Cap. 12 Revenirea acasă

Cu ordinul Inspectoratului școlar general Rădăuți, evacuat la Fratelia – Timișoara, din data de 16 ianuarie 1945 mi se face cunoscut că Ministerul Educației Naționale mi-a aprobat utilizarea mea pe anul școlar 1944 – 1945, la școala primară din Ițcani – Suceava, postul I. Se înțelege că nu m-am prezentat la post deoarece această parte de țară era sub ocupație sovietică.

În Bucovina am revenit abia în toamna lui 1945, cînd erau instalate autoritățile românești. Am venit cu un vagon de marfă împreună cu familiile prietene încă de la Storojineț și anume Gh. Miron, cantor bisericesc, la care am stat în gazdă la Storojineț, și G. Roman, de asemenea cantor. Trenul a venit pînă la gara Verești, via Iași, i-a luat mai bine de o săptămînă, de unde am venit la Suceava cu căruțele, închiriate de la niște țărani din partea locului. Pe la noi era instalată linie de tren rusească care e mai largă cu 20 de centimetri.

Prezentîndu-mă la inspectorat, care era condus de Falat – Florea, m-a numit la școala primară din comuna Mihoveni, Suceava.

Aici n-am stat mult căci prin decembrie, venind odată acasă să văd ce face mama, n-am găsit pe nimeni. Era seara tîrziu. Ducîndu-mă la vale, la lelica Videnia, am găsit pe mama acolo. Era pe cuptor la ei, bolnavă. Ce era să fac? Nu puteam lăsa pe mama bolnavă pe la case străine. M-am dus de îndată la Inspectorat la Suceava și pe data de 7 decembrie 1945 am fost mutat la Botoșana, și aici am rămas pentru totdeauna.

Venind acasă, m-am încadrat de îndată în viața satului. Mizeria ce domnea pe la noi este foarte greu de descris. În primul război mondial au năvălit peste noi rușii, nemții, ungurii și românii. Oamenii însă au fost lăsați să se descurce singuri cum au putut. Acum însă, de îndată ce rușii au ajuns pe aici au ridicat întreaga populație din toate satele, de la Cacica pînă la apa Sucevii și i-au deportat, dincolo de Burdujeni lăsîndu-i în cîmp să se descurce care cum vrea. Cînd au văzut oamenii ce li se pregătește, de îndată și-au îngropat lucrurile mai de preț, pe care nu le puteau lua cu ei, dar cînd s-au întors n-au mai găsit nimică. Unii au lăsat totul cum era în case, crezînd că rușii n-au ce face cu boarfele lor. La întoarcere au găsit pe vîrful Țivlei un adăpost militar și post de observație spre Cacica, care era totul ornat cu covoare și țoluri luate de prin casele oamenilor. Alții, știind unde au îngropat vecinii lucrurile, au venit noaptea și au dezgropat și au luat cu ei tot ce puteau. Rușii îi împușcau pe cei ce-i vedeau, considerîndu-i drept spioni. Nemții erau postați pe panta muntelui de la Cacica iar rușii dincoace. Pe la noi deci era în spatele frontului rusesc. Evacuarea s-a făcut în luna mai, după ce oamenii și-au însămînțat ogoarele și au revenit pe la casele lor prin octombrie și noiembrie, găsind bălăriile prin curte pînă la streașina casei. Se înțelege că porumbul și cartofii, care sînt baza alimentației pe la noi, ne fiind prășiți, nu au dat nici un rod, iar păioasele le-au recoltat rușii.

