Cap. 4 Școala

În toamna anului 1924 m-am trezit la o bucată de vreme că-mi vine o amendă de 150 de lei cu amenințarea că dacă nu voi merge la școală amenda se va mări la 300 de lei. Unii copii “răi” m-au pîrît că-s sănătos, nu-s la învățătură, dar că nu vreu să umblu la școală. Directorul Ilarion Gorcea și el fiind “rău” îndată mi-a trimis plăcinta, iar mama săraca, neavînd ce face mi-a spus că deocamdată să merg la școală pînă ce va rîndui dînsa ca să merg la învățătură la Storojineț.

Nu știu cum s-a făcut și pe ce bază, dar am văzut că sînt în clasa a V-a. Nu-mi amintesc nimică din clasa a IV-a sau a III-a, dar se vede că învățătorii aveau “plan” de promovare încît trebuia să te treacă ori de umblai la școală ori de nu, ca să nu rămînă copiii analfabeți.

Știu că nu aveam nici o carte sau caiet și că uneori înainte de ora opt sau în pauze împrumutam cartea de la colegi ca să citesc și eu lecția.

Într-o zi, pe cînd se făcea ascultarea lecției la istorie, am observat că băieții, colegii mei, nu prea dădeau răspunsuri bune și că domnul director era cam nemulțumit. A întrebat atunci, cine a învățat lecția. Se înțelege că nici eu nu învățasem căci nici nu aveam de unde și nici nu știam că lecțiile trebuie învățate. A întrebat apoi dacă nimeni nu poate să povestească. Eu am ridicat foarte timid două degete. Nu știam dacă știu sau nu știu, dar îndată ce mi-a spus că încep m-am ridicat în picioare și am început. Era lecția despre Ștefan cel Mare la a cărei predare am fost numai ochi și urechi. Eram în clasa cea mare dinspre miazănoapte. Eram în banca a trei, rîndul dinspre geamuri. În clasă s-a făcut o liniște perfectă. Nu auzeam decît glasul meu povestind despre luptele de la Vaslui. Cînd am terminat, domnul director mi-a zis:

– Ei bravo, Boca a lui Doroftei. Ați văzut băieți, așa se învață lecția.

Eu am simțit un fel de moleșeală caldă și un fior dulce mi-a străbătut șira spinării. Toți elevii se uitau la mine ca la un erou al zilei.

În săptămîna următoare domnul director m-a scos anume la tablă și mi-a dat să rezolv niște exerciții elementare. Nu știu cum am știut dar am văzut că mă întreabă dacă nu aș vrea să merg la școală mai departe. Eu am răspuns:

– Naco! (să-mi fie iertat că folosesc un cuvînt care nu are un semn grafic pentru a fi redat. Acel c din a doua silabă a negației mele se pronunță cumva din gît și se vede că savanții nu au găsit necesar să-i inventeze un semn special).

– Da de ce? N-ai vrea să mergi la școală să te faci domn?

– Că noi n-avem bani!

– Ei că nu trebuie bani, uite că tu dacă ai merge la școală, ai să înveți bine și ai să capeți bani, că ai să ai de unde da și mamei tale.

Și cum eu nu puteam pune la îndoială afirmația lui domnu director, că am să capăt atîția bani încît să dau și mamei, am și început să mă simt un om important. Ajuns acasă, primele cuvinte au fost:

– Mamă, eu mă duc la școală mai departe!

– Îhî, te duci în gard…doar acolo se duc numai cei bogați, cei care au bani, tu nu vezi că noi n-avem nici cu ce cumpăra apă de ars?

– Nu, că dacă am să învăț bine are să-mi dea mie atîția bani, că am să am de unde îți da și matale.

Se vede că mama era tot atît de încrezătoare ca și mine încît a fost de acord și eu am spus apoi tuturor că mă duc la școli mai înalte. Anume la ce fel de școli nu știam nici eu. Mă gîndeam să mă fac avocat ca uncheșul Simion.

Domnul Gorcea mi-a spus că va trebui să mă pregătesc în mod special, ca să reușesc la examen. Pentru aceasta era necesar să vin și după masă la școală și să învăț împreună cu Ștefania Slavic, o soră a lui Ludvic Slavic. Știu că ne-a dictat o frază și ne-a trimis într-o clasă să facem analiza gramaticală, fiecare aparte. Eu nu aveam habar ce-i aceea analiză gramaticală și deci am scris fraza cuvînt după cuvînt, în mod obișnuit. Ștefania a scris cuvintele unele sub altele, apoi în dreptul fiecărui cuvînt, pe orizontală, a scris niște cuvinte, ne mai auzite de mine ca subiect, substantiv comun, articulat, singular, nominativ, etc. După ce a terminat, a venit la mine să vadă cum am făcut. Eu nu am făcut în nici un fel, căci nu înțelegeam ce trebuie să fac. Ea mi-a spus că trebuie să fac mai întîi analiza sintactică, arătînd care este subiectul propoziției, care-i predicatul, apoi complementul, atributul și circumstanțialul de timp, de loc, de mod și de cauză. Apoi să fac analiza morfologică arătînd ce parte de vorbire este fiecare cuvînt. Eu am rămas uluit căci nu mai auzisem astfel de cuvinte. Credeam că poate aceasta e în limba germană, căci se zicea că ai lui Slavic sunt nemți.

Se vede că era fată deșteaptă, căci mi-a spus că trebuie să iau gramatica de la început și să învăț bine fiecare lecție. Mi-am procurat o gramatică de Vicol și am început învățarea. Știu că primăvara tîrziu eu încă mai aveam de învățat, căci pe cînd pășteam vaca pe livadă, cu o mînă țineam funia iar cu cealaltă cartea din care citeam.

După “Certificatul de absolvire al cursului primar elementar” Nr 142 din 4 iulie 1925, se vede că nu aveam note prea slabe. Astfel la grupa “limba română” aveam 8,50, la “celelalte științe” unde intra religia, istoria, geografia și științele fizice naturale, aveam 9.50, la aritmetică și geometrie, 8, la dexterități 8,33, iar la purtare 10. Media generală 8,66. Aceste note însă nu oglindeau cunoștințele reale avînd în vedere faptul că pînă în clasa a V-a nu am învățat niciodată sistematic și regulat, ci întîmplător și sporadic.

După terminarea cursurilor, eu veneam în fiecare zi la școală și domnul Gorcea îmi dădea să fac un anumit număr de probleme și să citesc anumite lecții, iar la urmă mă controla să vadă dacă am făcut bine. Aproape zilnic făcea cu mine dictare și analiză gramaticală. Nu știu ce s-a întîmplat că Ștefania, n-a mai venit la pregătire.

Odată, pe cînd domnia sa nu era acasă, a făcut dictarea doamna Cornelia Gorcea. Îmi aduc aminte că dînsa robotea prin bucătărie și îmi dicta, iar eu scriam. Cînd a fost gata s-a uitat pe text și mi-a spus că nu am nici o greșeală și imediat a început să mestece mămăliga. Domnul director îmi găsea numaidecît cîteva greșeli pe care le sublinia.

Toată vara am mers la școală și chiar dacă domnul director nu era acasă, eu pregăteam lecțiile cu foarte mare conștiinciozitate.

În acest timp s-a petrecut cu mine un eveniment privind dezvoltarea mea intelectuală ce-a avut urmări salutare. Mama, care nu știa carte, m-a pus odată să-i citesc “Epistolia Maicii Domnului”, o cărțulie minusculă, cu formatul de circa 10/8 cm și cam 15 pagini. După ce am citit o parte cu glas tare am vrut să întrerup, iar dînsa mi-a spus că e mare păcat să las cartea începută și neterminată de citit. Trebuie numaidecît s-o citesc în întregime. Dar dacă e cartea mai mare și n-o poți termina într-o zi, atunci ce trebuie să faci, am întrebat eu. Trebuie s-o citești a doua și a treia zi, pînă o termini, dar să nu rămînă nici o frunză necitită. Acest îndemn mi l-am însușit ca un principiu de viață și ori de cîte ori începeam a citi o carte, chiar mai grea sau mai plictisitoare, o duceam pînă la capăt, considerînd vorba mamei ca pe o poruncă sfîntă de la care nu aveam voie să mă abat. Această poruncă m-a urmărit toată viața și cred că datorită acestui fapt am reușit cu timpul să-mi agonisesc un bagaj de cunoștințe, deși nu destul de sistematic, totuși cuprinzînd cele mai diverse forme ale cunoașterii umane.

Al doilea eveniment determinant a fost pentru mine faptul că în seara de Joia Mare am fost la denie. Preotul nostru Gheorghe Abager, era un om mic, cu barbă mare, foarte blînd și bun dar, poate și pentru faptul că era bătrîn, nu prea avea dicțiune și nici darul cîntării, așa că aproape nu înțelegeam nimică din ceea ce citește din evanghelii. Dar tot atunci a venit la biserică și ginerele său, tînărul absolvent al teologiei Ioan Zugrav. Acesta avea o voce de clopot și un dar al vorbirii clare și răsvădite, încît fiecare vorbă avea înțelesul ei și mergea direct la suflet. Cînd citea dînsul din evanghelie eu rămîneam vrăjit și uluit și indignat de faptul că un om bun și nevinovat, un om de al nostru, numit Isus Hristos, a fost vîndut, apoi batjocurit în tot felul, cum eram noi batjocuriți la luni, și pînă la urmă răstignit pe cruce. Îmi aduc aminte că plîngeam cu sughițuri. Cum era posibil atîta răutate și atîta nedreptate. Cînd am mers acasă am povestit mamei ce i s-a întîmplat lui Isus Hristos, iar dînsa mi-a spus că are o cărticică în care sînt scrise toate acele întîmplări care au fost cu adevărat. Ca prin minune, fragmente din acea cărticică, se păstrează și acum în biblioteca mea. Este “Noul Testament”.

Am luat cărticica cu mine și am plecat cu niște cîrlani la păscut, pe la Văduț. Am început să citesc, dar îndată am constatat că este scrisă altfel de cum vorbim noi. Astfel zicea eru în loc de iar, disu – zis, ânimă – inimă, tote – toate, împucineză – împuținează, adeveru – adevăr, dorme – doarme, etc. În curînd însă m-am obișnuit și nu citeam cum scrie ci cum se zice pe la noi. E interesant că e prima carte pe care am citit-o și am aplicat principiul mamei de a o citi în întregime, deși, cînd am ajuns pe la Apocalipsa lui Ioan nu înțelegeam nimică și eram ispitit să întrerup lectura, dar parcă auzeam glasul mamei, că e mare păcat să începi a citi o carte și s-o lași neterminată.

De la această carte am trecut la alta și apoi la alta și tot așa toată viața. De altfel un învățător care nu citește mereu ajunge în curînd să fie un bun meseriaș, ca și cizmarul sau cojocarul care folosește sculele în același mod toată viața, fără să se poată numi un intelectual.

Se apropia timpul și urma să meargă uncheșul Ilie Tomuț cu mine la Cernăuți ca să dau examenul de admitere la liceu. În ajunul plecării, vine uncheșul Gheorghe la noi cu o hîrtiuță în mînă și îmi spune că a scris uncheșului Simion de la Cernăuți și mi-a poruncit să nu merg nicăieri ci să aștept că are să vină el acasă și are să aranjeze el treaba. Nu mi-a trecut deloc prin cap să pun la îndoială porunca dată sau să cer “scrisoarea” pentru a vedea de cine e semnată. Am luat-o de bună și am rămas acasă. Scopul “scrisorii” era acela de a mă împiedica să plec la examen, căci se temeau uncheșii de la deal că dacă voi merge și eu la școală și voi învăța bine, apoi s-ar putea ca uncheșul Simion să mă ia pe mine sub ocrotirea lui și să îndepărteze pe băieții lor, pe Roman și pe Ion, care au plecat cu un an înaintea mea, și despre care s-a auzit că nu au purtări prea bune și nici note prea mari. Acest lucru l-am văzut abia mai tîrziu.

A doua zi, cînd m-am dus la școală și m-a văzut domnul Gorcea a rămas mirat de ce nu am plecat. Cînd i-am spus eu de “scrisoare” el a făcut un gest de nemulțumire și a zis că “nu se poate” și că a doua zi trebuie să plecăm la Cernăuți. A plecat el cu mine și cînd am ajuns acolo erau sute de copii care toți voiau să dea examene. Era de-acuma în ziua a doua de examene și noroc că domnul Gorcea se cunoștea cu unii profesori și m-au luat și pe mine ca și cum aș fi fost de la început. El a plecat apoi acasă rămînînd eu să mă supun la diferitele probe. Dacă eram singur sau cu uncheșul Ilie, aveau să-mi spună că am întîrziat și că pot să plec acasă. La verificarea actelor un domn m-a întrebat cîți ani am iar eu am spus că 14 împliniți însă mi-a spus că am împlinit 15, ceea ce ar fi fost motiv de respingere, dar s-a văzut numele domnului Gorcea. Cînd s-au terminat examenele mi-au spus că am media 8,60 și uitîndu-mă pe lista afișată eram printre primii. Vedeam că unii copii plîng și părinții sunt foarte supărați. Ne-a spus că să plecăm acasă că vom primi în scris cînd să venim și ce să aducem cu noi.

