”, 1916; “Istoria Fondului bisericesc din Bucovina”, 1921; “Din trecutul școalelor noastre”; “Privire istorică asupra mișcării politice la românii din Bucovina”; și multe altele.

C. Narly era de asemenea o personalitate în domeniul pedagogiei. Printre lucrările sale se numără “Pedagogia Generală”, “Istoria pedagogiei”, “Pedagogia socială și personalitatea”, etc. Narly era cunoscut și pentru cursurile sale de pedagogie de pe cînd era la Cernăuți, așa zisa “săptămînă pedagogică” la care participau în mod voluntar o mulțime de învățători tineri, pentru a se pune la curent cu noutățile în pedagogie.

Ne-au mai predat Zopan, psiholgogie; Dr. Banu, eugenie, Murărașul, istoria literaturii; Carocostea, literatură; Alexandru Marcu și Anita Belciugățeanu, limba italiană; Vitoz, limba franceză; Lungu, muzică; Buia, stenografie; etc

Din cele patru limbi europene: engleză, franceză, germană și italiană, fiecare student era obligat să participe la studiul uneia din ele, iar voluntar puteai să te înscrii și la două. Visul meu era să învăț, pe lîngă franceză, cu care începeam să mă descurc binișor, și limba italiană, cu gîndul că odată voi putea să văd această țară, care a dat omenirii atîția oameni mari. De aceea, încă de pe cînd eram la Dumbrava Roșie am găsit o carte de limba italiană pentru începători de Pichon Moccia, cu metoda de a învăța limba fără profesor. Apoi, o “Gramatică a limbii italiane” de C. Perussi, întocmită pentru români. După ce am parcurs manualul am luat și “Texte alese pentru cursul de limba italiană” deasemenea de Perussi și zi de zi studiam, încît mi se părea că știu destul de binișor.

Petrea Ghiață, șeful adventiștilor de la noi, mi-a vîndut și o “La Sacra Bibbia ossia l’antico e il nuovo testamento” și cu dicționarul în mînă am început să citesc din prooroci sau din cele patru evanghelii.

Cînd s-a ivit pentru mine posibilitatea de a învăța această limbă cu profesori de o înaltă calificare cum erau Alexandru Marcu sau Anita Belciugățeanu, de îndată m-am înscris, atît la doamna Belciugățeanu ca mai puțin avansat, cît și la Marcu, care preda la avansați. Într-o bună zi însă acesta mi-a spus că ar trebui să urmez cursurile pentru începători. Desigur că nu mă puteam măsura cu Aurel Tita, de exemplu, care avea cel puțin 7 sau 8 ani de studiu la liceu și facultate. Totuși am continuat cu credința că voi reuși să vorbesc cu frații noștri de la Roma, ca și cum aș fi de-al lor.

La stenografie numai eu eram înscris dintre cei de la secția B. În anul al doilea ajunsesem să scriu destul de repede încît la unele cursuri prindeam aproape cuvînt cu cuvînt. Totuși acuma, frunzărind acele cursuri, le descifrez destul de greu. De fapt, chiar de aș fi perfect, la ce mi-ar folosi?

Trăind noi în comunitate restrînsă, cei de la secția B fiind 30 de studenți, în curînd s-au legat prietenii, după caracterul și firea fiecăruia, dar binențeles și antipatii.

Traiul nostru în cămin și la școală era lipsit de cea mai mică constrîngere. Nu-mi aduc aminte ca vreodată să se facă apelul pentru a se vedea dacă lipsește cineva cumva. Dar era de neînchipuit ca cineva să lipsească de la vreun curs. Ba îmi aduc aminte că uneori, cînd aveam ore libere printre cursuri, participam și la alți profesori.

În timpul nostru liber mergeam la teatru, la cinematograf, la operă. Școala organiza excursii și vizite la diferite școli sau instituții din capitală. Mi-aduc aminte că am văzut prima oară Marea Neagră la Constanța, am văzut Cazinoul și statuia lui Eminescu și a reginei Maria, ne-am suit pe un vapor, care pe atunci era cel mai mare, de 12 mii de lame. De asemenea la Mamaia am văzut hotelul Rex printre dune de nisip fin. Apoi la Mangalia am văzut zidul vechiului Callatis și muzeul de antichități, dar care în realitate era o cameră care avea pe cîteva mese diferite obiecte și cioburi puse la întîmplare. Altădată am vizitat valea Prahovei cu Sinaia și Castelul Peleș, prin interior unde ghidul numit Soare ne-a vorbit cu puțin entuziasm despre Carol I, apoi Predeal și Brașovul cu fabrica de avioane care după război a devenit fabrică de tractoare.