Mi-a povestit mama că dînsa și cu alte vecine s-au ascuns în pivniță la uncheșul Gheorghe, crezînd că vor scăpa astfel. Erau în total 25 de persoane din care 8 copii. Paraschiva a lui Costan a lui Chifor Boca, ieșind din ascunzătoare au prins-o doi ruși și sub motiv că e spioancă, au împușcat-o, sfărîmîndu-i bazinul cu pistolul automat, trăgînd mai multe gloanțe de la doi metri distanță. Ceilalți au trebuit să iasă din pivniță, să-și ia în spate ce puteau lua și să plece. Pe cea rănită au pus-o pe o scîndură și apoi pe o teleguță de plug și au tîrît-o pînă la Dărmănești unde a murit. Cînd s-au întors, mîțele erau sălbatice iar ușile și fereștile, cînd existau, erau toate vraiște. Mama s-a strecurat prin lobodă pînă la prag, s-a așezat, și a început să plîngă. Bieții oameni de ce aveau să se apuce? Lipsurile și nevoile i-au năpădit, cum au năpădit buruienile ograda. În schimb păduchii și-au găsit un teren deosebit de prielnic pentru prosperare. Săpun sau gaz nu exista iar foamea și mizeria creșteau cu pași gigantici. Tifosul exantematic și-a făcut în curînd apariția. Moartea secera cîte doi și trei deodată dintr-o casă. Astfel părinții preotului Ștefan Slevoacă, Ion și Domnica Slevoacă, au fost duși la groapă împreună. Existau și cîte zece morți deodată în sat încît mi-a povestit Luca Sticleț (zis Bulihău) că dînsul, care trăgea clopotele după morți, punea mai întîi 30 de pietricele pe pervazul ferestrei de la clopotniță, cîte trei pentru fiecare mort, apoi se apuca de tras, ca să nu greșească și pentru ca la un mort să ajungă trei răstimpuri. Că “așa e bine” ca după fiecare om să tragi clopotul de trei ori dimineața, de trei ori la amiazi și de trei ori seara. Preot pentru serviciul funebru nu exista, căci părintele Hrincescu era evacuat tocmai în Banat. Le citea din evanghelie Natu Solcan, cîntăreț în strană, oricum, om al bisericii. După ce a murit și dînsul, le citea Nichita Boca. S-a întors și dascălul Patriciu Grosu, dar în curînd a murit și el. În iarna lui 1944 – 1945 au murit în Botoșana un număr de 117 oameni. A urmat apoi foametea, mai ales în Moldova, cînd oamenii mergeau cu sacul pînă în Bărăgan sau Dobrogea să aducă cîte o leacă de păpușoi. Eu am adus un sac plin cînd am venit din Banat, încît n-am dus lipsă mare. Mă duceam zilnic la Pahomie Băieș de unde aduceam cîte un litru de lapte. Comerțul era cu totul întrerupt căci evreii care aveau prăvălii în sat au fost izgoniți și mutați la orașe.

De îndată am reorganizat cooperativa “Frăția” care a fost întemeiată de învățătorul Boca Ion al lui Arsinte dinainte de război. Prin ea aduceam puținele mărfuri necesare țăranilor.

Școala a fost reorganizată de învățătorul Boca Haralambie care era și director, întrucît fostul director, Ghiață Simion, rămăsese temporar în București. Inspector școlar județean a fost numit Epifanie Rodeaun, fost Rodinciuc, iar acum, deodată a devenit socialist. Într-o zi, cînd a venit pe la Botoșana, mi-a întins și mie o cerere de adeziune la acest partid iar eu i-am dat-o lui Boca Haralambie. De altfel toate vechile partide și-au reluat activitatea și erau în căutare de aderanți. Peste tot se vorbea numai despre libertățile ce s-au înscăunat în țara noastră după 23 August, libertăți cum n-au mai fost niciodată în vechiul regim burghezo-moșieresc. Partidul comunist care era inexistent mai înainte își căuta pe toate drumurile membrii și susținători. Foștii legionari și vînătorii de posturi aderau la partidul comunist, unde erau primiți fără nici o alegere. De altfel ieșise vorba următoare:

Camarade nu fi trist

Garda merge înainte

Prin partidul comunist

Mulți din cei cu cămașă verde și-o vopsiseră peste noapte în roșu și erau cei mai zeloși și mai fanatici comuniști. Se lansase lozinca: “Cine nu e cu noi e împotriva noastră” și se subînțelegea “temeți-vă căci avem în spate armata roșie”.