Acasă, m-am dus la școală și doamna Gorcea imediat m-a întrebat dacă am reușit. Eu nu știam ce mă întreabă și mă uitam la ea, fără să zic nimic.

– Ai trecut ori nu?

– A! dacă am trecut? Da cum să nu trec?

De fapt nu îmi închipuiam că se poate să nu treci. Abia acolo cînd am văzut copiii plîngînd mi-am dat seama că unii mai și cad. Doamna Gorcea stăruia să vadă ce note am luat. Cînd am spus că am media 8,60 m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe obraz. Eu m-am simțit foarte bine. Mi se părea că am început să fiu domn.

Peste cîteva zile mi-a venit o adresă de la școală prin care îmi făcea cunoscut că am reușit la examen și că pe data de 15 septembrie să mă prezint la școală, aducînd cu mine suma de 500 lei precum și 6 cămeși de zi, 6 cămeși de noapte, 6 perechi izmene, una plapumă cu două cearșafuri și două cearșafuri de pat, una pernă cu două fețe de pernă, două perechi de ghete, 6 perechi de șosete, 6 batiste, cremă de ghete, periuță și perie de ghete, săpun de față și periuță de dinți, una violină. Am citit mamei scrisoarea dar nici ea nu înțelegea bine ce scrie. M-am dus cu ea la domnul Gorcea și el mi-a explicat că ghete înseamnă păpuci, cămașa de noapte e tot o cămașă ca cea de zi dar că se poartă numai noaptea, cînd dormi, plapuma este odealul, cearșafurile sînt prostiri și pentru că nici prostire nu știam ce înseamnă mi-a spus că este o bucată de pînză care se așterne pe pat ca să nu dormi pe salteaua goală. Batista înseamnă năfrămiță, crema de ghete este unsoarea de uns păpucii, violina înseamnă scripcă. Periuța de dinți este așa o periuță mică cu care te speli prin gură, iar săpunul de față este săpun de cel bun.

Cu lămuririle acestea m-am întors la mama și i-am citit din nou scrisoarea, dînd explicațiile necesare.

– De unde să iei două părechi de păpuci că tu n-ai niciuna, doar aiștia cu care ești încălțat îs a lui Ion. De unde să iei scripcă că nici nu știm cîți bani ar trebui. Și de unde să iei 500 de lei? Doar aiștia îs bani.

Eu nu ziceam nimică, numai mă uitam pe chipul mamei și vedeam cît e de îngrijorată.

– Așa îți trebe, dacă te-ai prins la gioc, amu gioacă.

Nu știam dacă ultimele vorbe îmi erau adresate mie sau poate și le zicea ei înșiși.

– Apoi ce-om face mămucă?

– Ne-o învăța Dumnezeu măi băiete.

Se vede că Dumnezeu a învățat pe mama să vîndă vaca și să-mi pregătească cele necesare de mers la școală. Nu le-am avut pe toate cîte se cereau. Am mers numai cu ghetele lui Ion, în loc de 12 cămăși am luat numai 6, vioară urma să-mi cumpăr mai după aceea. Cele absolut necesare mi le-a pregătit mama cum a putut.

– Vai mămucă, dar dacă n-or să mă primească că n-am tot ce se cere, ce am să fac?

– Ai să vii acasă, că n-ai să stai acolo la poarta școlii.

Cu mare frică m-am dus, dar cînd am ajuns acolo, împreună cu uncheșul Ilie, în afară de bani nu m-a întrebat nimeni nimică. N-am arătat nimănui zestrea ce aveam. De-acuma eram și eu “student”, puteam să port cămașă cu pui pe la poale și lungă pînă mai jos de genunchi. Toți elevii eram interni.

Nu-mi amintesc să fi depus o stăruință deosebită la învățătură. Totuși la încheierea trimestrului întîi eu eram al doilea în ordinea mediilor. Primul fiind Șerban Isidar un băiat din mahalaua Cernăuțiului, Clocucica.

Încetul cu încetul s-a născut în mine ambiția, dorința de a mă depăși, de a-l întrece pe rivalul meu, cu care eram prieten. Dar probabil că această dorință nu era onorată cu efortul și stăruința necesară, încît la trimestrul al doilea tot pe locul doi am rămas. În vacanța de Paști am spus mamei păsul meu, că aș vrea să fiu primul în clasă. Ea mi-a spus că trebuie să mă gîndesc totdeauna la aceasta, iar în noaptea de Paști cînd voi merge la înviere, atunci cînd popa spune prima oară, din ușa altarului, Hristos a înviat, eu în loc de adevărat a înviat, să zic încet, numai pentru mine, dorința pe care o am și atunci am să izbîndesc. Am așteptat cu emoție noaptea învierii. Pe cînd biserica era arhiplină, căci rar casă care să nu trimită pe cineva la slujbă, preotul cu lumînarea cea mare aprinsă a ieșit în ușa altarului și adresîndu-se norodului adunat a spus Hristos a înviat, iar poporul a spus într-un glas adevărat că a înviat. Numai eu în acest cadru festiv mi-am exprimat scopul imediat al vieții mele, dorind această îndeplinire: să fiu primul în clasă.

Se înțelege că minunea nu se putea înfăptui imediat. Două trimestre au trecut și Șerban Isidar a fost primul iar eu al doilea. La încheierea anului școlar a fost aceeași situație.

În clasa a doua însă, încă de la primele lecții eu am început să mă gîndesc mereu la problemă. N-a existat o singură zi ca să nu mă pregătesc pentru fiecare lecție. N-a existat nici o materie căreia să nu-i dau importanța cuvenită. Vrăjitoria din noaptea învierii era numai o poveste. Realitatea era un efort susținut oră de oră, zi de zi, fără întrerupere, încît la primul trimestru, eu eram declarat primul în clasă. Această situație a fost și la sfîrșitul anului, apoi în fiecare an pînă în clasa a VII-a.

Pe cînd fac aceste notări, citesc în revista “Contemporanul” din 10 martie 1978, p2, un articol semnat de Acad. Cristofor Simionescu, intitulat Scopul. Fac de aici cîteva extrase foarte semnificative:

“Ciudată este forța pe care o poate exercita scopul asupra acțiunii și vieții omului, căci scopul este doar ceva vizat, este o reprezentare a unei realități dorite, dar care încă nu există. Și totuși, această anticipare cerebrală este capabilă să acționeze asupra noastră cu o vigoare extraordinară, guvernînd deseori hotărîtor întreaga viață, modelînd-o, orientînd-o și cîteodată falsificînd-o.

Sub porunca unei aspirații, puteri ascunse, nebănuite ale ființei noastre sînt deșteptate la viață, cele cunoscute se încordează și toate laolaltă se orientează și se sprijină între ele, în efortul de a înfrînge piedicile și de a ne purta spre altitudinea întrezărită.

Ciudată este forța scopului, cu atît mai ciudată cu cît un scop care a pus stăpînire pe toate structurile noastre spirituale și morale nu urmărește, în ultimă analiză, altceva decît mobilizarea tuturor resurselor capabile să asigure propria lui dispariție.”

Dacă mama poate fi acuzată de misticism, și eu chiar în anumite perioade, apoi socot că academicianul Cristofor Simionescu nu poate să fie bănuit de așa ceva, și că deci, exprimîndu-ți o dorință sau fixîndu-ți un scop al vieții, într-un cadru festiv ca cel de la înviere, poate să mobilizeze toate energiile necesare pentru a ajunge la îndeplinirea acelui scop propus.

Cînd eram prin clasa a II-a mi-a căzut în mînă o cărticică de poezii foarte frumoase, pe care le citeam cu nesaț. Era o ediție a poeziilor lui Eminescu. Era scrisă cu cerneală albastră. De altfel Eminescu a intrat mai tîrziu în conștiința mea. Pe atunci domina regatul lui Vasile Alecsandri. Știu că am învățat pe de rost “Peneș Curcanul” încă de la școala primară. De asemenea știam “Mănăstirea Argeșului” ca și alte poezii, de Petre Dulfu și alți poeți la undă.

Trenul

Furios ca un balaur

Ce se luptă cu-n viteaz

Cu trei ochi în frunte – de aur

Tot cu spume pe obraz.

Sau:

Pădurea

În pădurea de mesteacăn

De un farmec sunt cuprins

Privind lumînările

Care-n ist moment s-au stins.

Ceea ce e mai trist, s-au găsit unii mai mari care au zis: merge. Astfel în revista școlii normale condusă de elevul Aurelian Cîmpan din clasa a VI-a și intitulată “Plaiul Fagilor” a apărut o poezie semnată V. Boca:

De aici din depărtare

Cînd aminte mi-am adus

Cu o bucurie mare

Eu m-am așezat la scris.

Fiind mîini Sfîntu Vasile

Etc.

Era o urare de anul nou către fostul meu învățător Ilarin Gorcea.

Observînd singur însă că poezia mea nu “merge”, mai ales din cauză că îmi lipseau o serie de cunoștințe, mi-am zis că va trebui să încetez cu versificările și să continui cu acumularea de cunoștințe, pînă ce voi ști totul, ca să nu mă poticnesc și să nu știu dacă ceva e așa sau în alt fel.

Mai tîrziu, la maturitate, deși n-am ajuns la faza cînd aș fi putut spune că știu totul, am mai comis unele poezii pe care le-am strîns într-un dosar și din care una intitulată Mioritică a fost publicată în revista “Credința” n. 10 din octombrie 1969, care apare la Detroit în Statele Unite ale Americii, bine înțeles, ca fiind culeasă din gura unor bătrîni din Botoșana. Culegător fiind părintele Dr. Ștefan Slevoacă, preot misionar la românii din America.

E interesant că în același timp, în altă publicație a românilor americani a apărut o poezie a tovarășului Ghiață Simion, sub semnătura lui proprie.

Mi-am zis atunci că doi poeți mari are Botoșana: eu și Ghiață Simion, dar că producțiunile noastre poetoase nu și-au găsit înțelegerea necesară în limitele granițelor noastre încît au văzut lumina tiparului peste nouă mări și nouă țări. Așa e, n-ai ce-i face.

La școală, după ce eram primul în clasă și mai eram și “poet” începusem să mă bucur de un prestigiu din ce în ce mai mare. Citeam foarte mult. Citeam orice-mi cădea în mînă și nici o carte nu o lăsam neterminată, conform cu teoria. Mă atrăgea orice titlu și mai ales dacă era ceva mai neînțeles, ceva misterios. Așa îmi aduc aminte că trecînd odată prin fața librăriei “Ostașul Român” am văzut în vitrină două cărți care mi s-au părut a fi ceva deosebit. Se chemau “Tristia” și “Pontica” de Ovidiu. Nu aveam bani la mine așa că nici n-am intrat înlăuntru. Nu știu cum am făcut, dar cînd am ieșit a doua oară în oraș am mers direct la “Ostașul român” și am cerut “Tristia” și “Pontica”. N-am avut răbdare pînă la internat ci am deschis “Tristia” și am început să citesc mergînd pe drum. Am rămas însă uimit că nu înțelegeam nimic. Era scris în limba latină și eu nu aveam habar de această limbă. Am deschis a doua carte “Pontica” și era aceeași poveste. Mi-a fost rușine să le înapoiez la librărie, deși nu aveam ce face cu ele.

Altădată trecînd pe la librărie am văzut cartea “Metamorfozele” tot de Ovidiu. Nu înțelegeam titlul dar văzînd că e scrisă în românește am cumpărat-o și am citit-o cu mult interes. De la această carte a pornit plăcerea mea pentru lumea antică. Altădată am luat “Metafizica” de Dimitrie Cantemir. Ce-o fi aia metafizică? Am început să citesc dar deși era scrisă în românește, nu înțelegeam aproape nimic ca și în Tristia sau Pontica. Îmi ziceam că fără îndoială nu pricep nimic din cauză că e scrisă pentru filozofi, iar eu sînt cu totul departe de ceea ce se cheamă a fi un filozof. Totuși textul mă atrăgea, de parcă ar fi cuprins ceva cu totul misterios. Adică eu n-aș putea să fiu “filozof”? îmi ziceam și iar începeam să citesc.

Mai tîrziu, poate că eram în a cincea sau a șasea, am cerut de la bibliotecă toate operele lui I. Petrovici, și mai ales “Studii filozofice. Introducere în metafizică”. Am aflat că acesta este un filozof. Profesorul de română I. Tarbavshi, care era și bibliotecar s-a uitat lung la mine și m-a întrebat cîți ani am. Aveam 19 ani. Mi-a dat cărțile și n-a mai zis nimic.

