Cap. 1 Neamul Bocenilor

Cel mai vechi Boca găsit într-un document istoric este de la anul 1202 cînd regele Emeric al Ungariei donează bisericii catolice din Arad un sat numit Sencural în care printre alții erau și patru Boca care se ocupau cu stupăritul (vezi Documente privind Istoria României, C. Transilvania vol 1 (1075-1250), Edit. Arad 1951). Pe timpul lui Ioan Corvin de Hunedoara, Bocenii au venit la Bîrgă fiind strămutați de pe Valea Ilișua. De aici s-au strămutat pe Valea Someșului Mare, mai ales la Maieru, de unde după 1763 au emigrat în Moldova și mai ales la Botoșana, cu șapte capi de familie numărînd 37 de suflete, din care se trag toți Bocenii de azi, precum și la Bălăceana și în alte localități.

Pe la 1220, dintr-un document apare satul Bocka în județul Sălaj, în care apar nume de Boca care se răspîndesc pînă în zilele noastre. În “Urbariile Țării Făgărașului” (1601-1680) apar mulți Boca în diferite sate. De asemenea în Munții Apuseni, pe Tîrnave în Cîmpia Transilvaniei și alte locuri (vezi scrisoarea lui Pompei Boca din 26 octombrie 1978).

În Documentele Hurmuzachi volumul 5-1 pagina 80 se vorbește despre una Ana Boca căreia i-a rămas o moștenire de la Mihai Vodă Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul.

Acum dacă numele Boca derivă de la cioca-boca sau de la ungurescul boca, ce înseamnă soldat pedestraș sau de la bocca, ce înseamnă gură în limba italiană, aceasta nu sînt în stare sa afirm. În orice caz, de la radicalul Boc s-au format nume ca Boca, Bocu, Bocăș, Bocaci, Bocman, Bacătan precum și Bocean, Boceica, Bacium, apoi Bocan, Bocănescu, Bocăniță, Bocănețu, Bocancea, Bocăneală, Bocănete, Bocanciuc, etc.

Neamul nostru al Bocenilor, care este partea cea mai numeroasă a Bocenilor de la Botoșana, se trage din Transilvania și anume din comuna Ilva Mare. În „Istoria comunei Ilva Mare” scrisă de Grigore Galan la 1863 și tipărită și adăugită de Ieroviru Slevoacă, la Bistrița, în 1906, se arată că acolo erau 6 frați cu numele de Boca și anume Doroftei, Nicolai, Leonte, Grigore și doi pe care nu-i numește, dar pe care i-am descoperit ulterior într-un arbore genealogic al lui Pompei Boca de la Bistrița, din care se vede ca ceilalți doi erau Ionaș și Petre. Toți acești șase frați erau fii lui Ionașcu Bochi, gospodar din Ilva, care trăia pe la anul 1733.

În acea Istorie de la Ilva se mai arată că prima biserică de acolo a fost făcută pe locul Bocenilor, la 1748 și că aceștia “au stat mai cu seamă la facerea sfintei biserici”. De altfel Nicolai Boca a fost acolo primul preot și a păstorit 15 ani, pînă la 1763 cînd a participat la răscoala lui Tănase Tudoran de la Salva din 10 mai, dimpreună cu fiul său Maftei, zis Maftei Apopei. Din cauză că fiul era mai dîrz împotriva depunerii jurămîntului de trecere la Unirea cu Biserica de la Roma, au fost nevoiți să ia calea pribegiei (vezi Istoria României vol 3 Ed Ac R.P.R. București 1964, p 517). Alături de Nicolai și fiul său Maftei a participat la răscoală și fratele mai mare Doroftei Boca de la care se trage neamul nostru. Și Doroftei ca și marea majoritate a celor din Ilva și Maieru au fost nevoiți să emigreze și s-au stabilit la Botoșana (vezi I. Nistor, Bejenarii ardeleni în Bucovina. În “Codrul Cosminului, Buletinul Institutului de istorie și limbă” Cernăuți, 1927 și “Cartea Satului Botoșana”, monografie folclorică, 1974).