De unde și cum într-o bună zi Boca Grigore al lui Samoilă devine primar comunist. Primul primar comunist. Ca să-și arate zelul trebuia să raporteze tovarășilor care l-au pus cîți noi membri a recrutat. Ca atare m-a chemat și pe mine să-mi clarific situația, adică cu care partid sînt.

– Eu nu sînt cu nici un partid democratic, comunist sau chiar socialist. Dar este obligatoriu să fiu numaidecît înscris într-un partid? Eu n-am fost înscris niciodată și cred că nici n-am să fiu, cel puțin deocamdată.

– Nu este bine să luați o astfel de atitudine, nu e sănătoasă.

– Știu eu mai bine ce e sănătos și ce e nesănătos. La revedere.

Dar pînă la urmă s-a dovedit că nu știam cum e mai “sănătos”.

În altă zi mă plimbam prin orașul Suceava. Eram cu cineva. În față ne apare Vasile Ghiață zis Rusuțu. Era radios și plin de sine. Nu mai era îmbrăcat în bondiță și cu chentai verzi ci avea o frumoasă cămașă roșie.

– A! Iată-l pe DOMNUL Boca Vasile.

– Da, eu sunt.

– Am vrea să știm acum în ce ape vă mai scăldați?

Se vedea de departe obrăznicia.

– Mă scald după împrejurări cînd în apa Sucevei, cînd în cea a Siretului sau a Dîmboviței.

– Nu e sănătos ca omul să fie cu curul în două căruțe. Ori e albă ori e roșie.

– Bine, o să mai vedem.

– E bine să vedem mai repede.

Vasile Ghiață e fiul adoptiv al vărului meu, Iacob Ghiață al lui Ion. Îi zice Rusuțu deoarece s-a născut pe timpul rușilor în primul război mondial. Mama sa, Cătrina lui Porfir Boca, era căsătorită a doua oară cu Dumitru al lui Gheorghe Nichitoi căci Porfir murise. Cînd Dumitru a venit de la război a găsit în casă un copil blond, pe Vasile, care era făcut “cu rușii”. Dumitru nu a vrut să primească copilul și de atunci aceasta trăia din mila vecinilor, iar vărul meu, Iacob, neavînd copii, l-a adoptat și crescut ca pe fiul său.

Îmi aduc aminte că atunci cînd a murit Iacob a venit de la București și fiul său adoptiv, Vasile, dar îl urma pe de lături, ca și cum ar fi fost un străin. Cînd a ajuns la biserică el a rămas afară, ca să nu-l vadă cineva și să-l denunțe la partid că a fost la biserică. În timpul ceremoniei funebre el nu s-a apropiat de sicriu și mormînt, ci a stat în urma oamenilor. Încă nu muriseră Petru Groza sau părinții lui Nicolae Ceaușescu, care au fost duși la groapă cu tot ceremonialul bisericii ortodoxe. Atunci se credea că a intra în biserică sau a face apel la serviciul unui preot era o crimă politică de neiertat. De altfel, Vasile Ghiață era un om comunist activ și devotat cu trup și suflet partidului. Dacă partidul i-ar fi cerut să-i aducă o piele de om din Botoșana sau din altă parte, el i-ar fi adus numaidecît zece piei, ca să vadă cît de credincios fiu al partidului este el. De altfel și partidul, pentru serviciile aduse l-a înălțat la gradul de colonel cu toate că nu avea decît școala primară. Cînd Gheorghiu Dej se deplasa cu trenul, Vasile Gheață, fiind “coferit” supraveghea mersul trenurilor.

