Cap. 10 Războiul

Într-o dimineață ne-am trezit cu faptul împlinit că sîntem în stare de război cu URSS. De la Marea Baltică la Marea Neagră a pornit ofensivă împotriva Rusiei. Hitler nu s-a uitat că nu de mult s-a pupt cu Stalin și și-au jurat credință eternă. Antonescu a dat o proclamație prin care se declara război împotriva Uniunii Sovietice, pentru dezbinarea fraților din Basarabia și Bucovina și eliberarea teritoriilor cotropite de fiara comunistă. Proclamația se termina cu celebrele cuvinte: “Vă ordon treceți Prutul!” Era în ziua de 22 iunie 1941. La radio s-a pus placa cu ceremonia slujbei religioase de la Chișinău, iar mulțimile credeau că ai noștri au și intrat în capitala Basarabiei. Seara avioanele rusești au început să bombardeze Bucureștiul. Pe lîngă bombe ne-au trimis și manifeste și ne îndemnau ca să ne fotografiem capitala căci n-o s-o mai vedem multă vreme căci aviația lor o va distruge. Locatarii din curtea noastră au ieșit în grădinița din fața odăii mele și priveam și ascultam vacarmul avioanelor care bombardau orașul.

Peste cîteva zile am primit ordin de chemare. Mi-am dus lucrurile la fratele Gheorghe și am plecat la regiment. Activul regimentului plecase pe front. Din cei care veneau cu ordine de chemare s-a format un batalion de marșare, mărșăluiam în spatele frontului, adică staționam cîteva zile într-un sat apoi ne deplasam în altul, ca să fim mereu la anumită distanță de activul regimentului care lupta. Eram mereu prin localitățile pe unde fuseseră luptele. Noile cimitire cu căștile celor căzuți puse pe cruci ne întîmpinau peste tot. Erau căști române, germane și rusești.

Într-un sat din Basarabia cimitiriul număra 42 morminte noi. Am aflat că pe aici nu fuseseră lupte căci rușii se retrăseseră, iar ai noștri mergeau în coloană de marș. Cînd coloana înainta fără grijă prin dreptul bisericii, deodată din clopotniță o mitralieră rusească a deschis focul, trăgînd în plin ca într-o turmă de oi. Astfel un singur luptător, care știa că nu are posibilitate de scăpare, a ucis 42 adversari, iar numărul celor răniți nu l-am aflat. De regulă răniții sînt totdeauna mai mulți decît cei morți. Acest lucru era cu totul în contradicție cu teoria care spunea că rușii vor să scape de comunism și deci că nu au să lupte pentru a-și apăra cătușele. Nici de colhoz nu voiau să scape, deși colhozul era întipărit în conștiința noastră ca fiind ultima treaptă a sclaviei umane.

Într-un sat din aproprierea Odesei, în spatele frontului, pe înserate, mai mulți soldați de ai noștri vorbeau la o fîntînă cu o fată care era o “moldoveancă” locală. Unul îi zice:

– Ei, o să desființăm colhozul și o să vă dăm pămînt ca să-l stăpîniți și să-l lucrați fiecare cum vrea.

Ea însă a ripostat imediat:

– Da de ce să ne desființați colhozul? La colhoz nu-i rău. Și apoi dacă îți da pămîntul la oameni, ei cu ce au să-l lucreze? Căci nu au nici pluguri, nici vite, nimic, așa că are să fie și mai rău.

Am rămas cu totul mirat căci mă așteptam să aud că abia așteaptă să se desființeze colhozul. De altfel nici în zilele noastre oamenii noștri nu ar dori să se întoarcă la agricultura individualistă, deși s-au dat atît de greu la lucrul în comun.

La compania mea am dat de multe cunoștințe vechi, printre care era și Costică Madnovici, învățătorul din Udești, cu care am făcut cunoștință de pe timpul cînd am făcut armata de activ. Acuma el sesiza imediat orice nedreptate ce ni se făcea și era în frunte să o denunțe. Astfel, o dată cînd trebuia să ne deplasăm dintr-o localitate în alta s-a distribuit la fiecare om pîinea pe trei zile, adică fiecare trebuia să-și duc în spate 3 pîini. Pentru transportul celeilalte cantități de pîine trebuiau cîteva căruțe. Pentru diferite transporturi dintr-un sat în altul, de regulă se rechiziționau cîteva de la cetățeni. Acum însă nu se găsea în sat nici o căruță. Ideea majorului a fost ca fiecare soldat să ducă încă trei pîini, doar tot pentru el o duce. Costică Modnovici, după ce a încercat să vîre 6 pîini în raniță și a văzut că nici nu încap și gîndindu-se cît de greu are să fie la transport, le-a scos pe toate și le-a pus jos grămadă.

– Cui îi trebuie pîine să și-o ducă! Mie să-mi dea în fiecare zi cîte o pîine. Mai multe nu pot duce, că nu-s măgar.

Imediat toți oamenii și-au scos pîinile și le-au pus jos. Nu știu de unde au găsit căruțe pentru transport, dar știu că fiecare și-a luat numai cîte una.