Din neamul lui Nicolai Boca, care a fost preot la Botoșana au ieșit o serie întreagă de intelectuali, începînd cu Maftei a Popei, care a fost primul învățător de la noi. În Consignația lui Enzenberg, tipărită de I. Nistor, în lucrarea menționată mai sus, și reprodusă și de mine în monografia Botoșanei la pagina 697 – 707, nu se arată despre Boca Nicolai ci despre Boca Pap. Preotul Adrian Boca din Mănăstirea Humorului în anul 1958, pe cînd avea 96 de ani, mi-a spus că a auzit de la tatăl său, Amfilochie Boca, că primul preot în Botoșana a fost Nicolai Boca venit de la Ilva Mare la anul 1763 și că acesta era strămoșul său. Prin faptul că toți refugiații sînt înscriși în consignație mai întîi cu numele de botez apoi cu cel de familie, afară de preotul Boca Pap, care nu-și spune numele de botez acela de Nicolai ci își zice Boca Pap sau Pop, ceea ce ar putea să însemne Boca popa. Nu zice Boca Nicolai pentru a nu ieși în evidență numele ce a participat la răscoala de la Salva. Deci putem fi siguri că Boca Nicolai cel menționat de Istoria Ilvei este același personaj trecut în Consignația lui Enzenberg cu numele de Boca Pop.

Un nepot a lui Nicolai Boca și anume Roman Boca a fost dascăl sau cîntăreț bisericesc și a avut mulți fii și fiice printre care Teofil (Șteofil) și el dascăl care a trăit pînă în 1901, Amfilochie Boca care a studiat teologia la Cernăuți și a frecventat biblioteca gimnaziștilor români a lui Aron Pumnul căreia i-a dăruit in 1859 suma de 210 florini, pe cînd era teolog în anul IV, iar la 20 iulie 1860, pe cînd era “teolog absolvent” a copiat revista “Foaie pentru minte” a lui G. Bariț, într-un registru al bibliotecii. A fost apoi preot în satele Dorna, Ciudei, Frumosul, Bucșoaia și orașul Cîmpulung. Apoi Neonil Boca, fost arhimandrit la mănăstirea Rîșca, care a donat bisericii din Botoșana două cărți de cult.

Amfilochie Boca a avut un număr de 13 copii printre care remarcăm pe Adrian, care mi-a furnizat diversele date despre familia lor și care a fost preot la Varna, Bucșoaia, Cîmpulung și Cernăuți unde a fost și consilier eparhial cu gradul de arhipresbiter stavrofor. Un frate al lui Adrian, Mihai Boca a fost preot și director al școalei cantorale de pe lîngă Mitropolia din Cernăuți iar alt frate, Victor Boca a fost inspector școlar la Cernăuți. Din spița neamului lor nu a mai rămas nimeni la Botoșana, ultimul fiind Gheorghe Boca a lui Loghin al lui Tihon, un frate al lui Amfilochie Boca, care s-a refugiat la Paris și după cel de-al doilea război mondial era muzeograf la Muzeul Bourdelle din capitala Franței.

Dacă din familia lui Nicolai Boca preotul descălicător am văzut atîția intelectuali, din cea a lui Doroftei Boca, fratele său, abia în zilele noastre au început să apară o serie de cărturari de seamă.

Doroftei Boca, strămoșul descălicător a venit din Ilva Mare – Năsăud la anul 1763 și era fiul lui Ionașcu Bochi. Acolo era om liber și făcea parte din Regimentul al II-lea românesc de la Năsăud care făcea paza graniței Imperiului habsburgic de la Rodna și Bistrița pînă la scaunul săcuiesc al Gheorghienilor. A participat la revolta grănicerilor de sub comanda lui Tănase Tudoran de la 10 mai 1763. După ce revolta a fost înăbușită în sînge, Tudoran a fost tras pe roată iar alții spînzurați sau bătuți cu vergile pînă cădeau în nesimțire. Majoritatea populației din satele năsăudene s-au ridicat, cu primari, preoți, învățători și au emigrat peste munți, din care 117 capi de familie cu 582 suflete s-au stabilit la Botoșana pe moșia Mănăstirii Solca. Alții în număr de 25000 s-au stabilit în diferite sate din Bucovina, de la Dorna și pînă dincolo de Cernăuți. Pentru amănunte vezi Istoria României volumul III pagina 517, Bejenarii ardeleni în Bucovina și Monografia folclorică a satului Botoșana.