În vacanța aceea am citit “Introducere în filozofie” a lui Paulsen. Mi se părea extraordinar de grea. Dar încăpățînarea de a citi pînă la capăt cele 5-600 pagini format mare, mi-a dat satisfacția că am citit o operă cu adevărat de filozofie. Erau foarte mulți termeni pe care nu-i înțelegeam deloc, cum ar fi transcendental, ba și mulți termeni uzuali, făcînd parte din vorbirea curentă, erau pentru mine cu totul străini și de aceea îngreunau înțelesul lecturii. Dar nu m-am dat bătut ci mi-am cumpărat un dicționar de cuvinte radicale, parcă așa se chema, și ori de cîte ori nu înțelegeam ceva deschideam dicționarul. Încetul cu încetul am tocit dicționarul, în schimb știam tot mai multe cuvinte radicale, sau neologisme de care limba noastră era plină. Îmi aduc aminte că organizam cu colegii un joc de-a cuvintele. Anume, colegul deschidea dicționarul la întîmplare și lua primele zece cuvinte de la stînga sus și dacă se întîmpla să știu toate cuvintele îmi dădea un leu, dacă din cele zece cuvinte nu știam unul, îi dam eu un leu. Apoi luam eu dicționarul și arătam zece cuvinte la rînd. De cele mai multe ori, îmi aduc aminte că eu luam leul.

Cînd eram prin clasa a șaptea am văzut la cineva enciclopedia “Minerva”. Se putea procura de la Cluj cu plata în rate lunare. Era o carte mare și destul de scumpă. Cred că m-am lipsit de multe altele dar mi-am procurat cartea. Era pentru mine o adevărată desfătare să pot învăța cele mai diferite noțiuni din cele mai diverse domenii.

Datorită lecturilor mele filozofice am avut odată una din cele mai vii satisfacții. Era într-o vacanță de iarnă sau de Crăciun, cum se zicea pe vremuri. Noi “studenții” eram aproape zilnic musafiri în casa domnului director Gorcea. Odată ne aflam cu toții și stam la taifas. Erau și alte persoane străine printre care judecătorul Renovici, care lucra atunci la refacerea “Cărții funciare”. Nu știu în ce context el a pomenit despre Socrate. Eu eram renumit prin timiditatea mea și prin faptul că nu ziceam niciodată nimic decît dacă eram întrebat. Atunci am sărit și am spus că a fost judecat pe nedrept și condamnat la moarte, că prietenii săi i-au organizat evadarea din închisoare și fuga în altă cetate, dar că dînsul a refuzat să plece ca să nu calce legile despre care dînsul a învățat toată viața că este suprema îndatorire a omului de a le respecta chiar dacă la un moment dat ar lovi în noi. Și atunci cu deplină seninătate a băut paharul de cucută și a murit. Se făcuse liniște deplină și nu se auzea decît vocea mea, parcă eram în clasă la o lecție de istorie. De altfel citisem de curînd “Apărarea lui Socrate” de Platon și textul era destul de ușor.

– Ei felicitările mele tinere se vede că ai să te faci un filozof.

A zis Renovici. Probabil ca el nici nu știa cum mă cheamă, dar ulterior cînd mă întîlnea mă provoca totdeauna la discuție.

Eu îmi notam într-un caiet toate cărțile citite, în care era numărul curent, autorul, titlul cărții și numărul de pagini. Îmi aduc aminte că într-o vacanță de vară am citit într-o singură lună un număr de 12 titluri cu 2996 de pagini iar în întreaga vacanță 10833 pagini.

Dacă cineva m-ar fi învățat cum se citește și ce trebuie citit, poate că îmi formam o cultură mai temeinică și mai sistematică, așa însă citeam tot ce îmi cădea în mînă, pierzînd un car de vreme și acumulînd o mulțime de lucruri inutile. Abia mai tîrziu, prin 1934 a apărut “Îndrumări la lectura profesională a învățătorului” de N. C. Enescu, pe care am descoperit-o abia peste zece ani.

În iarna lui 1928-1929, pe cînd eram în clasa a IV-a, a fost un mare ger pe la Cernăuți. În lunca Prutului termometrul a scăzut sub – 42 de grade. Învățămîntul s-a suspendat iar noi elevii am rămas în dormitoare la internat. În acel timp se ocupa de noi profesorul suplinitor Ion Abager. Dînsul era un bătrînel mic cu mustețe mari și albe, lăsate în jos. Avea niște ochi mici și sfredelitori. El ne preda psihologia iar la clasele mai mari și pedagogia. Ocupîndu-se deci de formarea noastră profesională era mereu în contact cu noi. Era foarte sever și cea mai mică abatere era analizată cu multă malițiozitate și cînd apuca a lua înainte pe un elev, apoi acela nu scăpa de dînsul cît umbla la școală, bătîndu-l mereu la cap. De aceea era temut de toată școala și toți elevii se fereau din calea lui. Nu lovea niciodată pe nimeni, dar toți se temeau de dînsul.

De altfel preda bine și era foarte pretențios la cunoștințele elevilor. Se vede că pe atunci se vînturau idei noi în pedagogie, cum ar fi autoconducerea. Dînsul voia să introducă și în școala noastră această idee. După dînsul urma ca elevii să-și facă întreaga curățenie la dormitor și în clasă, iar pentru păstrarea disciplinei să nu mai fie pedagogi ci dintre elevii ultimei clase să fie șefi de meditație, iar peste toți să fie un șef de internat. Pentru a-și justifica și mai bine ideile sale ne-a adus o revistă ilustrată în care prințul moștenitor din Olanda sau Danemarca freca podelele pe un vapor unde făcea serviciul militar. Eu nu am fost de acord cu serviciul de curățenie, obiectînd că prințul moștenitor nu era în uniformă de prinț ci în aceea de militar și ca atare trebuia să facă tot ce prevedea regulamentul militar, fără să țină seama de nimic. Noi însă nu sîntem în uniformă de servitori la internat ci în aceea de elevi, și avem misiunea de a învăța carte nu de a face curățenie la closet. Toate acestea nu i le-am spus în față ci între colegi, dar se vede că totdeauna au existat informatori care au dus părerile mele la urechile profesorului. Foarte furios m-a prelucrat în fața clasei zicînd că sînt un închipuit și că mă cred mai presus de prințul din revistă, dar să nu uit că aici sînt la școală și că trebuie să mă supun ordinelor superioare. A recomandat colegilor mei să mă poreclească de-acuma “prințul”. A spus și celorlalte clase despre isprava mea recomandîndu-le acelaș lucru. Se vede însă că atitudinea mea nu a fost văzută de către elevii școlii în același mod ca profesorul de pedagogie și de aceea epitetul batjocoritor de prinț nu s-a prins deloc. De altfel partea aceasta de idee, curățenia prin forțele proprii nici nu s-a aplicat, ci numai aceea de a se desființa pedagogii și înlocui cu șefi de meditație, cu elevi din ultima clasă, clasa a VI-a.

Mie însă mi s-a scăzut nota la purtare cu două puncte, iar la psihologie s-a redus la nivelul cel mai de jos, încît la media anuală am avut 8 la purtare și 8,60 la învățătură. În toți ceilalți ani am avut 10 la purtare și peste 9 media la învățătură. Și aceasta numai din cauza viziunii mele greșite a noțiunii de domn. Pentru mine, în vremea aceea domnul era ceva cu totul superior. Nu-mi puteam închipui un domn care să taie lemne sau să măture prin curte. De aceea am rămas cu totul șocat cînd domnul profesor Besplitni, care ne preda limba franceză, desenul și caligrafia, ne-a spus că a curățit zăpada din fața casei și de pe trotuarul dinaintea casei. Deasemenea am rămas cu totul mirat cînd am aflat că domnul profesor Strejac, de științe naturale, își pregătește singur mîncarea, deretică prin casă și probabil își spală și rufele, căci nu era căsătorit și trăia singur. Eu îmi închipuiam că a fi domn exclude toate aceste îndeletniciri. De atlfel de aceeași părere erau și mulți alți profesori de ai noștri care se comportau ca adevărați domni. În această categorie intră, după părerea mea profesorii Spolit Turnavschi, Alexandru Bocaneț, care ulterior a fost profesor universitar, Petre Diaconu și doamna Diaconu, Gearges Dementhin, Garoș, Vlanga și cel de gimnastică, Cuzmani.

Astfel domnul profesor I. Vlanga, care ne preda istoria, venea în clasă într-o ținută cu totul impecabilă, atît din punct de vedere vestimentar cît și din cel al pregătirii profesionale. De la el am învățat că e absolut necesar să ne planificăm materia astfel ca la sfîrșitul anului să nu ne trezim cu materia pe jumătate nepredată sau să terminăm cartea și să mai fie 2-3 luni pînă la finele anului, după cum vedeam noi că se întîmplă la unele materii. Dînsul avea notat pe carte, în dreptul fiecărei lecții, data la care va trebui să o predea, prevăzînd și ore pentru recapitulare în așa fel că la sfîrșit era toată materia parcursă și recapitulată. Preda cu atîta convingere și claritate încît de multe ori cînd mă punea pe mine să repet lecția o făceam ca și cum ar fi fost o lecție demult învățată. O singură dată am luat la dînsul nouă și nu zece, cînd ne-a dat la un extemporal să scriem răspunsul cu litere cirilice și se vede că nu am scris aceste litere destul de corect. Mi-a spus, scuzîndu-se parcă:

– Boca ți-am dat numai nouă.

Poate că de la acest profesor mi se trage toată dragostea mea și interesul meu pentru istorie în general și pentru istoria patriei în special.

Ipolit Tarnavschi era un model de om din toate punctele de vedere. Era elegant în îmbracăminte și în comportare, în vorbire și în înfățișare. Avea o largă înțelegere pentru vîrsta noastră și pentru mentalitatea noastră de flăcăi de la țară care sînt pe calea de a deveni purtătorii de cultură în rîndul maselor populare. El oficia lecția nu o preda. Catedra se transforma în altar, iar noi în neofiți care îi sorbeau fiecare cuvînt.

Îmi aduc aminte că atunci cînd s-a predat “O scrisoare pierdută” a lui Caragiale, eu am spus că nu înțeleg ce vrea să spună Cațavencu. El a spus:

– Da ce, parcă eu înțeleg?

Altădată mi-a făcut observație că am scris un nume propriu cu literă mică, la care eu i-am răspuns că și Ion Minulescu își scria numele cu minuscule. La care a ripostat:

– Da, Ion Minulescu și Vasile Boca.

Nu mai era nevoie de altă explicație. Odată pe cînd vorbea despre fabulosul în literatură, m-a apucat o criză de rîs încît nu mă mai puteam opri. Dînsul și-a oprit expunerea și a așteptat să-mi treacă criza apoi a continuat fără să-mi facă cea mai mică observație.

Alexandru Bocanețu era originar din Stupca. Îmi aducea aminte că dînsul m-a examinat la limba română cînd a fost concursul pentru admitere la școala normală. Apoi l-am avut profesor în clasa a doua. Preda cu o voce joasă și liniștită. Am aflat mai tîrziu că era un adevărat savant. În 1947 l-am avut coleg de suferință la Gherla. Ne-am împrietenit și ziua, cînd făceam plimbarea prin curtea închisorii el îmi povestea despre marii oameni ai lumii Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Napoleon Bonaparte. De multe ori seara, în celulă ne ținea adevărate cursuri despre Mircea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Ioan Vodă cel Cumplit. Cum eram întinși pe jos, unul lîngă altul, pe ciment, toți cei 27 din județul Suceava (județul de atunci căci cei de la Cîmpulung și de la Rădăuți erau în alte celule), îl ascultam cu respirația încetinită. Toți îl rugam ca seara următoare să ne mai povestească și alte subiecte. După Gherla n-a mai funcționat în învățămînt, fie că nu a fost încadrat, fie că n-a vrut să mai lucreze, căci se cereau de-acuma condiții cu totul diferite și nu fiecare s-a putut restructura la comandă. El era prea bun român ca să poată renunța la tot ce avea în sufletul său. În vara anului 1973 la 12 august, am organizat împreună cu colegul Oniga Ilie, care a stat și el cu noi la Gherla, un parastas la mormîntul lui Bocaneț de la Stupca, la care au participat foarte mulți din foștii lui elevi din toată țara. Tot atunci l-am pomenit și pe profesorul Vasile Strejac, la Suceava.

Profesorul Vasile Strejac a fost tot timpul școlarității noastre îndrumătorul nostru la științele naturale. El ne-a predat zoologia, botanica, geologia, anatomia. Era originar din Cernăuți, mahalaua Roșa. Acolo avea o căsuță țărănească moștenită de la părinții lui. Locuia aici singur și de aici venea la școală pe jos, distanță de peste 3 km. De multe ori era plin de noroi sau de praf. Odată colegul Danicov se uita la ghetele sale peticite, iar el observînd i-a zis:

– Ce te uiți la ghetele mele că-s rupte? Am și altele mai bune dar sînt date la reparat.