La spectacole sau baluri mergeam de regulă cu colegul de cameră Barnac Vasile. Într-o zi însă, pe cînd ieșeam de la cursuri de la Universitate un alt coleg mi-a zis să mergem să auzim Simfonia a IX-a de Beethoven care se reprezenta într-o sală de cinema pe bulevardul Brăteanu ceva mai sus de Universitate. Parcă se chema Scala. Eu atunci nu prea aveam chef dar ca să nu-l refuz, am acceptat. Cînd colo nu mai erau bilete și m-am bucurat. Un domn însă ne oferi două bilete, fără locuri, de stat în picioare. În sfîrșit am intrat în sală și cu geanta plină de cărți m-am răzimat de un perete, fiind obosit. Sala era arhiplină. Acordurile grave ale simfoniei în curînd m-au dinamizat. Nu mă mai simțeam deloc obosit. Geanta cu cărți nici nu o mai simțeam grea. Am început să am senzația de plutire, de imponderabilitate. Întregul organism era cuprins de un fel de vibrație, de furnicare ciudată. Nu știam ce e cu mine. Mă gîndeam că poate mă îmbolnăvesc. Cînd a intrat corul și a început să cînte acel imn al înfrățirii între popoare am simțit că-mi curg șiroaie de lacrimi de emoție. Vibram de fericire că exist la o manifestare atît de grandioasă cum n-am mai văzut pînă atunci. Au trecut 38 de ani și mai am în memorie aspectul sălii, al orchestrei, al corului, și ori de cîte ori aud fragmente din acestă simfonie de o măreție fără seamăn mă gîndesc la acele emoții nemai trăite de mine. Cînd s-a terminat spectacolul mă simțeam parcă alt om, mai bun, mai înțelegător, mai tolerant. Parcă am trecut printr-o baie purificatoare.

Dacă noi, cîțiva din marea masă de învățători am avut nespusa șansă de a beneficia de rezultatele unei activități propagandiste a Asociației generale a Învățătorilor din România, în frunte cu veșnicul luptător D. Țoni, apoi se cădea să ne arătăm cuvenita recunoștință. Cineva a propus și toți au fost de acord, să mergem în campare la sediul Asociației generale, pentru a face o vizită de curtoazie lui Țoni, care pe atunci era vice ministru al învățămîntului îi ținea locul de președinte al Asociației Bîrliba iar secretar era tînărul Mircea Ispir care spera să ajungă în locul lui Țoni. Cu acea ocazie am făcut și o frumoasă fotografie de amintire, pe care o anexez alături.

Atunci am scris un articol intitulat “O strălucită izbîndă” și l-am trimis revistei noastre de la Cernăuți, “Voința Școalei”, care l-a publicat pe prima pagină. Am încercat un sentiment de satisfacție gîndindu-mă la prima mea încercare, cu refuzul net de publicare și la răutăcioasa mea scrisoare adresată redacției, după ce au reprodus din “Universul” niște însemnări de ale mele, nesemnate.

Majoritatea dintre noi erau oameni căsătoriți și cu familii întemeiate. Unii aveau și cîte 2-3 copii. Eu fiind necăsătorit constituiam “o speranță” pentru colegii care aveau cumnate de măritat. Astfel Sepețeanu avea la Bascov – Argeș o soră de-a nevesti-si care era și ea învățătoare și care trebuia să se mărite. În consecință:

– Poftim la noi la Bascov cu ocazia Sfintelor sărbători. Mai ciocnim și noi un ou roșu, mai bem o țuiculiță, mai faci cunoștință cu familia lui socru-miu.

Cum era să-l refuz! Sepețeanu era un băiat tare cumsecade și ținea mult la mine. Deci, hai la Bascov. Acolo socru-su era director școlar și om gospodărit. M-au primit cu toții ca pe un oaspete de seamă. Cu țuiculiță, doar eram la Argeș, și toate celelalte. Fata era chiar acceptabilă. Bună gospodină. Avea o mînă aspră, ceea ce pentru mine era un indiciu bun că nu umblă cu sclifoseli de domnișoară. Ba chiar am văzut-o cum duminecă de dimineață, pe cînd erau popii la slujbă, în Duminica Tomii, ea tăia lemne la trunchi, cu toporul. Acest lucru era de neconceput pentru mine. Pentru noi bucovinenii unele lucruri sînt sfinte și trebuiesc respectate. Astfel nici în mînă să nu iei sapa sau coasa sau toporul. A înjuga boii la car este un mare păcat. A ieși la muncile cîmpului în zi de duminică era ceva imposibil. Doar una din cele 10 comandamente ale religiei este să respecți ziua Domnului, indiferent dacă este vinerea ca la mahomedani, sîmbăta ca la evrei sau duminica la creștini. “Nu vei face într-însa nici tu, nici feciorul tău, nici fata ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici vreo vită de-a ta, nici străinul care locuiește înlăuntrul porților tale.” De altfel e în firea lucrurilor ca omul să se odihnească o zi din șapte. Dacă nu respecți această lege, pe care văd cum o calci, atunci ce garanție am că nu vei călca și celelalte. Dacă toate acestea sînt vorbe goale, atunci ne întoarcem în codru și cine are pumn mai tare dă directive celor mai slabi.