Deci, din mai multe locuri mi se atrăgea atenția că nu e “sănătos” să fii în afara partidului. Eu însă bazîndu-mă pe declarațiile oficiale cum că acuma domnește peste tot adevărata libertate, îmi vedeam de lucru depunînd o rodnică activitate pe terenul școlii și a satului.

La cooperativă făceam și serviciul de contabilitate și de aprovizionare și tot ce trebuia, deși eram ales secretar.

Cooperativa noastră, care avea 364 membri, cu un capitol vărsat de 9.128.774, a fost convocată să participe la Adunarea generală a Federalei de la Suceava de pe data de 3 aprilie 1947. Consiliul de conducere, în ședința din 1 aprilie 1947 mi-a dat delegație să reprezint cooperativa la acea adunare.

Vasile Ghiață însă, cel zis Rusuțu, și care avea importante însărcinări pe la partidul comunist din Suceava, a avut pretenția ca să i se dea lui delegația de a participa la adunarea Federalei, deși nici nu era membru al cooperativei noastre și nici nu a fost la ședința consiliului, cînd am fost eu însărcinat cu participarea. Totuși, pe diferite căi, a căutat să intre în posesia delegației făcînd diferite presiuni inadmisibile. Cînd a văzut că plec, a trimis pe notarul Ilie Onioi să mă anunțe că s-a schimbat mersul trenurilor și că să nu mă duc la Suceava, că nu e bine. Eu însă n-am ținut seama și am plecat. Acolo am făcut o critică întemeiată vechiului consiliu de administrație și cînd a fost vorba de alegerea noului consiliu, eu am depus o listă separată față de lista oficială, cea susținută de partidul comunist. Se înțelege că nu am avut decît 29 de voturi și că deci nu am fost ales în consiliu. Totuși s-a văzut că există și voci care nu ascultă orbește de anumite indicații transmise pe căi lăuntrice. Am fost notat însă în evidența partidului comunist ca fiind un reacționar și un contrar al lor.

Cînd a fost vorba să se desființeze Asociația generală a învățătorilor din Bucovina și să se creeze un sindicat al corpului didactic, printre alții am fost și eu împotriva desființării, căci statutele prevedeau anumite proceduri de care trebuia să se țină seama. Se înțelege că vocea mea a răsunat în pustiu, deși eu aveam datoria să susțin interesele Asociației care ne-a reprezentat cu cinste interesele noastre de-a lungul deceniilor. De altfel făceam parte și din comitetul de conducere al asociației din județul Storojineț așa că aveam obligația să susțin rămînerea mai departe a organizației. Hotărîrea supremă însă trebuia luată într-o adunare generală la București și acuma Suceava trebuia să aleagă trei delegați care s-o reprezinte. Cînd s-a propus o listă de trei învățători care să meargă la București, din plen, fără știrea mea, s-a făcut o contra propunere în care dintre cei delegați eram și eu. S-a pus la vot prima listă și a căzut. A doua listă de trei, în care eram și eu, a fost votată de adunare. După multă ciorovăială și după suspendarea ședinței pentru ca membrii de partid să se sfătuiască ce e de făcut, s-a ajuns la concluzia de compromis, ca să se facă o listă unică din care să facă parte doi din prima listă și eu din cea de a doua. Această listă în sfîrșit a fost votată în unanimitate. În felul acesta la adunarea de la București avea să se audă cel puțin un glas împotriva desființării asociației. Mi-a povestit Ghiață Simion că era la București cînd s-au produs aceste evenimente și că el făcea parte din Uniunea Patrioților, o creație a partidului Comunist și că la adunarea a participat, dar că acolo oamenii erau pe partide. Partidul liberal și cel țărănist erau împotriva desființării asociației și că numai prin anumite matropalicuri au reușit să desființeze. Asociația și să creeze Sindicatul, care urma să fie “cureaua de transmisie” dintre partid și mase.