Nu-mi aduc aminte dacă avea vreodată pantalonii călcați la dungă, cum aveau colegii săi. Din aceste motive mulți profesori îl cam desconsiderau și nu se fereau de noi să-și arate disprețul. Ba și unii elevi îi reproduceau gesturile sau îi repetau vorbele tipice. Nu se întîmpla însă niciodată să vină în clasă fără material didactic sau să ne pună pe noi să citim din carte mai departe. Eu îi eram adjunctul și totdeauna înainte de a suna mă prezentam la laboratorul de științe naturale pentru a primi planșele sau alte materiale care-i serveau la lecție. Științele naturale au fost totdeauna pentru mine obiectele cele mai îndrăgite și mai aprofundate. Încă din școală aveam cel mai mare ierbar și cea mai mare colecție mineralogică. De aceea poate, mai tîrziu, cînd a fost vorba să mă specializez într-o materie oarecare am ales științele naturale. Alegerea a fost poate și din cauză că, îmi ziceam eu că broaștele au patru picioare în orice regiune.

După plecarea noastră de la Cernăuți, el a continuat să predea la Suceava. După război l-am întîlnit odată pe stradă. Avea o figură obosită și ținea în mînă o pungă de hîrtie plină de cireșe din care mînca. Am stat puțin de vorbă cu el. Ceva mai tîrziu am auzit că a murit. Acuma mi-a povestit Boca Haralambie, că pe cînd era el inspector de județ la Suceava, a primit într-o zi telefon de la spital cum că învățătorul Strejac a murit acolo și nu are pe nimeni ca să se ocupă de cele necesare. El a făcut îndată o colectă printre funcționarii inspectoratului și alte cadre didactice și plecînd la spital a dat peste un frate de-a profesorului care era țăran pe undeva pe lîngă Suceava și i-a dat lui banii ca să aibă de înmormîntare.

Prin 1972 am mers împreună cu Oniga Ilie să vedem mormîntul profesorului nostru. Locul era năpădit de buruiene, iar crucea tocită de vreme și abia se mai cunoștea numele, și abia se mai ținea în sus. Mi-a venit în minte că atunci cînd mergeam în excursie, pe dealul Țețina de lîngă Cernăuți, noi îi puneam întrebări, ce plantă e asta sau astalaltă. El răspundea cu numele latin, apoi adăuga numele românesc. Cîteodată însă cînd nu știa ce plantă este, noi credeam că trebuie să le cunoască pe toate, spunea, parcă cu dispreț: “E o buruiană ordinară.” Acuma buruienele ordinare au năpădit pe mormîntul lui și i-au împresurat crucea de lemn aproape putrezită, încît peste un an sau doi nu se mai cunoștea locul de odihnă a acelui care n-a știut niciodată să-și vadă de interesele sale înainte de cele ale școlii. Acel care a jertfit totul pentru școală, acuma era cu adevărat părăsit de toți. Am făcut un apel către foștii lui elevi, propunînd cîte 50 de lei contribuție pentru a-i ridica o cruce de piatră corespunzătoare cu cel ce a fost Vasile Strejac, omul datoriei. La apel au răspuns mult mai mulți decît cei la care le cunoșteam adresele și au contribuit unii cu cîte 200-300 de lei. Oniga a ținut întreaga contabilitate și s-a interesat de lucrătorii necesari pentru restaurarea mormîntului. La data fixată pentru parastas, au fost prezenți din toată țara peste 100 de oameni. S-a făcut o slujbă religioasă iar Oniga și cu mine i-am evocat memoria. Din banii rămași s-a contribuit și la înfrumusețarea mormîntului lui Alexandru Bocanețu, așa că în aceeași zi ne-am deplasat cu toți și la Stupca, în ziua de 12 august 1973.

Profesorul Alexandru Zavulovici, care ne preda muzica și vioara, a fost totdeauna apărătorul celor obijduiți și uneori chiar cînd era nevoie să se ia măsuri juste față de unii elevi, el intervenea arătînd totdeauna foarte multă înțelegere pentru vîrsta noastră plină de neastîmpăr și neprevăzut. Era iubit de toți elevii, văzînd în el un părinte drag. Între cele două războaie și o bună perioadă după 23 august, pe o perioadă de 57 de ani, figura lui Zavulovici a dominat întreaga activitate culturală și artistică din Bucovina. Pe cele trei laturi ale activității sale, acea de profesor, de dirijor și compozitor, el a fost cap de afiș. Cred că nimeni din Bucovina nu s-a bucurat de atîtea aprecieri și laude ca profesorul nostru. Înființarea și dirijarea corului școalei normale de băieți, apoi a corului unit de băiți și fete, apoi a corului metropolitan ca și dirijarea corului societății de muzică numită “Armonia”, toate i-au adus un binemeritat prestigiu de dirijor. Compozițiile lui muzicale l-au situat alături de marii muzicieni ai Bucovinei ca Vorobchievici, Marariu-Andrievici, Ciprian Porumbescu, Tudor Floudar, Mandirenshi, Voevidea și alții. Turneele organizate de profesorul Zvulovici au dus muzica românească pe toate plaiurile țării. După exemplul său s-au ridicat dintre foștii săi elevi o serie de dirijori de coruri care au dus faima cîntecului peste întreaga țară.

Deși eu eram mai slab la muzică și la vioară căci îmi aduc aminte că într-un an la aceste obiecte aveam notele cele mai mici, 6 și 7, încolo numai 8, 9 și 10, și credeam că la școală unde voi fi va preda altcineva muzica, eu neavînd destul talent, totuși am predat o mulțime de cîntece cît am fost la clasele I – IV, iar la Botoșana s-a întîmplat că am predat muzica la clasele V – VIII, am făcut cor pe 2 – 3 voci și am învățat cîntece și cu tineretul de la căminul cultural.

La obiectul matematică n-am avut niciodată rezultate mulțumitoare. Mai întîi că nu am făcut sistematic de la început, de la școala primară. Apoi la normală l-am avut mai întîi pe profesorul Cavulea, care era suplinitor, apoi pe Petru Diaconu care a predat matematică și fizică pînă la sfîrșit. El credea că eu știu matematică și-mi dădea note bune, în realitate nu știam. Fizica o înțelegeam și îmi plăcea, dar matematica o dibuiam numai.

Îmi aduc aminte că la o inspecție la fizică profesorul voia să demonstreze producerea curentului electric datorită unei reacții chimice. Pentru aceasta a atins două discuri care erau în legătură cu un voltametru și nu s-a observat nimică pe aparatul de măsură, a udat apoi discurile cu apă și s-ar fi părut că se vede ceva mișcare, a pus apoi apă acidulată și s-a observat producerea de curent. Inspectorul însă a spus că nu se produce nici cea mai mică cantitate de curent dacă apa nu este acidulată și dacă ni s-a părut nouă că s-a indicat ceva pe aparat, aceasta se datorește faptului că pe discuri ar fi putut să fie niște resturi de acid, de la experiențele trecute și acum punînd apă să se producă oarecare reacție. În realitate curentul se produce numai dacă apa este acidulată. Pînă atunci nu puneam la îndoială nici una din afirmațiile profesorului.

La religie însă, mai ales prin clasele superioare, ca un răzvrătit, după ce ieșea din clasă preotul Percec care ne preda acest obiect, mă suiam eu la catedră și răsturnam spusele profesorului. Cum e posibil, spuneam eu, care aveam 10 la botanică, ca Dumnezeu să fi făcut mai întîi plantele și animalele, așa pe întuneric în ziua a treia, și apoi să fi făcut soarele și luna în ziua a patra. Cum se făcea asimilarea clorofiliană la plante dacă încă nu era lumină. Și apoi, cum se cunoștea că este dimineața și seara în ziua întîia, a doua și a treia, dacă încă nu era soarele, care de fapt marchează începutul și sfîrșitul zilei. Apoi, cum se împacă afirmația că Dumnezeu este atotștiutor cu aceea că s-a căit și că i-a părut rău că l-a făcut pe om. El deci n-a știut de la început că omul va păcătui și că va fi rău, deși a spus mai înainte că bune sînt toate cîte le-a făcut. Apoi s-a supărat, ca un meșter prost, și a distrus totul prin potop. N-ar fi fost mai bine să îndrepte greșelile de creație și să nu mai distrugă toate făpturile mîinilor sale, fără să pună în locul lor alte făpturi mai bune. Cînd ne-a vorbit despre concepția imaculată a fecioarei Maria eu am pus întrebarea colegilor: Oare de unde o fi găsit Maricica un spermatozoid dacă nu a cunoscut deloc un bărbat? Și așa ca împins de duhul cel rău, puneam la îndoială aproape toate dogmele credinței pravoslavnice.

Limba franceză ne-a fost predată timp de 7 ani de patru profesori. În clasa I-a și a II-a ne-a predat profesorul suplinitor Besplitni, care chiar nouă ni se părea pe atunci că nu prea știe bine materia. În clasa a III-a, a IV-a și a V-a ne-a predat doamna Diaconu, care avea o grijă de mamă pentru educația noastră. Mie mi se părea că știu franceza destul de bine. În clasa a VI-a a venit un francez adevărat, Meiercur care știa puțin românește iar în clasa a VII-a, ultima, Georges Dementhon, care nu știa nici un cuvînt în românește. Pentru a vedea ce știm noi franțuzește ne-a dat un extemporal în care a făcut o mică dictare. Le-a corectat și ora următoare, aveam cîte două ore pe săptămînă, ne-a comunicat notele. Majoritatea erau de 1, 2 și 3, dar erau și 0 ¼, 0 ¾, 0 1/2 , 2 3/4 , etc. Cînd a ajuns la mine care eram al șaptelea pe lista alfabetică, am văzut că am nota 5. Am rămas uimit căci pînă atunci căpătam totdeauna note destul de ridicate. Pînă la urmă am văzut că numai eu și Rusu Ioan aveam nota 5, ceilalți aveau note inferioare. Dementhon a început o muncă asiduă, noi însă eram prea stricați ca să mai poată repara ceva. După cum am auzit însă mai tîrziu, acei care au început să învețe cu dînsul din clasa întîia, au reușit să-și însușească limba destul de bine. Pentru a învăța mai bine limba, am început să citesc literatură, cu dicționarul în mînă. Prima carte citită în întregime a fost “Le Petit Chose, histoire d’un enfant” de Alphonse Daudet. Am terminat de citit și abia mult mai tîrziu am văzut că Petit Chose se traduce prin Piciul.

La lucrul manual în clasele mai mari l-am avut pe profesorul Buba, ajutat de maistrul Isopencu, un tînăr foarte îndemînatic la diferitele feluri de lucrări. El a lucrat păpușile pentru primul teatru de păpuși din țara noastră, făcute de marele pictor Loevendal, care era angajat ca pictor decorator la Teatrul Național. Noi elevii făceam diverse lucrări cum ar fi legătorie de cărți, tîmplărie, strungărie, sculptură în lemn și modelaj în lemn sau plastelină, pirogravură, etc.

Îmi aduc aminte că eu am făcut un eșichier la tîmplărie și la strung toate figurile de șah. Am și acuma în palma stîngă o cicatrice de la dalta pe care am scăpat-o în mînă pe cînd finisam figurile. Primeam totdeauna nota 10 pentru orice lucrare executată. Cînd am fost însă la definitivat, la trei ani după terminarea școlii, trebuia să făceam un obiect și la lucrul manual. Eu m-am obligat să fac o serie de obiecte printre care și un macahon la strung. Președintele comisiei, prof. Iancu, directorul școalei normale din Șendriceni, Dorohoi, m-a întrebat ce este un macahon. Eu m-am mirat că nu știe ce e aia, deși văd acuma, căutînd în toate dicționarele mele, nu e trecut acest cuvînt, acel pistil sau pisălog de rîșnit mac. După ce i-am explicat ce este mi-a zis că să fac așa un obiect. Maistrul Isopencu, care era un meșter desăvîrșit și crezînd că eu n-o să pot face un obiect perfect, mi-a zis că mi-l face el. Totuși cînd am prezentat obiectul în fața comisiei nu mi-a pus decît 8, ceea ce eu n-am avut niciodată la lucrul manual. Mi-am zis atunci că profesorul Iancu habar nu are nu numai de ce este un macahon dar și de felul cum se pune o notă, sau poate era din aceia care cred că 10 se pune lui Dumnezeu, 9 profesorului și 8 elevului. Dar el era și mai habotnic, încît a pus 8 maistrului cel mai desăvîrșit. Se vede că de aceea foștii lui elevi pe care i-am întîlnit mai tîrziu vorbeau cu foarte puțin respect.

În ultima clasă, a VII-a, l-am avut la limba română pe profesorul Garoș, un profesor extrem de exigent. Abia la dînsul mi-am dat seama că nu știam gramatica destul de bine. El avea pretenția ca un învățător să cunoască gramatica la perfecție. La o examinare m-am încurcat la pronumele personale prescurtate și mi-a pus nota 3. Am rămas uluit, dar m-am pus pe învățate. Totuși mai mult de 8 nu mi-a pus niciodată. La sfîrșitul anului a trebuit să-mi încheie cu nota 7. Pe cînd eram în curte și făceam cu clasa și profesorii o fotografie de amintire, m-a chemat la dînsul și mi-a spus: “Boca, ți-am schimbat nota din 7 în 8, căci de altfel nu puteai să iei cu eminență.” I-am mulțumit și cînd am fost în clasă am căutat în dicționar să văd ce înseamnă eminență.