Apoi, a-ți lua peste picior prietenul, chiar cînd ții la el, nu este posibil. De altfel la noi se zice “a-l lua în batjocură”. Ori Sepețeanu nu înceta nici o clipă cu glumele lui, deși nu intenționa să mă jignească sau să mă umilească. Iar cînd e să se înfiripe niște sentimente între doi tineri, acestea nu trebuie zeflemisite nici analizate “în conferință”, nici divulgate cum ai scoate niște boarfe la mezat.

De altfel nici eu nu eram mai breaz. Seara cînd a venit fata în camera mea “ca să-mi facă patul” (se vede că pe acolo așa e obiceiul, căci am văzut ulterior astfel de scene în mai multe filme) eu nu am găsit alt subiect de discutat cu fata decît despre karma și nirvana, despre metempsihoză și venirea de apoi, parcă eram un preot misionar care urmărea readucerea sufletelor pe calea cea dreaptă.

Ulterior am schimbat cîteva scrisori pînă cînd într-o zi fata m-a întrebat ce trebuie să facă, căci părinții ei vor să o mărite. I-am scris să se mărite căci eu nu am de gînd să fac așa ceva. Și de fapt, abia peste șapte ani am reușit și eu să intru în rîndul oamenilor serioși.

Direcția de studii ne-a cerut ca fiecare să-și facă un autoportret, arătînd care sînt caracteristicile sale. Din aceasta s-a păstrat într-un caiet prima parte pe care o reproduc mai jos:

“Nu aș putea spune că am o caracteristică dominantă. Unii colegi cred că aș fi un mistic. De fapt, mă atrage tot ce e misterios atît în viața sufletească a mea și a semenilor, cît și în întreaga natură. De aceea totdeauna am preocupări diferie de ale colegilor mei.

În raporturile cu colegii caut să fiu totdeauna împăciuitor. Mă scoate din sărite numai lichelismul exagerat. În aceste cazuri sînt necruțător, apoi îmi pare rău că nu mi-am stăpînit firea. Semenii mei spun că sînt bun eu însă nu mă cred ca atare. E mai mult poate o tendință de a fi bun. Sînt răbdător pînă la marginea posibilităților. Sînt tolerant, însă nu-mi place să mă împrietenesc cu cei cărora le tolerez anumite slăbiciuni, deși am și eu slăbiciunile mele.

Nu am o inteligență sclipitoare, ba de multe ori pricep chiar greu unele situații, însă nu mă părăsește niciodată bunul simț al țăranului din mine. De multe ori sînt timid, deși îmi dau silința să nu fiu. Timiditatea în luptă cu tendința de a combate, dă impresia unora, la prima vedere, că aș fi mîndru sau chiar îngînfat. În realitate, cei ce mă cunosc mai de aproape nu se plîng niciodată de mine. Sînt foarte sensibil și multe situații din viață mă fac să plîng cu lacrimi. Mă împrietenesc greu cu cineva, iar cînd trebuie să se strice prietenia simt că se surpă ceva în mine.

Nu-mi place viața trîndavă și plină de plăceri senzuale, însă zbuciumul meu nu e niciodată pentru a cîștiga bani spre tezaurizare. Cred că nu voi fi niciodată prea bogat. Îmi place să se vorbească bine de mine, nu însă să se exagereze, căci parcă și-ar bate joc.

Îmi place viața liniștită de familie, sînt foarte gelos și în dragoste iau lucrurile exagerat de în serios.

Mă preocup în deosebi în timpul de față de așa numitele mistere ale sufletului omenesc. Orice carte în legătură cu filozofia indică mă interesează. Aș vrea să mă lămuresc mai bine cu chestiunile de previziune, telepatie, sugestie în masă, etc.