În altă localitate, la distribuția alimentelor, am văzut că ni se dă și cașcaval. Nimeni nu știa însă cîte grame de cașcaval trebuia să primească fiecare soldat. Majorul nostru însă, ca să ajungă cașcavalul la fiecare soldat a făcut niște porții așa de mici, că nu aveai de unde mușca de două ori dintr-o bucată, ci porția era cît o bucățică de nafură. Costică Maduovici a întrebat cîte grame de brînză trebuie să primească un soldat, căci aici nu-s mai mult de două grame. Ori să ni se dea porția întreagă, ori deloc. El a depus bucățica lui mai mică ca o nucă în fața majorului. Toți soldații au procedat la fel, renunțînd la infima porție de cașcaval. Se vede că și nevasta majorului sau chiar a domnului căpitan ar fi vrut să mănînce ceva cașcaval și nu putea doar să trimită cu poșta sau chiar uneori cu curier special, o bucățică de cașcaval de un sfert de kilă. Unde ar fi fost obrazul?

Rușii nu părăseau terenul atît de repede pe cît ne închipuiam noi că ar trebui. Îmi aduc aminte că am trecut prin orașul Bălți în cursul unei nopți cu lună și mi-au rămas viu întipărite în memorie aspectul sinistru al clădirilor distruse. Casă cu casă a fost apărată și numai tunul și flăcările au scos apărătorii din ele. Ruinele se întindeau dintr-un capăt în altul a străzii pe unde am trecut. Nu se vedea nici o casă intactă.

După ce am trecut Nistrul întinderile cîmpiei erau nemărginite. Mergeam zeci și zeci de kilometri pînă ce ajungeam în alt sat. Își puneau unii întrebarea, că de ce au venit rușii să ne ia pămîntul nostru dacă ei au atîta nelocuit și nelucrat. Peste Nistru am trecut într-o noapte pe un pod. Și cum românul e născut poet i-a și zis:

Nistrule gătește-ți malul

Că te calcă mareșalul.

Unii din politicienii noștri printre care și Iuliu Maniu, au fost de părere ca acțiunea armatelor noastre să se oprească la Nistru, dar nemții au cerut și Antonescu a fost de acord ca să mergem alături pînă la sfîrșit. În intenția lor era pînă la învingerea definitivă a rușilor. Era destul de caraghios că soldații noștri ajunși la poalele munților Caucaz cîntau “Vrem Ardealul”. Cică niște mucaliți ar fi obiectat că Ardealul nu se află în direcția Caucazului ci înapoi, peste Carpați.

Batalionul nostru, după trecerea Nistrului, înainta încet spre Odesa. Ajungeam prin sate cu populație germană în care nu se găseau decît cîte o babă sau un moșneag. Construcțiile erau toate mari, dar vechi, de dinaintea primului război mondial. Mă uitam anume, dar nu se vedea nimic construit de dată recentă, adică în ultimii 10 – 15 ani.

Spre surpinderea mea, am văzut spre Odesa o mulțime de bordeie în pămînt, acoperite și pe deasupra cu lut, pe care creșteau bălării și în care locuiau oameni. Și era în al 23-lea an de stăpînire comunistă, “cea mai avansată din lume”.

Într-o după amiază liniștită și caldă scoboram o pantă domoală de tot, după cum sînt toate pantele de pe acolo. Unele flori de stepă își anunțau prezența printr-un miros specific. Oamenii noștri mergeau, cam ca turma, find cu toții într-o bună stare sufletească. Coloana se întindea cam de doi kilometrii. Unii cîntau în neordine, lălăind pentru ei, alții făceau glume, ca să uite că în curînd vor intra în cleștele războiului. Deodată, din față și puțin din stînga s-a auzit o rafală de tunuri. Era frontul de la Odesa. Toată lumea s-a oprit ca la comandă. Nimeni nu zicea nimic, ba parcă s-a oprit și respirația. Un nou val de bubuituri ne arăta că acolo este cu siguranță infernul. De văzut nu se vedea nimică dar se cutremura pămîntul de mulțimea și intensitatea zgomotului. Unii ofițeri, mai curajoși, pentru a scoate mulțimea din perplexitatea ei, au început să profaneze înjurături la adresa “mîrlanilor” care tremură de frică numai la auzul tunurilor, parcă ar fi niște muieri leșinate. De fapt pe căpitanul Hudescu, care era atît de măreț la diferitele parăzi, acum l-a apucat diareea și nu se mai putea controla, încît a fost nevoie să-l ducă la spital. Era uns cu totul de sus și pînă jos. Încetul cu încetul prima emoție s-a diminuat, încît coloana s-a pus din nou în mișcare.

Pe înserate am poposit la liziera unei păduri de salcîmi. Soldații și-au dat jos bagajele și unii s-au și întins la pămînt să se odihnescă. Alții s-au împrăștiat printre tufișuri. Deodată s-a auzit o împușcătură și un răcnet. Toți credeau că ar fi poate partizanii care vor să ne atace. În realitate, unul de al nostru și-a descărcat arma în podul palmei de la mîna stîngă. În felul acesta, prin automutilare, era scutit de a intra în front. El motiva că din greșeală s-a descărcat arma și s-a rănit.