În iarna lui 1928, cînd ne-am întors din vacanța de Crăciun, ne-am trezit că portarul Brunievici ne verifică la poartă și care avea banii de plătit taxa pentru internat, îi dă voie să intre înlăuntru iar cine nu avea rămînea în stradă. Eu am rămas plîngînd la poarta școlii. Să mă întorc acasă nu puteam căci nu aveam bani nici pentru drum. Era noapte și frig. Ce să fac? Unde să mă duc? Mi-am adus aminte de uncheșul Simion care ședea pe Iancu Flondar la nr 45 și pe care l-am vizitat de cîteva ori. Acum însă nu mai era acolo ci undeva la Storojineț. El însă ajuta pe Ion al lui uncheșu Tănasă și pe Roman al lui uncheșul Gheorghe. Unde să mă mai bag și eu? De fapt, după cum am auzit, aceștia îi făcuseră multe neplăceri. Ion, de prin clasa a treia s-a retras de la liceu și mai tîrziu a făcut școala de brigadieri silvici de la Rădăuți. Roman a fost luat de la liceul Aron Pumnul din Cernăuți și mutat la liceul din Storojineț, unde a și terminat. Dar cum stam eu plîngînd și gîndindu-mă ce e de făcut, deodată mi-a venit idea să plec imediat la Storojineț. Dar în miez de noapte? M-am rugat de portar să mă lase în internat pînă dimineață, că apoi plec eu la un uncheș și poate că aduc banii necesari. M-a lăsat și dimineața am pornit la drum. Parcă erau 25 km. Era zăpadă mare însă drumul era bătut așa că pe la amiază eram la Storojieț. Mi-era rușine să întreb pe cineva unde șade uncheșul. M-am gîndit că nu poate sta prea departe de tribunal. Cînd am ajuns în centru, am luat-o la stînga și văzînd o clădire mare m-am uitat și mi-am zis că acolo trebuie să fie judecătoria. M-am înturnat puțin înapoi și era o stradă numită Em. Slușanschi. Am luat-o pe acolo. Mă uitam în dreapta și în stînga și deodată, cum mergeam la deal, văd pe o tăbliță scris Simeon I. Boca, advocat. Mi-a tresărit inima și parcă îmi părea rău că am ajuns așa de repede. Nu îndrăzneam să intru. Ce să zic? Ce caut? Stam la portiță cu inima vîcnind. Un cîine mare, lup, începu să latre la mine. O doamnă frumoasă mă întrebă “Pe cine cauți dumneata?” Era mătușa Aneta. Cînd a văzut cine sînt îndată m-a luat în casă și a început să mă întrebe de unde vin? cum am ajuns? ce s-a întîmplat? poate-s flămînd?

În bucătărie era un miros plăcut de mîncare, iar eu nu mîncasem de ieri de cînd am plecat de acasă. Îndată mi-a pus ceva să mănînc iar eu am uitat de rușine și am început să golesc farfuria. Cînd i-am spus că am venit pe jos de la Cernăuți mătușa și-a făcut cruce. Cum am îndrăznit să plec la un drum așa de lung și pe vreme de iarnă. Mie nu mi s-a părut că e un drum prea greu, din contra a fost plăcut și frumos. Cînd i-am spus că am fost dat afară de la școală m-a întrebat ce am făcut, din ce cauză m-au dat afară. Poate am note rele sau că m-am pus în gură cu cineva. Degeaba doar nu avea să mă dea afară.

– Nu am note rele, uitați-vă și dumneavoastră la certificat!

Și-i întind extrasul după matricolă pe trimestrul întîi în care majoritatea notelor erau de 9 și 10. Mătușa s-a uitat la hîrtie și cînd a văzut ce note am, m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe obraz.

– Spune-mi întîi mie ce-ai făcut că îndată vine uncheșă-tu și să știm ce să-i spunem.

– Mătușă zău că n-am făcut nimică, da n-am avut cu ce plăti taxa la internat și au zis că dacă nu plătesc, nu mă mai primesc la școală.

– Îi sigur că-i așa?

– Așa-i mătușă!

Și au început să-mi dea lacrimile.

Îndată a venit uncheșul radios și bine dispus, se vede că a cîștigat procesele. Eu i-am sărutat mîna și am tăcut așteptînd să fiu întrebat. El a luat o carte mare de pe raft și a început să caute. Era “Dicționarul universal al limbei române” de Lazăr Șaineanu. Apoi a zis către mătușa:

– Va să zică Cretinismul este o boală a minții, imbecil sau idiot.

După aceasta ei au trecut în altă cameră și au discutat ceva. Îndată au deschis ușa și uncheșul cu certificatul meu în mînă mi-a zis:

– Bine Vasilică, dacă-i așa, mîine ai să ai banii în mînă și ai să plătești taxa. Te felicit pentru note.

Nu știu dacă am mai zis ceva sau am tăcut.

A doua zi am plecat la Cernăuți cu trenul și am achitat taxa cîtă mi se cerea. Era începutul crizei financiare care a zguduit toată lumea de pe atunci.

Uncheșul mi-a plătit toată întreținerea la școală în clasa a IV-a și a V-a. În clasa a VI-a și a VII-a am avut alte resurse și anume în urma propunerii profesorului Abager de a se face o autoconducere, s-a adoptat partea privitoare la păstrarea disciplinei în internat și școală prin desființarea posturilor de pedagogi și înlocuirea lor cu șefi de clasă, dintre elevii clasei a șasea iar peste toți aceștia s-a înființat funcția de șef al internatului care avea răspunderea pe întreaga disciplină avînd în subordine pe toți șefii de clasă. Cînd am trecut în clasa a șasea, mie mi-a revenit funcția de șef al internatului și odată cu această funcție scutirea de orice taxă către școală. De fapt de taxă nu era scutit nimeni, însă noi am fost trecuți pe statul de plată ca pedagogi pentru care semnam, iar sumele se vărsau la casierie ca taxe școlare.

Noi fiind prima serie de elevi care am făcut șapte clase, nu șase ca pînă atunci, am beneficiat și anul următor de scutirea de taxe, așa că nu a mai fost nevoie de bunăvoința uncheșului Simion.

Nu a fost deloc ușor ca doi ani de zile să fii mereu între ciocoan și nicovală. Pe de o parte, cei peste 200 de elevi care căutau prin firea lucrurilor să abuzeze de libertatea ce li se acorda, iar pe de altă parte conducerea superioară a școlii, care căuta să mențină între școlari o disciplină cît mai perfectă.

Directorul școlii, profesorul Laurențiu Tomoiagă era o fire foarte echilibrată, bun gospodar și bun profesor. Ca pedagog a fost poate prea sever. Pentru orice abatere, pe care eu trebuia sa i-o semnalez în scris, dînsul aplica pedeapsa cu eliminarea din școală pe timp de două săptămîni sau o lună. Sistemul eliminărilor, din punct de vedere al colectivului, era bun căci ferea întregul de stricăciune, prin îndepărtarea părții stricate. Din punct de vedere al individului eliminat, putea să fie și mai rău, dacă respectivul nu avea o familie înțelegătoare și astfel cel culpabil putea să facă greșeli și mai mari.

Îmi amintesc că prin clasa a III-a am fost eliminat pe două săptămîni din cauză că am dat o palmă colegului Danicov din cauză că s-a exprimat cumva batjocoritor la adresa istoriei țării noastre. Cînd am ajuns acasă mama s-a bucurat căci era înainte de Paști și ea credea că am venit mai devreme ca să o ajut la treburi.

Ca șef de internat eu trebuia să supraveghez scularea la orele 5 și pregătirea pentru meditație care dura pînă la orele 7. Apoi plecarea la masă și luarea mesei trebuia să se petreacă în cea mai perfectă ordine. Întoarcerea în clasă și în pauzele dintre ore trebuia de asemenea să se facă în liniște și cu rîndul, cîte doi, pe clase. După masă, de la orele 6 la 7 trebuia ca toată lumea să meargă la plimbare cu rîndul de regulă pînă la parcul Dominic și înapoi. Dacă se mergea la teatru, cinematograf sau la baie, în oraș, de asemenea trebuia să am grijă să nu se îndepărteze nimeni din rînd sau să fie dezordine. În fiecare duminică era obligatoriu să mergem la biserică la Sfînta Paraschiva, apoi în chip de plimbare străbăteam anumite străzi pînă la orele 13 cînd trebuia să fim prezenți la masă. După masă se făcea studiu individual la vioară. Atunci trebuia să fie toate geamurile închise pentru a nu se auzi pe stradă vacarmul sutelor de vioare dezacordate și scîrțîinde. După masa de seară se făcea meditație pînă la orele 9 cînd se pleca la culcare după aceiași ordine. Dimineața și seara se spunea rugăciunea în front, cînd trebuia să fie toți prezenți. Adunarea pentru rugăciune se făcea în curte, rînduiți pe clase, în cea mai mare disciplină. Fiecare șef de clasă trebuia să fie cu clasa lui la toate aceste activități iar eu trebuia să supraveghez peste toate ca să nu se întîmple dezordine sau încălcări ale disciplinii. Am fost totdeauna foarte sever și pretențios. Așa cum eram eu aveam pretenția să fie toți. De aceea toți aveau frică de mine și cînd auzeau pașii mei îndesați și pocnind pe călcîie se auzea: “vine Boca!” Repede se stabilea liniștea și disciplina. Eu nu le făceam nimică celor în culpă, numai îi notam în carnețelul meu. Și acuma am găsit în diversele mele carnețele nume de elevi. Cine știe ce or fi făcut.

Directorul mi-a spus de la început, foarte categoric, ca să știu:

– Boca, dacă un profesor din școala noastră ar lovi un elev, din acea clipă nu ar mai fi profesor la noi.

Asta ca să înțeleg eu. Și în adevăr bătaia era cu totul necunoscută în școala noastră. De aceea am rămas cu totul surprins cînd profesorul de agricultură, care era de curînd venit din altă parte, a dat o palmă unui coleg de-al meu în timpul orei de practică în grădină. În pauză m-am dus la director:

– Vă rog, domnul profesor Postolache a bătut pe elevul …

– Boca, bine că mi-ai raportat, cred ca n-are să se mai întîmple.

Și nu s-a mai întîmplat.

Cînd eram în clasa a VI-a, deci prin anul 1930, din cauza situației economice din țară s-au desființat școlile normale din Vășcăuți și din Fălticeni, iar elevii acestor școli au fost repartizați la altele, printre care și la noi și la Șendriceni – Dorohoi.

În clasa noastră au venit mai mulți colegi de la Fălticeni. Într-o zi am văzut pe unul din ei un păduche. Veneau doar din țara păduchilor. Eram în primejdie să ne umplem cu toții așa că m-am dus la director și i-am raportat. Îndată a venit medicul școlii și a făcut un control general. Pe toți i-a găsit cu păduchi. S-au luat cele mai drastice măsuri de deparazitare. Pînă și saltelele din dormitoare au fost scoase afară, paiele din ele au fost arse și au fost umplute cu paie noi. Pe atunci nu exista praful DBT. În felul acesta s-a barat drumul păduchilor spre internatul nostru.

Laurențiu Tomoiagă era un om realist și se gîndea la pregătirea noastră pentru viață. În plimbările noastre mi-a spus că a vorbit cu doamna Diaconu că băieții noștri sînt mari, eu aveam 21 de ani, și că este necesar să se cunoască cu fetele de la normală, ca să nu intre în viață ca niște sălbatici, iar fetele se mărită cu cine se nimerește dacă nu au de pe acuma legături cu băieți de condiția lor, așa că au plănuit să facă un cor mixt între băieții de la școala noastră și fetele de la școala normală. Acest cor a și funcționat mai mulți ani și a dat concerte la Teatrul Național. Se făcea pregătirea băieților la noi, a fetelor la ele și cînd cîntecele se părea că merg, se făcea asamblarea în sala de gimnastică la fete. Cu cîte emoții se pregăteau aceste întîlniri. Mulți au rămas cu amintiri plăcute pentru toată viața, iar altora de aici li s-a tras soarta, rămînînd uniți pentru totdeauna. Acolo se schimbau bilețele și scrisori, sau măcar ochiade cu multe înțelesuri. Coriștii din clasa noastră participau și la activitatea societății “Armonia” condusă de profesorul Leca Morariu și corul dirijat de Zavulovici.