Am scris diferite articole în revistele “Voința Școalei”, “Ev Nou”, “Universul”, “Cuvîntul Țărănimii”, însă nu mi-am stabilit activitatea într-un anumit domeniu.”

Aici se întrerupe autocaracterizarea mea de atunci.

Dintre noi, cel mai lichea mi se părea a fi Nicu Tudor. Avea un aer arogant și o comportare impertinentă. Se mîndrea peste tot cu legăturile sale cu profesorul Stanciu Stoian, căruia îi era fiu. Privea de sus pe fiecare și se lăuda cu puterile sale. A scris ulterior o recenzie distructivă la apariția cărții profesorului I. Tulea-Firu, “Spiritul școalei noi”, ca răzbunare că acesta i-a dat nota 8 la terminare. Voia să aibă 10, cum au avut numai 7 din total, printre care Sepeteanu și Roșca. Am auzit că a fost condamnat la moarte fiindcă făcea parte dintr-o organizație antistatală.

Și pentru că s-a exprimat într-o zi că sîntem niște pigmei fricoși și neputincioși, eu i-am alcătuit o poveste, am scris-o la mașină în oraș, în 20 de exemplare și pe cînd erau cu toții la masă, am pus în fiecare cameră pe paturi exemplarele multiplicate. Iată și povestea întreagă:

Și pentru că s-a exprimat într-o zi că sîntem niște pigmei fricoși și neputincioși, eu i-am alcătuit o poveste, am scris-o la mașină în oraș, în 20 de exemplare și pe cînd erau cu toții la masă, am pus în fiecare cameră pe paturi exemplarele multiplicate. Iată și povestea întreagă:

Titanomania

Un titan și lung și mare

Și cam prost de la natură

Se fălea cu-a lui putere

Și striga în gura mare

Că-i cuminte de dă-n gropi

Că-i frumos ca mîndrul soare

Și temut de toți piticii

Care tremură înaintea-i

Cum fac șoareci-n capcană

Cînd aud vocea pisicii.

Un pigmeu minuscul foarte

Dar cu demnitate-n gesturi

Și iubire de pitici

Vru s-arate celor mici

Că grandoarea titănească

Și puterea herculană

Sînt doar forțe de … limbrici

Ca să dovedească aceasta

Se făcu mai mititel

Și tiptil, pe nesimțite

Se aține după el

Titănașul tremurînd

Se aproprie de curtea

Unde alt pretins titan

Șade în mijloc pe un divan.

Umilit și plin de-obidă

Titănașul se-ncovoaie la pămînt

Înaintea celui care

L-a numit titan de rînd.

Pupă talpa celui “tare”

Face trei închinăciuni

Șterge praful de pe haine

Duce afară scuipătoarea

Și o șterge cu batista

Duce oala la closet

Ca să placă și mai tare

Celui mare.

Vine apoi cu glas ca mierea

Și cu gura zîmbăreață

Mai în față

Și începe tămîierea:

– Tu titanule ești mare

Că ajungi cu capu-n soare

Ești cuminte și dăștept

Și mă jur, să-mi sară ochii,

Pe cuvîntul de onoare

Că spun drept, că nu-i altul mai dăștept.

Poți s-ajungi cu atîta minte

Să conduci societatea,

Care drept să-ți spun că astăzi

E condusă de-un netod

De un imbecil

Și-ar fi bine să-i iei locul.

– Bun copil! vină-ncoace să te pup.

Să-mi fii hatman.

Uite astăzi te-nvestesc

Peste toți să fii titan.

Și de-atuncea titănașul

Investit titan deplin

Umple lumea cu venin.

Semnat: Un pigmeu.

Eu nu l-am mai văzut pe Nicu Tudor căci era în ultima zi și am plecat acasă, adică la Storojineț, dar mi-au spus alții că s-a înfuriat peste măsură pe Sepețeanu pe care-l credea autorul pamfletului. Voia să-l dea în judecată pentru “les majestate” dar pînă la urmă s-a resemnat cu un jalnic răspuns intitulat “Gușatomanie”, adică mania de a avea gușă, căci Sepețeanu era gras, avînd bărbia plinuță, pe care deșteptul o confunda cu o tiroidă supradimensionată. De altfel Sepețeanu nu a dat nici o desmințire. Aveau ei o răfuială mai veche. Și astfel s-a terminat anul întîi, nu înainte de a face o fotografie cu Dimitrie Pompei și I. C. Petrescu la mijloc, apoi Dimitrie Muster, secretarul școlii și contabilul, apoi noi toți.