În sfîrșit am ajuns într-un sat unde se afla comanda regimentului nostru. Ni s-a spus să ne pregătim că la noapte ne ducem pe poziție. Ni s-a dat cîte un bidon de apă, am mîncat cîte o gamelă de ciorbă groasă. Am umplut sacul de merinde cu cartușe și după ce s-a întunecat, anumiți curieri, care cunoșteau precis locurile, ne-au dus pe linia întîia. Ni s-au dat indicații să nu vorbim decît în șoaptă, să nu lovim uneltele, cum ar fi lopata Lineman cu baioneta sau bidonul de apă, să nu aprindem țigările, etc. Acolo ni s-a spus ca fiecare să-și facă groapa de protecție în cea mai mare liniște.

În zori, era în ziua de 1 septembrie 1941, un grup de ruși venea înspre noi. Trăgeam cu toții și încetul cu încetul grupul începu să se subțiază pînă nu a mai rămas nimic. Un sublocotenent, învățător, venit se vede deodată cu noi în noaptea trecută, stătea în picioare pe marginea gropii. O schijă l-a lovit sfîrtecîndu-i pulpa piciorului. I-am desfăcut molitiera și i-am prins la loc carnea piciorului, bandajîndu-l cu bandajul meu. M-am umplut de sînge de parcă eram măcelar în exercițiul funcțiunii. Rănitul a început să se tîrască înapoi, spre linia a doua. Eu, spre a mă curăța de sînge, am luat pămînt de pe marginea gropii și m-am frecat cu el, ca și cum ar fi fost săpun.

Cam pe la două după masă a început să tragă o ploaie. Încet toate gropile noastre s-au umplut ochi de apă. Nu se mai putea sta încît toată lumea a ieșit, în picioare, pe marginea gropii. Pe toată panta noastră, au ieșit din gropi circa 2000 de oameni, care ședeau spre a se sbiri de apă. Dinspre frontul inamic înaintă în direcția noastră un grup de 30-40 de oameni. Unii erau de părere că veneau spre a se preda la noi, alții că veneau să ne atace și că ar trebui să tragem în ei spre ai opri. Cînd au început să tragă ei asupra mulțimii oamenilor noștri, au deschis și ai noștri focul. La un moment dat, înaintarea lor a încetat și ai noștri, fără nici o comandă, au înaintat spre ei. Elanul inamicilor a încetat și au început a se retrage în dezordine. Noi îi urmăream și împușcam mereu, le răream rîndurile. Drept în fața mea un soldat rus s-a pus în genunchi și cu mîinile împreunate a rugăciune, a spus că e rănit. Eu nu știam de unde știam rusește, dar știu că l-am întrebat:

– De rană?

El a arătat călcîiul piciorului drept și a spus:

– Ne strilet.

Eu am înțeles că se roagă să nu-l împușc. Nu știu ce m-a apucat, dar mi-am făcut cruce spunîn că sînt creștin. Apoi l-am dezarmat și l-am dat în primirea unui soldat să-l ducă înapoi spre comanda regimentului nostru, ca prizonier. Am înaintat apoi pînă în partea de jos a pantei. Eu eram de părere că să mergem mai departe. Alții au spus că nu putem înainta, deoarece nu mai aveam cartușe. Era adevărat. Nu era nici un ofițer sau subofițer cu noi. Am zis atunci să stea pe poziția la care am ajuns, iar eu să mă duc înapoi la comanda companiei spre a raporta situația și a cere muniții spre a putea înainta. Am găsit pe comandantul companiei, căpitanul Grigoriu, ascuns în fundul unei gropi adînci de un stat de om, iar în păretele gropii era săpată o adîncitură unde ședea el, ca să fie ocrotit în caz că ar cădea schije de sus. Pentru a ajunge aici a trebuit să merg înapoi cel puțin 3 kilometri. L-am salutat cu mîna la chipiu și am început să-i raportez situația. El a început să strige ca un disperat, ca să mă culc la pămînt, ca să nu ne repereze inamicul. Am luat poziția de culcat, pe marginea gropii lui și i-am spus care este situația, cerîndu-i să ordone ce e de făcut.

– Tuți crucea mă-tii de mîrlan! Nu știi ce e de făcut? Poate-i fi învățător! Cu baioneta la armă și la atac înainte! Executarea!

M-am retras imediat gîndindu-mă că nu-i întreg la minte. Sau poate s-a țicnit de cînd e mereu sub bombardament. Să pornim atacul cu baioneta la armă, fără nici un cartuș pe țeavă? Să pornim numai noi, fără o coordonare generală, fără ca cei din dreapta și cei din stînga să știe ce urmărim noi. De altfel întregul front ni se părea o hărmălaie de descreierați. Nu se vedea nici de cum un plan strategic, nu se vedea o minte de conducător, se porneau acțiunile, așa din instinct, din mase, ofițerii fiind pe undeva îngropați în pămînt să nu-i vadă inamicul.

Cînd am ajuns de unde am plecat, oamenii “mei” se retrăseseră pe o poziție mai înapoi, să nu fie exact pe partea cea mai de jos a pantei, lucru ce nu ar fi fost indicat de concepțiile strategice cele mai avansate.

Am rămas acolo, făcîndu-mi groapa la rînd cu ceilalți. În fața noastră, pe cealaltă pantă, tot așa de lină, se afla o cultură de porumb și acolo mai sus se afla frontul rusesc. Cam la jumătate de kilometru se afla o clădire ca o magazie, căreia îi ziceam colhozul. Acolo erau rușii. Mai în dreapta noastră, spre colhoz, era un teren deschis, o miriște.