Societatea “Armonia” dădea și baluri la care participau toți membrii precum și coriștii. La un astfel de bal au fost invitați și băieții noștri. Directorul a spus că este de acord dacă particip și eu. Nu mai fusesem la un bal și nici nu știam să dansez. Ba eram împotriva dansului socotindu-l ca ceva nedemn pentru ființa umană. Cum să țopăie oamenii serioși întocmai ca niște cîrlani pe marginea șanțului. Nici nu mă gîndeam să plec. Colegii însă au insistat cu atîta stăruință încît n-am avut încotro. Dar pînă la urmă am găsit pretextul suprem: “Eu nu dansez, așa că…” Ce naiv sînt, doar nu trebuie numaidecît să dansez, nu toți care merg la bal trebuie să danseze. Și apoi dacă directorul le-a permis, cum pot eu să mă opun. Ce fel de coleg sînt eu? Eu n-am să trăiesc între oameni? Ultimul argument “nu mă pot duce la balul Armonia într-un costum național prăpădit ca al meu.” Ca prin minune a apărut un costum de toată frumusețea. Imediat să-l probez. După părerea lor îmi venea minunat. Eu însă mă îmbrăcam prima oară într-un costum nemțesc, cum se zicea pe atunci, și mă simțeam stingherit și caraghios. Totuși gata, mergem! Ce bucurie pe ei și ce strigăte de “Ura! Mergem!” Eu mă simțeam emoționat și indispus. Cum să merg la bal eu. Totuși, a fost foarte frumos. Îmi părea rău că nu știu să dansez și mi-am propus în gînd să învăț.

Întîlniri cu fetele se mai făceau și cînd mergeam la teatru sau alte manifestări. Așa de pildă la 10 mai 1929, la carele alegorice care au defilat în Piața Unirii, s-a făcut și o nuntă țărănească la care au participat 14 băieți de la noi și cam tot atîtea fete de la normală. În fotografia ce o păstrez se văd în față elevi din clasa a VI-a iar în spate cei din clasa a V-a. Mire era cel cu hurmuz la căciulă, Furtună, iar mireasa a fost Iliuț, care era o mare cîntăreață și artistă.

Dar întîlnirile cele serioase erau cele din timpul vacanțelor de la Crăciun, de la Paști și vacanța mare, cînd se organizau baluri de către societățile studențești cum erau “Dacia”, “Junimea”, “Bucovina” și altele. Atunci se făceau baluri “selecte” la care nu participa oricine, ci numai cine era invitat. Astfel de baluri se organizau la Cacica, Solca, Arbore, Pîrtești de jos, etc, unde erau mai mulți studenți și elevi și unde era o sală corespunzătoare. La Botoșana știu că s-a organizat un bal în localul școlii de către domnul director Gorcea în vara lui 1932 , după terminarea anului școlar, bal la care am dansat prima oară, cu Creangă Aurelia, actuala doamnă Albu.

Cînd eram prin clasa a IV-a, prin 1928, uitîndu-mă odată în oglindă am văzut, spre surprinderea mea că pe față și pe sub nas crescuseră niște tuleie hîde de păr. Mă pipăiam și căutam să apreciez cît îs de mari. M-am gîndit că de acuma încep să fiu bărbat, totuși sunt prea slut dacă mă las așa. Ce să fac? Nici nu știam cum și nici nu aveam cu ce mă bărbieri. M-am dus în oraș. Pe străduța din fața liceului “Aron Pumnul”, la subsol, era o frizerie. Patronul frizeriei, un evreu, văzînd că privesc dar nu îndrăznesc să intru, a ieșit în prag și m-a poftit înlăuntru:

– Dacă vrei să te bărbierești, poftim pe scaun, imediat ești gata.

– Dar cît costă?

Am întrebat eu, crezînd că poate n-am eu atîția bani cît are să coste treaba asta.

– Vai de mine! Are să te coste un milion de lei!

Și mă și poftește pe scaun, cu gîndul că, chiar de n-am eu atîția bani, el tot mă bărbierește. Mi-a pus un șervet în față care mirosea a ceva deosebit, nu-mi puteam eu explica de ce mirosea așa. Apoi a început să mă frece cu pămătuful pe obraz, fără nici un pic de considerație. Cînd mi-a dat cu spumă de săpun peste buze m-a șters imediat cu un colț a șervetului. Cît ai zice pește eram gata bărbierit. Eram parcă gata să plîng de ciudă, de ce l-am lăsat să mă bărbierească. Cum și-a bătut joc de fața mea, parcă ar fi jumulit un pui. Cine dracu m-a pus să vin la jidanul ăsta?

– Ei flăcăule, ai 3 lei?

I-am plătit banii și am plecat rușinat și mînios pe mine însumi că de ce mi-am dat obrazul pe mîna jidanului. Mă pipăiam cu mîna și simțeam pielea netedă și lunecoasă. Cine m-a pus să mă duc la flendurosul ăla? Măcar de s-ar fi purtat mai ceremonios cu mine, dar așa m-a fleșturit repede, repede și mi-a cerut banii. Dacă s-ar fi purtat mai frumos cu mine, aș fi fost în stare să-i plătesc și 20 de lei. Vai, de ce a trebuit să mă bărbieresc?

La începutul lui iunie 1930, era într-o duminică și fiind învoit în oraș am observat o mare agitație. Toți discutau pe stradă și citeau ziarele. Venise în țară regele Carol al II-lea. M-am aprins și entuziasmat de parcă pe mine m-ar fi ales țara să fiu rege. Am cumpărat și eu îndată toate ziarele cîte apăruseră. Ajuns la școală, toți colegii s-au adunat în jurul meu și am început să citim. Dintre toate Universul era mai rezervat și eram oarecum indignat pentru atitudinea acestui ziar. De la a treia zi înainte a intrat și Universul în corul favorabil al celorlalte ziare. Mă bucuram de schimbarea domnilor uitînd de proverbul care spunea “schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”.

În curînd s-a constatat că țara nu mai putea plăti salariile funcționarilor. Învățătorii au stat fără salar cîte 5-6 luni de zile. S-au întîmplat atunci acțiuni tragice din cauza mizeriei ce se instalase în țară. Totuși nu ne gîndeam că regele ar putea fi marele vinovat. El se ocupa de cultul personalității sale prin înființarea organizației școlarilor numită “Straja Țării”. Organizația prelua multe metode și acțiuni de la organizația anterioară, “Cercetășia”, care avea un caracter internațional și cosmopolit, și a urmat “Organizația pionierilor” care la început creștea copiii în cultul “Măreției Uniunii Sovietice” și abia mai tîrziu cravatelor roșii li s-a adăugat o fîșie tricolor.

Eu am adăugat de îndată scopurilor Străjăriei acela de a crește copiii în cultul patriei. Am fost trimis printre primii învățători la cursurile de străjărie de la Breaza, unde timp de 30 de zile am fost instruiți de felul cum trebuie să procedăm cu elevii organizați în străjeri.

Șeful străjeriei era colonelul Sidorovici, care l-a ajutat pe rege să vină în țară. Cînd s-au dat organizațiilor drapele cu însemnele străjeriei eu am fost delegat al orașului Storojineț și am primit din mîna regelui acel drapel. Eram îmbrăcat în costum național și mă simțeam foarte mîndru că am dat mîna cu regele.

N-a trecut însă mult timp și s-a auzit că Majestatea sa nu trăiește cu nevasta lui, mama lui Mihai I, care a fost rege încă de mic copil și l-a urmat pe Carol al II-lea, ci avea o amantă numită doamna Lupescu, care în realitate se numea doamna Wollf și că tatăl madamei, care era un negustor de stofe, a ajuns furnizor al curții regale și aproviziona întreaga armată, îmbogățindu-se pe spinarea țării. Uniforma ofițerilor se schimba cam odată pe an și toate stofele noilor uniforme se procurau prin domnul Wolf. Că Majestatea sa organiza la palat jocuri de cărți cu bogătașii țării care trebuiau să piardă totdeauna căci așa era frumos și patriotic. Că Majestatea sa, avînd nevoie de bani fiind sărac, a fost nevoit să-și vîndă casa adică castelul Peleș, iar miniștrii Majestății sale adică guvernul s-a gîndit că ar fi frumos și patriotic să recupereze castelul pe seama statului și să-l dea în dar regelui de ziua numelui său. Că Majestatea sa a organizat un concurs de frumusețe și a ieșit “Miss România” fata unui general, care a trebuit sa i-o plaseze la pat, de unde au scos-o pe targă în stare de nesimțire. Că Majestatea sa s-a gîndit profund cum să înzestreze armata țării cu avioane de luptă și s-a hotărît ca pe fiecare scrisoare ce o trimite cetățeanul și pe fiecare petiție ce o face cetățeanul către autorități să se aplice cîte un timbru special numit timbrul aviației. Cînd s-a strîns o sumă bunicică a însărcinat un general care s-a dus cu suma aceasta în America și a cumpărat Majestății sale o moșie frumoasă sau o fermă și un castel, așa ca la nevoie Majestatea sa să poată deveni fermier american. Că Majestatea sa, fiind cam vehement, pe cînd se bătea cu frati-su, prințul Nicolae, a scos pistolul și a vrut să-l împuște dar că mă-sa, regina Maria, ca o bună mamă a intervenit, așa că pistolul în loc să se descarce în capul lui frati-su, s-a descărcat în brațul lu mă-sa, așa că săraca a trebuit să sufere din această cauză pînă la moarte. Că Majestatea sa și-a pierdut încrederea în oamenii țării și în partidele politice așa că le-a desființat pe toate și a format un singur partid, partidul său numit așa de frumos “Frontul Renașterii Naționale”, mai pe scurt FRN, de unde unii sturlubatici au zis “ferene doamne de așa ceva”. Ca membri ai noului partid au fost înscriși din oficiu toți funcționarii țării, toți profesorii și învățătorii (nu degeaba a zis Majestatea sa că dacă n-ar fi fost hărăzit de sus să fie rege s-ar fi făcut învățător). Mi se pare că a fost numit chiar învățător de onoare (ce onoare). Deci și eu am fost înscris în acel partid și am depus jurămîntul de credință “pentru țară și rege”. E de altfel singurul partid care a avut și aderența mea. Ca om a tot înțelept, el singur numea pe toți conducătorii de partid și de guvern și hotăra singur ce trebuie de făcut în toate domeniile sociale, economice, politice și religioase; cel mult dacă se consulta cu doamna Lupescu. De altfel se vorbea că doamna Lupescu apărea alături de Majestatea sa în diferite ocazii, solemne chiar, căci doar alături de ea se simțea regele liniștit și în siguranță. Pînă cînd un general, băgat de Majestatea sa la pușcărie pentru că nu-i plăcea Lupeasca, a ieși de acolo și i-a făcut de ducă Majestății sale. Pe cît de mult m-am bucurat de venirea sa la tron pe atît de indiferent am rămas la plecarea sa. Era să zic Dumnezeu să-l ierte. Atunci era într-o seară de toamnă, ne aflam la concentrare cu regimentul 29 infanterie în satul Mălini județ Suceava, cînd am depus jurămînt la noul rege Mihai I, care a fost pînă atunci Mare Voevod de Alba-Iulia.

În vacanțele mari, cînd eram mai mic, era prilej de odihnă, de destindere, iar pentru mine special era prilej de a citi. De multe ori mama îmi zicea:

– Măi băiete, mai lasă la focu cărțile acelea că ai să te strici la cap.

Întîlnirile noastre erau de regulă la școală la familia domnului director Gorcea. Aici veneau diferite rude și prieteni ai familiei. Într-o vară, mi se pare că prin 1933, au venit marele folclorist Constantin Brăileanu, cu o nepoată a doamnei Gorcea, domnișoara Coca Șotrapu, fiica profesorului de latină Șotrapu, care a scris o gramatică a limbii latine. Brăileanu făcea culegeri de folclor muzical și poetic. Eu eram foarte interesat de acest gen de lucru. Chema oameni și îi punea să cînte sau să recite și-i înregistra pe niște suluri, parcă de ceară. Pe atunci nu erau încă magnetofoane. Punea omul în fața aparatului și-i spunea să-i dea drumul. Mie mi se părea că ar fi trebuit să le explice ceva, ce și cum să zică, dar el nu intervenea în nici un fel. De multe ori eu interveneam, dar dînsul îmi atrăgea atenția să nu intervin deloc. Odată pe cînd era pauză de înregistrări, l-am întrebat dacă îl interesează numai poezii vorbite sau și scrise?

– Cum adică să fie scrise într-o carte?

– Nu, să fie poezii făcute de un om și scrise într-un carnețel.

– Adă-l la mine să vedem cum e carnețelul.

M-am dus acasă și i-am adus carneul de cîntece al lui Vasile I. Tomuț, tatăl dascălului Costan Tomuț, care era văr bun cu mama mea. Carnețelul era de format 11/17, făcut dintr-un caiet obișnuit, îndoit în două. Era scris cu cerneală neagră, cu o grafie foarte îngrijită și deci foarte citeț. În acest carnețel erau trecute 16 poezii cărora autorul le vicea “Vers”. Astfel era “Versul de la mobilizare”, “Alt vers de Despărțire”, “Alt vers de război”, etc. După fiecare vers era semnat V. Tomuț, Vasile Tomuț sau numai Tomuț.

După ce Brăileanu a frunzărit carnețelul și a citit ici și colo, m-a întrebat dacă pot să-l las la dînsul.

– Nu pot căci nu e al meu, e a lui Costan Tomuț, fiul poetului.