Eu știind că la București e lipsă de alimente, am rugat pe mama să facă un cuptor de pîine și mi-am luat mîncare pe trei zile. Cu acestea în raniță m-am prezentat la Inspectoratul școlar unde era mare șef, sau inspector general, Epifanie Radeanu, pentru a-mi da delegația de participare la adunarea de la București. Cînd colo, tovarășul Rodeanu nu vroia să-mi dea delegația sub cuvînt că a venit ordin de la București că Suceava să trimită numai doi delegați, nu trei. Ei bine, zic eu, chiar dacă trebuie să meargă numai doi, apoi unul trebuie să fiu eu. Ați văzut că adunarea generală nu și-a dat consințămîntul pînă n-am fost trecut și eu pe listă.

– Ei bine, adresează-te atunci adunării generale și cere-i să-ți dea delegația, eu nu ți-o pot da.

Aceasta era noua ordine democratică în care hotărîrile adunărilor erau numai de ochii lumii. Eu însă atuncea, nu puteam pricepe acest lucru.

M-am întors acasă cu amărăciunea în suflet. La partid însă am fost notat din nou ca dușman de clasă și reacționar.

Din punct de vedere profesional duceam o activitate susținută. După ce ni s-a acordat gradul I în baza studiilor și a absolvirii Academiei Pedagogice, trecîndu-se peste gradul II, la 21 martie 1946 mi s-a oferit gradul de învățător superior, grad atunci înființat, tot în baza absolvirii Academiei.

La 10 decembrie 1946 Inspectoratul școlar mi-a adresat “Mulțumiri publice” pentru rezultatele excepționale la școală și pentru reorganizarea școalei și a instituțiilor anexe.

La 28 octombrie 1946 am fost numit director al Gimnaziului unic, atunci înființat, și profesor suplinitor pentru orele de franceză, muzică și diriginție.

La 25 ianuarie 1947 am fost numit președinte al Centrului de studiu la plasa Arbore.

Pentru toamna anului 1946 s-au organizat alegeri generale, cele mai libere alegeri din țară, după cum se trîmbița pe toate drumurile. Și în adevăr, în baza legii electorale toate partidele aveau dreptul să depună candidați și să trimită delegați care să supravegheze operațiunile de votare. Numai că atunci cînd delegații partidelor țărănesc și liberal de la Botoșana s-au prezentat la centrul de votare, li s-a spus că au întîrziat și nu au fost admiși în sală pînă la orele 12. Centrele de votare au fost aranjate în așa fel încît oamenii din localitățile în care sprijinitorii partidelor liberal și țărănist aveau aderenți mai numeroși și mai activi, trebuiau să se prezinte în centre îndepărtate, astfel Pîrtești de Sus să meargă la votare tocmai la Comănești, Botoșana la Poieni, etc. Pretendenții centrelor de votare trebuiau să fie judecători și numai în cazul că nu ajungeau cadrele juridice să se numească și alte persoane. Pe baza aceasta peste tot au fost numiți oameni de încredere ai partidului care aveau instrucțiuni ca indiferent de rezultat procesele verbale să consfințească reușita candidaților partidului comunist. Participarea alegătorilor a fost mai numeroasă decît alte dăți. Cu toate că era frig și ploua, fiind în luna noiembrie, oamenii, chiar bătrîni și slabi sau chiar bolnavi, s-au deplasat pe noroi, care cum au putut, pe jos, cu căruța, dar nu au lipsit nici unul. S-a lansat vorba că dacă ies comuniștii apoi acestea vor fi ultimele alegeri adevărate. Și deoarece erau mulți oameni care nu știau carte, pe buletinul de vot s-au tipărit anumite semne, ca omul văzînd de exemplu soarele să știe că înseamna partidul comunist, văzînd ochiul, acesta era semnul partidului țărănesc, etc.