A doua zi ne-au adunat în partea de sus a pantei, pe platoul unde era comanda companiei, pe linia a doua. Se făcea organizarea liniei. Căpitanul Grigoriu mă chemă la ordin. Mă prezint și raportez:

– Să trăiți domnule Căpitan, sunt sergentul T. R. Boca Vasile și m-am prezentat la ordinul dumneavoastră.

– Sergent, îți iei grupa și o amplasezi la circa 400 de metri în față pe linia buruienelor ce se văd.

– Domnule căpitan, eu nu am o grupă organizată, am venit noaptea trecută spre completare, așa că…

– Tuți dumnezeii mă-tii de teterist, cum îndrăznești?

Și cum era cu lopata Lineman în mînă, mi-a tras una în cap, peste cască, că m-a amețit și am căzut jos. Casca s-a turtit, așa că dacă eram cu capela numai, putea să-mi sfarme țeasta. Un soldat, Alexandrescu, frizer de la București, a întins arma spre el să-l împuște, iar altul i-a tras arma în jos. După un timp, cînd mi-am revenit, am spus moale:

– Oamenii care sunteți din grupa mea, veniți după mine.

Și am plecat spre locul indicat. Cînd am ajuns acolo și am început să-mi fac groapa, am văzut că vine spre mine un alt soldat, apoi altul și altul, pînă ce s-a completat cu vreo douăzeci de oameni. Aceasta era deacuma “grupa mea”. Oamenii pe care i-a trimis căpitanul. Am aflat ulterior că un alt soldat, la un atac ce se da contra rușilor, l-a curățat, așa că a murit ca un erou.

În timpul nopții, cînd m-am uitat spre inamic, numai ce văd un individ că înaintează spre noi. Mă uit bine și văd că acela se apleacă, se ridică iarăși și înaintează. Deodată strig:

– Alarmă! Alarmă!

Apoi alerg în dreapta mea și strig:

– Trageți băieți că vin rușii! Trageți!

Toată grupa a început să deschidă focul, iar grupele vecine, din dreapta și din stînga, văzînd că se trage, au început a trage și ele și în curînd întreg frontul nostru era în alertă. S-au consumat mii de gloanțe spre a opri inamicul. După ce s-a mai liniștit tragerea, așa de la sine, mă uit din nou mai cu atenție și individul din fața noastră se ridică și înaintează și iar se apleacă. Comand din nou deschiderea focului, iar mai tîrziu încetarea. Individul se ridică și înaintează. Spun soldatului de lîngă mine să încarce arma, cum am făcut și eu, apoi am pus baioneta și am dat ordinul să nu mai tragă nimeni, iar noi doi, cu arma în mînă, înaintăm spre inamic, pe care-l vedeam bălăbănindu-se. Cînd am ajuns acolo, era o lobodă mare, care se mișca bătută de vînt. Mă reped în ciudă și o smulg, călcînd-o în picioare.

Pînă în ziuă am avut liniște. În zori însă, uitîndu-mă în față numai ce văd un soldat rus că ține arma cu țeava în jos, iar pe patul puștii avea pus un ștergar alb, semn că nu are intenții războinice. Îi fac semn să se aproprie. Cînd a ajuns în fața mea, care țineam arma încărcată asupra lui, a aruncat arma lui jos, într-o parte și s-a culcat la pămînt zicînd:

– Ne strileti?

Era un amărît în vîrstă care venea să se predea la noi. El nu voia să ne dezrobească. I-am dat lopata mare să-și facă groapa de protecție alături de mine și mă uitam la dînsul cum lucrează cu asîrdie și în curînd nu mai era la suprafața pămîntului. Întrebîndu-l cum îl chiamă mi-a spus că Ivan, că e din Kerci, că are 4 copii, că nu este comunist și că nu vrea să lupte alături de comuniști. Mai tîrziu, cînd am fost rănit, l-am văzut din nou pe la comanda regimentului nostru, era și el rănit la un picior și mergea sprijinindu-se într-o bîtă.

Mai tîrziu, pe la vreo 10, numai ce vedem un alt grup că înaintează spre noi. Deschidem focul cu toată puterea și în curînd au fost cu toții la pămînt. Cîte unul încerca să se retragă însă ai noștri ținteau la sigur, încît cred că nu a mai rămas nici unul. Ba unul s-a ridicat în picioare și cu arma întinsă spre noi s-a apropriat pînă la 10 metri, spunînd:

– Iapt foii matii burjui!

Însă n-a mai făcut nici un pas căci cineva l-a ochit drept din față. M-am apropriat de el crezînd că are nevoie de ajutor însă un șuvoi de sînge curgea din pietul lui, iar din gură niște bale mirosind grozav a samahoancă. În curînd n-a mai mișcat deloc. În spatele nostru, poate la 50 de metri, un soldat striga să vină sanitarii, că este rănit. M-am gîndit că aș putea să-l ajut și m-am tîrît pînă la groapa lui. Era împușcat în burtă. Nu puteam să-i fac nimic. Mai încolo, unul sta cu bărbia pe marginea gropii, cu casca găurită drept în frunte și o șuviță de sînge cald curgea încă din gură. Nu avusese timp să spună nici vai. Gloanțele șuierau pe deasupra noastră, încît nimeni nu îndrăznea să ridice capul. Îi spun celui rănit în burtă să aibă răbdare că în curînd au să vină sanitarii să-l ia. Și m-am întors la gropa mea, tot tîrîndu-mă. L-am auzit mereu strigînd:

– Sanitarii de la a noua! Salvați-mă!