– Spune-i lui Costan să vină pînă la mine.

L-am chemat pe Costan și el i-a lăsat carnețelul care se află acuma la Arhiva de folclor a Societății Compozitorilor Români.

În 1944, Constantin Brăiloiu a scos o carte, format 25/20 intitulată “Poeziile soldatului Tomuț din războiul 1914 – 1918”, în care face un studiu a acestor poezii comparîndu-l cu alți poeți țărani, iar la urmă reproduce și toate acele versuri. Tot aici s-a tipărit și un cîntec pe note a Anei Ilișoiu, intitulat “De jale”. De fapt este doina bucovineană propriu zisă, singura melodie pe care se cîntau înainte toate cîntecele de pe la noi. Această Ana era o mare cîntăreață a satului nostru.

Pe lîngă lecturi și distracții vacanțele mari mi-au dat prilejul de a face ceva parale, de cheltuială, căci mama nu avea nici o posibilitate, iar la uncheșul Simion nu puteam apela și pentru aceste treburi. Așa că în vara lui 1929, pe cînd am terminat clasa a V-a, aveam deci 19 ani, am recurs la vechiul obicei a botoșănarilor și am plecat “la coasă” la Moldova. Am plecat o mulțime de oameni cu căruțele pînă în comuna Albești, județul Botoșani, pe moșia lui Popovici-Bîznoșanu. Aici, ca și la Dăngeni, ne-a dat tainul necesar, constînd din făină de porumb pentru mămăligă, care urma să o facem noi pe ogor sau lan, și brînză de oi. A doua zi de dimineață vătanul boierului, ne-a dus la Fundul moșiei și ne-a împănat o porțiune din lanul de grîu pe care trebuia s-o cosească ceata noastră formată din fratele Ion Boca, Costan Tomuț, Samson Solcan, Fan (Xenofan) Robu și eu, Vasile Boca. De îndată ne-am bătut coasele, le-am ascuțit cu cutea pe care o țineam în teoc, purtat la brîu și am pornit la treabă. În frunte mergea fratele Ion, urmat de ceilalți, iar în coadă eu. În urma noastră rămîneau brazdele de grîu cosit. De îndată am văzut că eu nu mă pot ține de rînd. Dădeam din toată puterea dar rămîneam tot mai înapoi. Mi-era ciudă de îmi venea să plîng. Cei din față parcă se jucau cu coasele, iar eu și Fan trăgeam din greu și rămîneam în urmă. Cu rușine le-am spus că mi-e imposibil să mă țin de ei dar aflînd înțelegere, erau doar oamenii mei și vedeau că nu sînt antrenat, m-au trimis să le aduc o cofă de apă rece, apoi să strîng coceni de porumb de pe lan și să le fac mămăliga pe care o mîncam cu brînză de oi. În felul acesta, eu făceam o treabă necesară, dar eram scutit în parte de munca grea de la coasă. Această muncă mi se pare că este cea mai grea, din cîte le face țăranul. Cred că se poate asemăna numai cu munca de ocnaș pe care o făceau sclavii la vîslit la corăbii. La ciucuit snopii, cu grebla, era o treabă mai ușoară, iar la legat, din cauză că paiele erau uscate și țepoase, apoi mai erau păstăi de rapiță care aveau vîrful ca niște ace, îmi sîngerau mîinile pînă la coate. Pentru a mai micșora efectul țepilor, lăsam legatul în snopi pentru timpul nopții, căci căzînd roua, muia puțin paiele și nu ne înțepau chiar așa de tare. Totuși mîinile mele erau numai o rană pînă mai sus de coate. De dormit, dormeam 2-3 ore cu capul pe un snop. În zori, înainte de răsăritul soarelui începeam “la dat jos” brazdele de grîu. Apoi aceeași muncă pînă se termina lanul. Nu-mi aduc aminte cît ne plătea boierul pentru falcea de cosit și pus în clăi, însă în acea perioadă a fost munca cea mai grea din viața mea.

În vacanța lui 1931, imediat după terminarea cursurilor din clasa a VI-a, am fost trimis dimpreună cu Hîncu Dumitru și Sfirnaciuc Arcadie din clasa a V-a și Munteanu Tudor din clasa a VI-a în tabăra de vară de la Satul Lung de lîngă Brașov. Era prima oară cînd elevii din școala noastră erau trimiși într-o tabără de vară. Noi oriunde eram scoși în evidență fiind toți trei îmbrăcați în costum național. Activitatea noastră se mărginea la mici excursii și jocuri libere prin poienile din marginea satului. Aici era un fel de stațiune climaterică de vară căci în afară de elevii din tabără, care eram veniți din toată țara, mai era o sumedenie de lume, veniți pe cont propriu la aer.

Aici am făcut cunoștință cu o fată. Era o rusoaică numită Eugenia Galcenco. Zicea ea că părinții ei erau nobili ruși fugiți în urma revoluției, veniți în țară la noi de la Tiflis. Locuiau la Bolgrad în subul Basarabiei și tatăl ei era administrator pe moșia boierului Zaharescu. Ceea ce îmi povestea ea mi-a umplut sufletul de spaimă, de repulsie și de groază. Eu am mai auzit sau am mai citit despre comuniști sau bolșevici, dar cînd îți povestește cineva care a trecut prin grozăviile revoluției, vezi cu totul altfel lucrurile. Astfel am citit o carte de Panait Istrate din perioada dinainte de a fi fost în Rusia. Parcă se chema “Trecut și viitor”. Mi-a dat-o un elev din clasele superioare și mi-a spus s-o citesc pe ascuns, iar de mă prinde cu dînsa să nu spun că o am de la el. Odată am găsit un manifest dactilografiat pe care l-am citit cu mare frică apoi l-am aruncat înapoi peste gardul școlii în stradă. Înțelegeam că bolșevicii sînt niște oameni răi, fără scrupule și prejudecăți, fără sentimente umane și fără prejudecăți morale. Ei cînd vor ceva trebuie să obțină prin foc și sabie sau prin orice mijloace. Ei erau însă undeva departe, la Moscova sau și mai încolo. Acum însă Jung îmi povestea despre dînșii ca despre realități palpabile. Mi-a spus că șeful lor, Lenin, a declarat că dacă ar pieri 3 părți din omenire și ar rămîne o parte, iar aceștia ar fi bolșevici toți, aceasta ar fi de mare folos pentru omenire. La întrebarea mea, cum ar putea să moară trei părți și de ce, dînsa mi-a spus că aceștia nefiind bolșevici, după principiul că cine nu e cu noi e împotriva noastră, aceștia fiind deci împotrivă trebuiau masacrați și exterminați și aceasta se va face prin revoluția universală. M-am cutremurat profund la gîndul că din 4 oameni 3 trebuie să moară, pentru ca astfel să se poată introduce altceva decît pînă acum. La întrebarea mea că ce folos va avea omenirea dacă se vor face astfel de schimbări, ea mi-a spus că folosul va fi acela că ei, bolșevicii, vor conduce întreaga lume și vor instaura raiul pe pămînt.

– Ce fel de rai, am zis eu, dacă trebuie să înoți în valuri de sînge și să calci peste mormane de cadavre omenești. Cum? Binele e atît de greu de priceput încît oamenii nu-l acceptă decît dacă mor 3 din 4?

– Se vede că ești cam prostuț, mi-a zis ea, căci te aprinzi de parcă eu aș dori acestea. Eu nu doresc deloc așa ceva și nu numai atîta, dar să știi că noi avem armata albă, cu noul țar în frunte cu guvern și administrație și numai așteptăm momentul ca să ne întoarcem înapoi în țara noastră.

Era la 13 ani după revoluție.

– Cum? Ce fel de oameni sînt acești bolșevici?

– Sînt oameni fanatici, oameni care sînt gata să facă orice crimă ca să-și ajungă scopul.

– Și unde e morala?

– Aceasta e morala lor, adică e bine și permis ceea ce e în folosul partidului lor. Dacă interesele partidului ar cere-o, poți să faci oricîte crime, căci nu e păcat, e din contră, o virtute.

– Dar aceasta e morala celui mai tare, morala junglei sau morala pumnului. Dacă s-ar conduce toți după morala aceasta, lumea ar ajunge din nou în epoca de piatră, cînd cel mai tare ținea în robie pe cel mai slab.

– Și eu zic tot așa!

Eram cu totul zăpăcit și nu mai știam ce să cred. Dînsa însă era studentă în anul trei, iar eu încă nu terminasem normala. A accepta că ceva e adevărat numai pentru că ți se pune pistolul în piept mi se părea ceva peste puterea mea de înțelegere. Atunci orice criminal, orice borfaș ordinar, așa din pură distracție, îți întinde pistolul și-ți comandă rîzînd să joci și tu trebuie să joci și să zîmbești la el.

Cînd m-am despărțit peste vreo două săptămîni de “contesa” mea, îmi părea rău că nu o pot ajuta cu nimică în situația ei. Ne-am promis că ne mai scriem și chiar dînsa a stabilit un alfabet secret în care fiecare literă avea un semn deosebit și cînd am vrea să nu știe nimeni ce ne spunem să folosim acel alfabet. Am schimbat cîteva scrisori cu dînsa, apoi nu mai știu nimică. E sigur însă că nu s-a mai întors în Rusia cu noul lor țar. Poate totuși s-a adaptat la noua situație și cînd au ocupat rușii Basarabia, ea o fi rămas acolo făcînd act de supunere către noul regim.

După venirea acasă din tabăra de la Satul Lung, Ion mi-a zis că dacă aveam să cîștig bani să merg cu dînsul la coasă la un chiabur de la munte pe care îl cunoaște dînsul, căci a fost hargat acolo. Era Nicolai Ortnanu, mare bogătaș din Neagra Șarului, de sub munții Călimani.

Nu știu dacă am uitat din anul trecut cît e de grea munca la coasă sau nevoia de bani era așa de stringentă încît a trebuit să-mi pregătesc iarăși sculele caznei mele de o lună de zile. Coasa, ciocanul, batca, cutea, teocul, toate mînuite cu pricepere și mare încordare, trebuia să-mi aducă 1000 și ceva de lei, pe care să-i folosesc la cele necesare. De taxe școlare nu mai era nevoie căci fiind de-acuma șef al internatului, eram scutit de plată. Trebuie să spun că am fost tot timpul bursier însă se vede că numai bursa nu era destulă pentru întreținerea la școală și internat așa că trebuia să mai venim și noi cu un cuantum oarecare.

Am plecat împreună cu Ion cu trenul pînă la Vatra Dornei, apoi pe jos pînă la Neagra Șarului. Îndată ce am ieșit din Dorna Ion mi-a zis să stăm puțin ca să bem niște borcut. Era un izvor foarte mare de apă minerală așa de bună că se putea bea chiar dacă nu ți-era sete. De acolo la vale, pornea un părăiaș de apă minerală, care a curs degeaba de la facerea lumii și pînă în zilele noastre, cînd oamenii s-au gîndit să capteze izvorul, să-l ducă pînă în stația de îmbuteliere, apoi să umple zeci de mii de sticle pe zi și să-l repartizeze prin orașe și sate, la oamenii care au nevoie de borcut sau apă minerală de “Dorna” sau “Șarul Dornei”.

Am ajuns la Neagra Șarului sîmbătă pe la amiazi. Chiaburul nici nu era acasă, ci numai soția lui, lelița Vîrvara. Îndată ne-a pus la mîncare și după masă ne-am apucat de treabă, căci iarba era mare și deasă, numai bună de cosit. Nu mai lucram în acord, ca la boieri, ci cu ziua, deci era vorba să treacă ziua și să luăm banii. Fratele însă era un om plin de credință și de conștiință. El lucra cu același zel și încordare ori de-l vedea stăpînul, ori nu. Odată ce ne-am angajat să muncim o zi de vară de dimineață pînă în seară și deci să cosim o anumită suprafață, apoi nu mai e nevoie să stea gospodarul lîngă noi, să ne stoarcă energia pe care a cumpărat-o, ci noi aveam deacum datoria noastră de oameni să onorăm plata pe care o luăm. Așa era fratele Ion, fie-i țărîna ușoară, și așa mi-a insuflat și mie, ca să procedez toată viața. De aceea Ion era un om foarte stimat de toți cunoscuții lui și peste tot avea buni prieteni.

Iarba era mare și bună de cosit însă trebuia să tragi cu putere ca să cadă jos. Din loc în loc era cîte o piatră mai mică, ascunsă de ochii noștri, din care săreau scîntei și praf cînd lua contact cu coasa. Bolovanii mari îi înconjuram cu grijă și aceștia, după ce strîngeam fînul, rămîneau pe fînaț parcă erau niște oi culcate.

Eu trăgeam cu putere ca să mă țin de Ion, dar nu era chip. El înainta prin iarbă de parcă mergea la plimbare, iar eu trăgeam cu disperare și tot rămîneam în urmă. La un moment dat i-am spus:

– Măi Ioane, eu nu mai pot.

– Stai și te hodinește, îmi zice el, că așa-i la coasă, îi greu.