Doroftei Boca, la venirea lui in Botoșana avea trei feciori, pe Roman, Dumitru și Miron, și o fată. De la acești trei se trag Bocenii și anume de la Roman cei ziși ai lui Ioan a Dochii, de la Dumitru cei ziși ai lui Ion a Aniței și de la Miron cei ziși ai Vasilenilor.

Doroftei a primit de la Mănăstirea Solca o falcă și jumătate pămînt arabil și opt fălci de pășune și s-a stabilit cu casa mai la vale de biserică pe locul unde a fost ulterior Dumitriu al lui Gheorghe a lui Saghin, iar în zilele noastre Cătrina Robu care a fost căsătorită mai întîi cu Gheorghe al lui Dumitru Robu. La început pămîntul nu era proprietatea oamenilor, ci ei îl lucrau în dijmă dînd zeciuiala cuvenită călugărilor de la Solca.

Roman al lui Doroftei Boca a avut doi feciori, pe Simeon și pe Sabin (sau Saghin). Saghin nu a avut urmași pe partea bărbătească ci numai șase fete din care Maranda a fost măritată în casă, cu Gheorghe al lui Samoilă Robu, care stînd în casa socrului său, îi zicea Gheorghe al lui Saghin. Mai tîrziu am descoperit un testament de o valoare inestimabilă pentru familia noastră și anume un fel de testament al lui Roman Boca al lui Doroftei descălicătorul, prin care lasă casa cu toate acareturile precum și pămîntul de hrană “fiului său Saghin” cu clauza ca acesta să-i îngrijească la “slăbia noastră” și să-i “comînde după pravila creștinească”. Acest document original, scris cu caractere chirilice a fost găsit de vărul meu Roman Boca al lui Gheorghe în casa Cătrinei Robu. Documentul e semnat prin punerea degetului pe “semnul sfintei cruci” de către o serie de martori printre care și Alexa Creangă și Lupu Creangă, giurat. Numai Gheorghe Dascăl știa carte. A fost scris la 10 ghenarii 1829, deci are o vechime de 156 de ani la data de azi, 20 februarie 1989. A fost înregistrat la Patrimoniul National de la muzeul Suceava. Se află în stare de conservare “deteriorat”. Anexez o copie după document, făcută de mine la 2 iulie 1984. (voi face tot posibilul să fac rost de o poză a originalului).

Simion al lui Roman s-a căsătorit cu Dochea a lui Grigore Slevoacă. Simion a murit de timpuriu de aceia urmașii lui: Ion, Pintilie și Paraschiva se ziceau a Dochii, nu ai lui Simion. Dochia s-a născut la anul 1810 și a murit în 1883. Ion, care a fost bunicul meu, zis Ion a Dochii, s-a căsătorit mai intîi cu Zenovea a lui Andron Ghiață și a avut pe Toader, Loghin, Alexa, Doroftei, Domnica, Nastasia și Varvara, apoi, după moartea bunicii s-a căsătorit a doua oară cu Mădălina a lui Larion Negrușer din Cajvana și a avut cu dînsa pe Tănasă, Gheorghe, Simion, Dochia, Paraschiva, Anisia, Cătrina, Palaghia, Gherasim și Marta. În total, de la două mame au fost 17 copii.

Pintilie a Dochii a avut de asemena două neveste, pe Anisia a lui Gheorghe Creangă și pe Ana a lui Simion Slevoacă. Cu dînsele a avut pe Gavrilă, Luchian, Gherasim, Paraschiva, Maria și Rachila.