Și tot mai slab, pînă către seară, cînd a încetat. După ce s-a înserat și nu mai era primejdia de a fi luat de către ruși drept țintă, m-am dus să-l văd ce face și era mort cu ochii deschiși.

După ce se întuneca venea stacaua cu apă la care se repezeau cu toții, cu adevărat însetați și după ce beau înainte de masă, își umpleau bidoanele să aibă pentru a doua zi. Apoi mîncau bine, să aibă pînă mîine seară. Pe morți nu-i mai ridicau, căci nu-i vedeau. Pe unii trăgeam lut peste, în groapa în care se aflau, ca să evităm mirosul de hoit omenesc ce se răspîndea peste întreg frontul ca o duhoare dulceagă. Aceștia erau cei dați dispăruți. Unii își făceau cruce, mulțumind lui Dumnezeu că au mai trăit o zi. Apoi ne așezam fiecare în groapa lui, ațipind, chiar dacă ghiulelele de tun vîjîiau pe deasupra noastră sau explodau în dreapta sau în stînga. Uneori tunarii noștri deschideau rafalele lor dar în loc ca ghiulelele să cadă pe pozițiile rușilor, cădeau pe ale noastre. Atunci începea corul disperaților, cu răcnete din mii de piepturi:

– Lungiți tragerea! Lungiți tragerea!

Într-o seară am asistat la un spectacol de o măreție fără seamă. Sute de avioane germane atacau Odesa. Nenumărate rachete luminau totul ca și cum ar fi fost ziua cu soare. Reflectoarele prindeau avioane în raza lor iar tunurile speciale le bombardau. Ghiulele luminoase, trasoare, brăzdau aerul indicînd direcția, iar avioanele de vînătoare bîzîiau pe lîngă cele de atac ca niște bărzăuni pe lîngă cocostîrci. Din cînd în cînd se auzeau explozii care cutremurau pămîntul. Cînd două reflectoare prindeau un avion în raza lor era aproape sigur că vom vedea căderea avionului în flăcări. Noi stam ca la un spectacol feeric, căci lucrurile se petreceau la 3 – 4 kilometri.

Într-o zi am părăsit poziția noastră și am ocupat gropile părăsite ale rușilor care se aflau la 70 – 80 de metri în față, pe o lizieră de salcîmi. Drept în fața noastră pe cealalată pantă se afla colhozul iar mai în stînga cultura de porumb. Dinspre colhoz un grup masiv de ruși înaintează spre noi. Noi deschidem focul și respingem; apoi contraatacăm. Elanul soldaților noștri scade, căci din față gloanțele vin ca ploaia. Cînd ajungem din nou pe poziția de unde am plecat, constat că pușca mitralieră este lipsă. Mi se spune că soldatul care o purta a căzut mort așa că n-a avut cine s-o aducă înapoi. Întreb eu dacă vrea cineva voluntar să se ducă între fronturi și să aducă pușca mitralieră. Nimeni nu s-a găsit să-și expună pielea. Fără pușca mitralieră nu puteam rămîne. Atunci am fugit pînă în marginea păpușoiului și am mers spre colhoz pînă am văzut-o părăsită pe cîmp. M-am repezit și am luat-o de lîngă cel mort iar gloanțele rusești șuierau pe lîngă urechile mele. Ai noștri trăgeau ca să țină pe ruși cu capul la pămînt pînă voi ajunge eu pe poziție. Deși vîjîiau gloanțele pe lîngă picioarele mele, eu mergeam liniștit, că parcă eram sigur că nimic nu mi se poate întîmpla.

În seara aceea doi soldați de ai noștri aduceau unul un cal rusesc iar altul pe călărețul care, fie că s-a rătăcit pe cîmp, fie că anume a vrut să se predea, a ajuns în rîndurile noastre. Era un om voinic și dîrz, care a spus că vrea să vorbească cu comandantul nostru. Deoarece fuma, eu i-am spus:

– Ne curit! și a aruncat țigara ca să nu fie o țintă în întuneric.

În zilele liniștite ne despăducheam efectele. Păduchii se înmulțeau peste măsură. Mai ales după ce am ocupat unele gropi rusești, păduchii lor se amestecară cu ai noștri corcindu-se și devenind o rasă superioară. Ai noștri erau albi și potrivit de mari iar ai lor erau negricioși și mult mai mari. După ce am ajuns frați cu rușii se povestea anecdota că deoarece ei se laudă cu orice că la ei este mai mare sau mai bun, un glumeț a prins o broască țestoasă și a pus-o în așternutul său, chemînd apoi pe rus și arătîndu-i-o.

– Ce e aceasta? s-a minunat rusul.

– Un păduche, a răspuns românul.

– Ei, la noi nu este așa de mare, e numai atîta.

Și a arătat falanga degetului mare cu unghia în sus.