În fața școlii din Poieni se înghesuiau sute de țărani ca să ajungă mai repede la urnă și să plece acasă. Președintele secției de votare era inginerul Potlog iar alături de el ședea primarul de la noi, Gheorghe Creangă. Eu eram cu colegul Malinovschi Cazimir, care ulterior s-a repatriat în Polonia. Cînd am ajuns în fața urnei Creangă a zis:

– Aceștia doi.

Urna era dincolo de masă, mai jos, și alegătorul nu introducea buletinul în urnă el, ci îl da în mîna președintelui. Buletinul meu și al lui Malinovschi nu le-a pus în urnă ci au fost puse alături, ca să fie citite și notate. Ulterior, la diferite cercetări ale securității, mi s-a spus că am votat cu național țărăniștii, constituind aceasta un mare păcat, deși legea garanta secretul votului. Chiar peste 30 de ani, cînd Cici a făcut cerere să fie admisă în partid i s-a obiectat că la alegerile din ’46 eu am votat cu țărăniștii și că deci am fost național țărănist. Și iată cum în cel mai drept și mai uman regim din cîte ar putea să fie, un copil ispășește păcatele părinților, pe care le-am făcut pe cînd el nici nu intenționa să se nască, deoarece abea după doi ani părinții lui s-a căsătorit.

La orele 12 noaptea a încetat operația de votare și a început numărătoarea voturilor. Mai întîi delegații țărăniști și liberali au fost obligați să șadă în fundul sălii de votare și numai cei comuniști și cu membrii comisiei au făcut numărătoarea voturilor. Rezultatul: 17 voturi cu soarele și 1780 cu ochiul. Ce era de făcut? S-a lansat vorba că dacă nu ieșeau comuniștii ne ocupau rușii, deci a fost o acțiune patriotică. Se înțelege că la numărătoare a asistat Vasile Ghiață care a dat idea de a inversa numărul, adică 1780 cu soarele și 17 cu ochiul. Apoi toate buletinele au fost băgate în sobă și dat foc. Rusuțu le învîrtea cu o lopată ca să ardă mai bine și mai repede. Cui nu-i place, să facă contestație și mai ales să dovedească cu probe că alegerea a fost măsluită, falsificată. Așa deci comuniștii au ieșit cu majoritatea zdrobitoare de 1780 contra 17. Toți au rămas consternați. De altfel și în satele vecine s-a întîmplat absolut la fel și tot așa în tot județul și în toată țara.

Eu cu Malinovschi am făcut o scrisoare și am adresat-o la Ambasada Statelor Unite de la București. Altceva nu puteam face și nici nu aveam vreo calitate de a protesta sau de a raporta cuiva. Totuși în toată țara au ieșit 45 de deputați național țărăniști, dar care în curînd au fost îndepărtați din parlament iar șeful național țărăniștilor, Iuliu Maniu, a fost arestat și băgat la închisoare, unde nu după multă vreme a și murit. Același lucru s-a întîmplat cu I. C. Brătianu, Ion Mihălacheși și ceilalți șefi de partide. Am auzit mai tîrziu că George Brăteanu a murit într-o închisoare din Sighet, fiind lovit cu o rangă de fier pînă ce i s-a zdrobit țeasta. S-a procedat exact cum au făcut legionarii cu cîțiva ani înainte.

Și astfel a fost posibil ca la 6 Martie să se instaureze guvernul Petru Groza, un guvern cu adevărat democratic, adică format din comuniști sau susținători ai politicii lor de înrobire a țării față de Uniunea Sovietică. Se înțelege că au izbucnit proteste nenumărate dar individuale și fără ecou în țară. Toate ziarele opoziției au fost suspendate iar partidele politice desființate. Asta nu a fost deajuns, trebuia o lecție dată tuturor celor care mai țineau capul sus, cu demnitate, considerîndu-se români lezați în drepturile lor. Pentru aceasta s-au deschis larg porțile închisorilor.