M-am așezat pe o brazdă de iarbă cosită și mă uitam cu admirație cît de ușor cosește el, de parcă se joacă; coasa mergea parcă singură prin iarbă.

După un timp de odihnă m-am apucat din nou. Parcă nu era chiar așa de greu. Părerea însă nu a ținut mult. La un moment dat am văzut că nu mai pot, pur și simplu.

– Măi Ioane, eu mă las de meserie, nu mai pot, mă duc acasă.

– Ei, te-ai ciumurlit, lasă că-ți trece! Mai stai jos, că-ți revii îndată. Te-ai muiat. Așa-i la început. Lasă că mîine ne hodinim ș-apoi om mai videa.

Pînă seara n-am mai putut face nimică. După masa de seară ne-am suit în podul grajdului, pe fîn, și am adormit. A doua zi, pe la amiazi m-am trezit dar mă dureau toți mușchii de parcă m-ar fi bătut cineva bucățică cu bucățică. Aveam o febră musculară generală. Am mîncat, cu deosebită poftă, o friptură de carne de oaie, făcută în ceaun, cu mujdei și cu mămăligă. Apoi lapte acru de oaie, direct din budeșcă. După masă m-am întins din nou să mă odihnesc. Am stat așa și m-am gîndit, cum unii au noroc și nu le lipsește nimic, încît nici nu știu ce e greul pe lume, iar alții au parte numai de suferință și de necaz. Am depănat în minte toate întîmplările de pînă acum și am constatat că partea mea a fost numai truda și amarul. Speranța însă, că mai am de tras din greu un an de zile, apoi dacă ies învățător, voi fi un domn și mă voi situa deasupra nevoilor. M-am ridicat și m-am uitat la măreața priveliște a Călimanilor. Mi se părea că e ceva neînchipuit de frumos. Într-o clipă am văzut toate erele geologice și toate zvîrcolirile pămîntului, cînd s-au făcut munții și mările. Am văzut brontozaurii și stegozaurii agitîndu-se greoi prin spațiu, apoi Pitecantropus erectus uitîndu-se la noi. Ce minunat e să le știi pe toate.

O nouă mîncare zdravănă și un nou somn fără vise și luni dimineața eram mai optimist. Fratele mi-a încercat coasa și a văzut că e prea “la mare”, a ciocănit-o și a dat-o “la mai mic”. Apoi mi-a spus și mi-a arătat cum să iau brazdă mică, după puterea mea, cum să țin trupul și cum să înaintez cu pas mic. Că dacă simt că e greu, să mai stau, să ascut coasa, să mai beu apă, etc. Fumatul e pentru treaba asta, ca să mai stea omul, dar dacă eu nu fumez, apoi am dreptul să beu apă și apa e totdeauna mai încolo. Am încercat din nou și parcă nu era așa de greu cum mi se părea sîmbătă. Și așa, haida haida, am ajuns în sîmbăta a doua fără să fiu așa de obosit ca în prima.

Duminică dimineața eu am vrut să mergem pe munte să vedem cum e. Lelița Vîrvara a zis să luăm și o cană să aducem fragi. Eu mă miram, că de ce ne trebuie o cană, cînd pe la noi se mergea după fragi cu cănița. Erau însă așa de mulți că trebuia să ne așezăm jos și să culegem. În curînd am umplut cana.

Pe munte am întîlnit un profesor de la universitatea din Iași, parcă se chema Sava, cu doi studenți, care făceau cercetări. Am mai dat și de un maramureșean, cosaș ca și noi și care lucra pe la alți chiaburi. În pustietatea munților oamenii de orice condiție socială ar fi, se simt apropiați și comunicativi. Cel din Maramureș, cu izmenele largi și scurte ca fustele, se pare că era pocăit, căci mereu aducea vorba despre “sfintele scripturi”. La un moment dat a spus că la a doua venire a Domnului, toți oamenii cîți sînt morți, de pe toată lumea, vor învia și se vor aduna pe valea Iordanului sau alta.

Pe munte am întîlnit un profesor de la universitatea din Iași, parcă se chema Sava, cu doi studenți, care făceau cercetări. Am mai dat și de un maramureșean, cosaș ca și noi și care lucra pe la alți chiaburi. În pustietatea munților oamenii de orice condiție socială ar fi, se simt apropiați și comunicativi. Cel din Maramureș, cu izmenele largi și scurte ca fustele, se pare că era pocăit, căci mereu aducea vorba despre “sfintele scripturi”. La un moment dat a spus că la a doua venire a Domnului, toți oamenii cîți sînt morți, de pe toată lumea, vor învia și se vor aduna pe valea Iordanului sau alta.

– Vai bade Vasile, am zis eu, dacă s-ar aduna toți oamenii cîți au trăit de la începutul lumii, n-ar încăpea în acea vale chiar dacă ar sta grămezi pînă la cer. Și apoi cu ce mijloace de transport vor ajunge acolo toți cei din China sau din America?

Moșul a rămas cu gura căscată privind la mine, iar profesorul m-a întrebat ce studii am. Am spus că am 4 clase, dar el a zis că unul cu 4 clase nu poate să dea așa un răspuns. Am discutat mai multe apoi ne-am despărțit cu promisiunea să ne întîlnim din nou acolo duminica următoare. În duminica următoare ne-am întîlnit pe același loc și i-am spus că peste un an voi fi învățător. Ne-am deplasat apoi pînă la un izvor unde mi-a arătat în apă niște viermi, cam de 1 cm lungime, care aveau în jurul capului un tub pe care erau fixate fel de fel de resturi din apă, încît dacă sta locului era imposibil să-i observi. Mi-a arătat apoi Călimanul adevărat, acolo unde eram era locul unde se întîlneau granița dintre Moldova, Bucovina și Transilvania. Mi-a spus că Munții Călimani au în pîntecele lor adevărate comori care așteaptă să fie date la iveală. Eu mă simțeam foarte onorat de conversația cu profesorul cercetător.

În timp de 4 săptămîni am terminat de cosit și de făcut fînul. Chiaburul ne-a chemat să ne facă socoteala. Eu am spus că n-am putut cosi atîta cît fratele meu așa că mie să-mi plătească mai puțin, atît cît crede dînsul. El însă a declarat că este mulțumit așa că mi-a plătit conform învoielii de la început. Se vede că și dînsul cîștiga destul de bine căci ducea lemne cu plutele de la Gura Haitii pînă la Galați. Știu că mi-a dat peste 1000 lei. Fratele a mai rămas să-i mai ajute la ceva, iar eu am plecat la Vatra Dornei. M-am interesat la gară să văd cînd merge primul tren și deoarece mai aveam destul timp de așteptare m-am dus să văd parcul. Mai întîi m-am cîntărit și am văzut că m-am îngrășat cu 3 kg în 4 săptămîni, cu toată munca extraordinar de grea. Însă și lelița Vîrvara în acest timp a tăiat 4 oi și ne-a pregătit niște mîncări foarte bune, gustoase și mîncam pînă la refuz.

În parc am admirat izvorul Santinelei din care am băut borcut, apoi m-am dus mai sus unde cînta o muzică militară. Mă uitam la veverițele blînde care veneau și mîncau nuci din mîna oamenilor, și la domnișoarele care se plimbau la braț cu cavalerii, toți îmbrăcați foarte elegant. Deodată văd că vine la mine un polițai și îmi spune că să plec de acolo, să mă duc mai la vale, căci pe acolo se preumblă domnii cei mari și să nu-i deranjez, mai ales că-s îmbrăcat destul de prost. Nici prin cap nu-mi trecea că aș putea să protestez la indicațiile polițaiului sau să-l întreb ce fel de domni sînt aceia care au voie să se plimbe prin parc și unde scrie în vreun regulament că feciorii de țăran n-au voie să se plimbe prin parc alături de negustorii de brînza sau de alți orășeni veniți cine știe de pe unde. Am ieșit din parc și am așteptat în gară pînă la venirea trenului. Ulterior, cînd am mai mers pe acolo, mă uitam dacă nu vine polițistul să mă dea afară. Așa a fost cu țăranul român, în decursul veacurilor, disprețuit și batjocurit, căci el a fost totdeauna izolat în unități mici, fără școală suficientă, fără organizații sindacale, fără o conștiință de clasă, fiind totdeauna clasa cea mai numeroasă dar și cea mai oropsită. Poate pe vremea strănepoților, țăranii fiind orășenizați și mai șlefuiți, nu vor mai fi obiectul de batjocură al oricui.

În clasa a VII-a eram flăcău în vîrstă de 21 de ani împliniți. Eram recrutat și amînat cu armata pentru a termina școala. Începeam să mă gîndesc la viitor. Îmi propuneam să fiu credincios serviciului ce-l voi avea, să cresc copiii țării cu dragoste de neam și patrie, să-mi fac datoria în modul cel mai conștiincios posibil, să nu precupețesc nici un efort, în îndeplinirea obligațiilor ce-mi vor reveni. Eram deplin convins că numai așa voi reuși să cîștig încrederea celor superiori și stima tuturor cetățenilor. Nu mă gîndeam vreodată că avînd rezultate bune voi trezi invidia celor mărginiți, care din umbră mă vor lovi în numele unor “principii superioare”, cum ar fi necesitatea de a nu te desprinde de colectiv, de a nu duce muncă sectară, de a nu critica în nici un fel pe “șeful” sau pe cei “superiori” chiar dacă aceștia ar fi niște imbecili sau netrebnici. Astfel dacă nu participi la bețivănii sau la jocuri de tarok sau poker, înseamnă că te-ai rupt de colectiv. Dacă încerci să realizezi ceva de folos semenilor tăi, sau omenirii, duci o muncă sectară. Dacă observi cumva minciunile celui mare înseamnă că vrei să te ridici deasupra tuturor, să-i domini. Aceste “păcate” nu-ți vor fi iertate niciodată.

De multe ori mă gîndeam și la trecutul meu. La mizeriile copilăriei. La umilința și rușinea de a fi sărac. La timiditatea mea, caracteristică celor ce nu-și pot plăti o prăjitură sau un pahar de sifon, și se uită numai prin vitrina unei cofetării. Dar ce vorbesc eu de dulcețuri și prăjituri cînd nu aveam cu ce cumpăra un sfert de pîine. Și ce pîine bună se vindea pe coridorul de la etajul doi, de către servitorul școlii, Țurcan. Era pîine integrală, de un kilogram și se vindea cu un leu sfertul. Brutăria Bilgreg aproviziona școala în fiecare zi și în pauza cea mare de la ora 10, băieții făceau coadă la cumpărare. Eu nu știu dacă vreodată la masa servită la internat am mîncat în așa fel ca să rămîie ceva pe fundul farfuriei, iar cînd în pauza de la ora 10 cei mai mulți își cumpărau cîte un sfert de pîine pe care-l mîncau așa gol, îmi dădea o salivație de parcă aș fi văzut mîncînd cele mai rare bunătăți din lume. Pînă la orele 13, cînd se da masa de amiazi era un timp neînchipuit de lung. La mulți băieți le veneau pachete de acasă, mai ales la cei din Basarabia, dar mie nu mi-a venit niciodată de undeva măcar un sfert de pîine.

Și așa, cu suferințe și umilințe am terminat cele 7 clase de școală normală. Prezentarea mea la examenul de diplomă pentru învățător a fost un eveniment de seamă pentru mine. Aveam de pregătit și interpretat cartea lui Cristache Musceleanu: Materie, energie, radiațiuni. Am studiat cartea cu mare plăcere iar la examen discutam cu profesorii cu foarte mare dezinvoltură. La limba română am luat de studiat poeziile lui Goga. Goga era marea mea dragoste literară și este singurul om de seama la moartea căruia am plîns cu lacrimi. Numele lui, Octavian, și diminutivul Tavi, l-am dat fiului meu cel mic ca semn de nețărmuită admirație și stimă. Pedagogia nu era o problemă pentru mine, de asemenea nici istoria. În schimb matematica s-a răzbunat pentru că n-am îndrăgit-o niciodată. Nu-mi aduc aminte ce notă am luat, însă la calcularea mediei mie mi-a ieșit 9,50 iar lui Rusu Ioan, care era foarte tare la matematică, i-a ieșit media mai mare, așa că el a fost declarat primul iar eu al doilea. Eu am fost foarte supărat și de rușine nici nu m-am dus la director să-mi iau rămas bun cînd am plecat acasă, lucru pentru care m-a certat prietenește ulterior.

Văzînd diploma mea, nr. 165 din 12 iunie 1932, eliberată de Școala Normală de Învățători din Cernăuți se poate constata că în clasa I-a a fost la doilea între 38 de elevi, cu media 9,15; în a II-a am fost primul între 33 de elevi cu media 8,94; în a III-a am fost primul cu media 9,22; în a IV-a primul cu 8,94; în a V-a primul cu 9,11; în a VI-a primul cu 9,29; în a VII-a am fost primul cu foarte bine (atunci nu s-au mai dat note ci calificative) și la diplomă am fost al doilea cu 9,50.