În restul zilei moțăiam fiind mereu într-o stare între somn și trezie. Ațintind privirea pe asperitățile gropii vedeam fel de fel de figuri bizare care se mișcau, transformîndu-se din unele în altele și care se uitau la mine, făcîndu-mi cu ochiul. Uneori le vedeam chiar dacă țineam ochii deschiși bine.

Odată, cum stam rezemat de peretele gropii, ce mi-a venit să schimb poziția mutîndu-mă cu capul în partea cealaltă. O clipă mai tîrziu o schijă de 25 de centimetri și grea cam de jumătate de kilogram veni fluierînd prin aer și lovind păretele gropii drept în locul unde ședeam mai înainte cu capul. Mare lucru și întîmplarea căci dacă nu mă mutam eram mort din acea clipă.

După zece zile de front, în care timp am fost alături cu moartea, a venit alt regiment și ne-a schimbat. Trecînd noi în refacere în spatele frontului, la comanda regimentului. Zece zile erau ale mele, ale regimentului fiind 80 de zile de front. Această refacere era cu scopul de a ne reorganiza, făcîndu-se numărătoarea, schimbînd-se căprăriile, cu scopul de a intra în altă parte a frontului, ca o unitate mai închegată.

Pe cîmpul de la marginea satului se făceau “reorganizările”. Aici am văzut și mari grupuri de prizonieri ruși. Într-un loc un grup era strîns în cerc și un gradat de-ai noștri alerga după un “rus” lovindu-l mereu în cap, iar acesta fugea în jurul cercului, că parcă se jucau de-a mijoarca. Am aflat mai îndată că “rusul” lovit în cap era un evreu de la Cernăuți care, fiind soldat în regimentul 8 vînători, a dezertat trecînd la ruși. Gradatul nostru l-a avut în grupă și acuma i-a căzut din nou în mînă și se răzbuna pentru cine știe ce ofensă primită în retrogradarea de la Cernăuți din partea evreilor, care deodată s-au declarat comuniști și atacau pe ostașii români care nu aveau voie să riposteze în nici un fel și trebuiau să îndure orice umilire. Prizonierii au fost puși în coloană de marș și în fruntea șirului de cîteva sute de soldați se aflau opt rusoaice în uniformă de care ne minunam noi. Nu văzusem pînă atunci ostași de genul feminin.

În noaptea de 11 spre 12 septembrie 1941 l-am auzit mereu pe maiorul Virtu, care era comandantul batalionului nostru, dînd comenzi, proferînd înjurături și făcînd glume. La un moment dat s-a făcut pornirea spre noile poziții. În zori eram pe alte locuri tot așa de plane, dar în fund spre dreapta era o pantă mai mare cu o margine de pădure. S-a primit ordin de înaintare. Soarele răsărise și era în fața noastră, arzîndu-ne cu putere. Tunurile trăgeau dintr-o parte și din alta. Mitralierele toate aruncau moartea cu dărnicie. În aer explodau grenade împrăștiind și ele moartea. Ghiulelele de tun aruncau pămîntul făcînd gropi în care ne adăposteam din salt în salt. Într-o astfel de groapă de obuz au căzut peste mine mai multe frînturi de schije. Una m-a lovit peste șold cu atîta putere că am crezut că mi-a rupt piciorul. Am băgat mîna în pantaloni să văd dacă a năvălit sîngele dar spre surprinderea mea nu era nici pic de sînge. Bucata de schijă căzuse pe lat așa că am simțit numai durerea din lovire. Dar parcă mă lovise și la călcîi. Am băgat mîna în bocanc și am văzut că eram plin de sînge. Deci eram rănit. De odată mi s-a făcut sete și am transpirat puternic. Un alt soldat în înaintare a sărit în groapa în care mă aflam eu. Prima mea grijă a fost să-i spun să meargă înainte căci eu sînt rănit. Soldatul a făcut alt salt pînă în altă groapă iar eu am desfăcut bocancul să văd care este situația. Puteam mișca piciorul, deci era o rănire ușoară. Două schije perforaseră pielea bocancului producînd două răni drept pe partea numită călcîiul lui Achile, la piciorul drept. După ce valul de oameni înaintase destul eu m-am îndreptat înapoi. Treceam peste oameni morți de curînd, peste unii grav răniți sau care își dădeau duhul. Alții strigau după sanitari iar unii pomeneau numele mamei lor. Un cal alb fugea peste cîmp, speriat, iar mațele sale atîrnau, tîrîndu-se pe jos, după dînsul. Un tun era răsturnat de ghiuleaua venită de la inamic iar doi servanți zăceau morți la pămînt. Tot șchiopătînd am ajuns la un post de prim ajutor unde un sergent sanitar mi-a făcut mai întîi o injencție apoi mi-a bandajat rana. Îmi aduc aminte că mi-a spus că ar fi fericit dacă ar căpăta și el o rană ca a mea. Mi-a spus să las arma acolo și să merg pînă la un punct de unde vin camioanele să ia răniții. Cînd am ajuns eu acolo erau mai mulți răniți și în curînd a venit un camion în care ne-am urcat cu toții. Dar abia a pornit mașina că a și oprit căci ne ataca un avion inamic. Pe cînd ne dam jos avionul s-a apropriat și a început a trage în noi cu mitraliera, încît doi din cei răniți au rămas pe teren, unul fiind lovit drept în cap iar altul în piept. Amîndoi au murit imediat. Ceilalți ne-am urcat bucuroși că am scăpat.

Unul din răniți se văita mereu iar altul l-a întrebat dacă văitîndu-se îl doare mai puțin, ca să se vaite și el dacă-i așa. Apoi a spus că el cînd va merge acasă, are să spună la nevastă-sa că un glonț l-a lovit drept prin păsărică, așa că de-acuma nu mai are, încît dacă ea vrea să divorțeze el este de acord că de, ce să facă așa-i la război.

– Dar de-oi vedea-o că plînge apoi îndată o iau în brațe, s-o mîngîi, sărăcuța, iar de nu, apoi o las așa pînă diseară.

La comanda regimentului, într-un sat din spatele frontului, am dat peste rusul care s-a predat de bună voie, cel numit Ivan din Kerci. Era rănit și el la un picior și se mișca fără rost prin curte.

În curînd a venit un cărucior tras de un cal pe care se aflau doi oameni în poziție culcat. Deasupra se afla un învățător grav rănit iar dedesubt era maiorul Virtu, mort, cu gura plină de pămînt. Se vede că în spasmele morții a rupt pămîntul cu gura. Și ce bărbat frumos era. Am dus colegul pînă sub un gard, la umbră, și i-am dat să bea apă. Avea umărul drept complet zdrobit iar brațul era legat de trup încă de la postul de prim ajutor.

A doua zi, 13 septembrie, toți răniții care se puteau purta singuri au primit ordin să se urce într-un camion care ne-a dus pînă în satul nemțesc Saltz. Acolo era un punct de triere. Biserica foarte spațioasă era plină de răniți care ședeau întinși pe pardoseală, unul lîngă altul. Curtea bisericii și niște șoproane erau pline de răniți. Aici l-am întîlnit pe colegul Roman Racocea. Fiindcă mă puteam mișca m-am deplasat peste tot spre a vedea toată suferința umană. Spre a ține minte, mi-am notat pe două foi, cu creionul, cele ce am văzut și s-au păstrat acele notări încît le pot reproduce fără nici o modificare. Iată:

“15 IX 1941: Răniții din Saltz, germenii milogilor de mîine de pe la bîlciuri. Se tîrăsc pe brînci, se sprijină în ciomage, își expun cu emfază rănile și caută să impună prin vocea miloagă. Atîta vaier și durere nu s-a mai văzut. Unul cu falca de jos ruptă dinainte și limba pe jumătate retezată face semne cu mîna. Fața îi e umflată și vînătă. Moartea a și început să-l cuprindă. Totuși are grijă de sticla de apă din care își picură din cînd în cînd în gură (sau în fosta gură) dar aceasta amestecată cu balele curge înapoi. Cînd l-au luat cu targa dintre ceilalți grav răniți, fiindcă mirosea deacuma a hoit, a făcut semn să-i ia și gamela cu lingura. Spera probabil să mai trăiască.

Unul cu mîna ruptă de la cot și cealaltă bandajată și ea că numai un deget se mai vedea, dormea cu fața la soare iar muștele lacome de toamnă sugeau cu lăcomie sîngele abundent al pansamentelor. Iar pe fața lui de mort muștele staționau și se împerecheau fără să se gîndească dacă cel de dedesubt respiră.

Alții sînt desfigurați complet că nici cei mai apropiați ai lor nu i-ar recunoaște. Unul legat la cap, cu un ochi vînăt și umflat, gura strîmbată în verticală din orizontală ce era, se plimba prin ogradă privind pe sub geana ochiului relativ sănătos. Altul se tîrîie pe genunchi și coate cu o gamelă în mînă, spre bucătărie, unde alți proaspeți infirmi, în număr de cîteva sute, așteaptă în picioare de vreo două ore să le vină rîndul la masă. Un singur bucătar molatec împarte alene mîncarea la cei peste 1000 de schilozi ce gem și se înjură cu vehemență dacă vreunul ar încerca să se strecoare mai înainte de rîndul lui. Aseară erau toți grămadă în jurul cazanului și cu toate amenințările căpitanului Nemeș, care se pare că e cu administrarea spitalului, nici nu se gîndeau să facă un pas înapoi. Ei, cei învățați pe front să meargă tot înainte, erau foarte nepăsători la strigătele și amenințările căpitanului că nu le mai dă de mîncare. Ei știu că mîncarea e un drept cîștigat prin luptă și că trebuie să li se dea. Toți sînt nespălați și nebărbieriți de cîte 3 – 4 săptămîni. Hainele, mai ales genunchii sînt rupți de mers tîrîș. La unii sînt rupte și izmenele încît li se vede goliciunea, dar cei de pe front sînt trecuți de mult în starea de animalitate încît sentimentul pudoarei a dispărut complet.

Sanitarii, moșnegi cu musteți și zbîrcituri, nu mai prididesc să aducă servicii în dreapta și în stînga. Unii trec de la targă la targă cu căldarea cu apă și dau la fiecare pe rînd. Apucă cănița de toartă iar rănitul o prinde cu toată mîna și o duce la gură cu mare aviditate. Mari pete de sînge descompus rămîn de pe degetele murdare pe căniță și de acolo în căldarea cu apă. Cel ce bea ulterior, deși devine antroprofag și vede aceasta, nu se gîndește deloc să protesteze sau să refuze apa murdară de sînge. Din contra, suge lichidul murdar de noroi și sînge cu foarte multă aviditate. Alți sanitari cară targă după targă de la mașinile care tot vin și nu se mai isprăvesc, și le aliniează din ordinul maiorului, ca după sfoară.”

Și în această mare de suferință două doamne încearcă să aducă un strop de mîngîiere. Este Maria Antonescu, soția mareșalului, și Veturia Goga, văduva lui Octavian Goga. Aceasta împarte, la cei ce vor să citească, diferite cărticele. Eu, uitîndu-mă printre cărțile puse la dispoziție, am văzut și “Poezii” de O. Goga. Am spus că aș prefera această carte. Dînsa m-a întrebat cum mă chiamă, apoi a scris pe carte: “Domnului Boca Vasile, Salz, 14 IX 1941, V. O. Goga”. M-a mai întrebat dacă sînt din Ardeal, căci pe acolo sînt mai mulți Boca.

De aici am plecat la Tiraspol, oraș peste Nistru, unde era un alt spital de triere. De acolo se trece în țară, la Tighina. Aici am văzut alt val de mizerie. Iată ce mi-am notat pe acele două foi rupte dintr-un registru de administrație:

“16 IX 1941 Tiraspol: Transportul răniților se face foarte greu. Sînt prea mulți. Care poate, se îndeasă și se urcă în mașină, atîta timp cît răniții au grijă. Cînd începe grija celor chemați, selecția se face foarte interesant. Cînd e cîte unul complet vînăt sau cu chipul de mort, atunci vezi îngrijorarea pe chipul autorităților. Plutonierii Majori ordonă să îl ia pe acela că e grav. Ca și cum dacă e grav nu are voie să moară aici, ci în localitatea imediat apropiată. Aici e numai secție de descompunere, se moare la Tighina sau în altă parte. Ar și avea oarecare răspundere autoritățile dacă ar muri prea mulți aici. Unul care e înainte de intrarea în putrefacție nu are voie să plece, că nu e încă grav. Trebuie să fie întîi grav. Deci aștepți aici începutul morții și apoi pleci. Sănătos nu se poate. Și se îndeasă toți pe lîngă mașină, sprijiniți pe bucăți de pari, bote necioplite, unii au căpătat, nu știu de unde, bastoane speciale, cu care se sprijină pe subsoară. Cîțiva, de pe tărgi, care nu erau grav, au rămas iarăși. Cînd vor fi vineți sau reci, are să-i transporte.”

Desigur că mai degrabă sau mai tîrziu i-au transportat pe toți. Acum nu se mai găsește nici unul acolo.

La Tighina spitalul era organizat în niște cazărmi în interiorul cetății lui Ștefan cel Mare. Sălile erau joase și acoperite cu pămînt, după sistemul rusesc. În timpul zilei, fiind o toamnă frumoasă, ședeam pe zidurile în ruină sau pe întăriturile de pămînt. Într-o zi s-a răspîndit ca fulgerul vestea că a căzut Odesa parcă a căzut Troia. De acum speram cu toții că ne vom întoarce în țară. Eu eram într-o stare sufletească de mare duioșie, care mă împingea spre visare și poetizare. Din acel timp mi-au rămas unele versuri printre care și:

Tighina

Se fugăresc stăncuțe prin zidul tău cetate

Buruienele-au crescut prin turnuri și portaluri

Se sfîrtecă și piatra cînd vremea-n tine bate

Și vremea-ți cară-n Nistru, dorințe, idealuri.

Crenelurile toate-s surpate și-n ruine

Vin lilieci și bufniți de-și construiesc palate,

Și visurile tale din nopțile senine,

Le spulberă hurezul cu aripa cînd bate.

Tu străjuiești aicea din vremile trecute

Și martoră la glorii și biruniți ai fost

De-am cere, tu ne-ai spune, istorii neștiute

Dar vrednice să fie știute pe de rost.

Ne-ai spune despre domnii ce-au stăpînit Moldova

Și-n goana lor, năprasnic zdrobit-au pe dușmani

Dar n-au fost cronicarii să-nsemne atuncea slava

Și mîndra birunință s-o ducă peste ani.

Ne-ai spune de popoare nomade și hapsîne

Ce-au năvălit sălbatec, venind din răsărit

Dar zidurile tale, acum sfinte ruine

Le-a stăvilit elanul de cuceriri nedrepte și dor de jefuit.

Tu știi atît de multe isprăvi de domni și eroi

Ce nu-s trecute-n cronici, nici în legende nu-s

Dar faptelor mărețe viață poți să dai

Spunîndu-ne acuma, ce n-a fost încă spus.

Noi pregătim hîrtia și pana ascuțim

Aproape stăm de tine să nu vorbești în van

Să afle viitorul că nu e țintirim

Cetatea care a fost a lui Ștefan.

4 X 1941

După căderea Odesei am fost lăsat la vatră. Am aflat ulterior că pentru actele mele de “vitejie” am fost decorat cu “Crucea serviciului Credincios, clasa a III-a cu spade” prin ordinul de zi nr. 98 din 19 IX 1941 a Regimentului 29 Infanterie Dorohoi. Medalia respectivă nu am văzut-o niciodată. De altfel nici nu m-aș fi putut mîndri cu o astfel de decorație în regimul nostru.