Dintre urmașii lui Ion a Dochii, frații lui tata, doi au ieșit din comun pe vremea lor. Mai întîi a fost uncheșul Toader, născut la anul 1855, care, urmînd pilda lui Pintea haiducul și a lui Darie de la Marginea, și-a organizat o bandă vestită compusă din douăzeci de bărbați călări, cu care opera spargeri de pe aici pînă pe locurile de origine, pe la Bistrița și Năsăud. Din banda lui mai făcea parte și Ștefan al lui Tudose Robu, mort în închisoare la Liov, Dumitru al lui Roman, Sănii Ghiață, Petru al lui Nichita Babiuc, Toader al lui Spiridon Tomuț, Irimie a Iftimii Nichitoi, Toader al lui Ion al lui Vasile Nichitoi și alții din alte sate. Ultima spargere au făcut-o la niște negustori de la Sucevița, care i-au mînjit pe haine cu “semincioară”, un fel de vopsea, după care, la cercetări au fost descoperiți. Se zice că unul Sturzu din Arbore, care făcea parte din bandă, i-ar fi denunțat. Povestea mama că atunci cînd veneau “șăndarii” să-i prindă, uncheșul Toader a ieșit cu un “buclan” plin de galbeni și i-a îngropat într-o fîntîniță ce era dinapoia casei lor, mai jos de cei doi pădureți, pe care i-am apucat și eu. Uncheșul Toader nu s-a mai întors de la închisoare, unde a și murit. Tot acolo, la Liov, a murit și Ștefan Robu și alții.

Al doilea frate ieșit din comun a fost uncheșul Simion. Acesta s-a născut la 15 august 1885 și nu era frate bun cu tata, fiind de la altă mamă, de la bunica Mădălina. La nașterea lui exista școala în sat, fiind înființată la 1883, și deci de mic a fost obligat să frecventeze școala. Exista deja tradiția ca cei mai buni elevi să meargă la școală “mai departe”, căci erau plecați încă de pe timpul primului învățător, al lui George Bocancea. Printre acești copii se număra Vasile I. Leșan, care a fost director școlar în Poieni, Zaharie S. Leșan, învățător la Botoșana, Mihai D. Ghiață, învățător la Botoșana. Drumul fiind deschis, și uncheșul Simion a plecat mai întîi la Rădăuți la o școală pregătitoare, pentru a învăța limba germană, apoi la liceul german din acest oraș.

A luat bacalauriatul in 1910 și s-a înscris la facultatea de drept din Cernăuți. A fost membru al Asociației Studențești Dacia și prin 1912-1913 a fost președintele acestei asociații. Între timp a fost învățător suplinitor în Pîrtești de Sus, unde a întemeiat un cor bisericesc dimpreună cu Ștefan Boca și alții.

După izbucnirea războiului din 1914 s-a refugiat, dimpreună cu alții în România, spre a nu fi înrolat și trimis să lupte împotriva fraților săi. La București, apoi cînd s-a făcut retragerea în Moldova, la Iași, a fost funcționar la poșta centrală. În acest timp s-a căsătorit cu mătușa Aneta născută Bucur, în comuna Drăușeni, județul Tîrnava Mare, la 3 octombrie 1882, și stabiliți în Topraisar – Dobrogea. Dînsa a fost căsătorită anterior cu un medic dentist, în București, care a murit în război.

După încheierea păcii uncheșul Simion s-a întors la Cernăuți, unde a contribuit la reorganizarea poștei, după sistemul românesc. A fost și profesor la cursurile de pregătire a viitorilor funcționari poștali.

În 1926 a terminat studiile juridice și a fost numit judecător la Suceava. N-a funcționat mulți ani căci s-a înscris în baroul advocaților din Cernăuți. Fiindcă l-a cunoscut pe Octavian Goga, care făcea politică alături de generalul Averescu, la venirea acestuia la putere în 1927, Goga era ministru de interne, iar pe uncheșul l-a numit prefect de Storojineț. Îmi aduc aminte că portretul lui în calitate de prefect a apărut într-un calendar bucovinean. Din această perioadă am în colecția mea o fotografie în care uncheșul Simion, alături de advocatul Onofrei Lunguleac, erau în propagandă electorală în comuna Ispas, județul Storojineț. Ca participanți erau cîteva sute de țărani printre care se văd și preoți și alți funcționari.

Îmi aduc aminte că în vremea aceea uncheșul Simion a venit odată la Botoșana, probabil în propagandă electorală, și cum venea cu mașina dinspre Arbore, oamenii i-au ieșit călări înainte la marginea satului și l-au întîmpinat cu urale de bun venit. S-au încolonat apoi în fața mașinii două rînduri de călăreți, fiind ei în număr de patruzeci călări, iar în urma mașinei cîteva sute de oameni pe jos. Au venit așa pînă în fața casei doamnei Toderaș, unde s-au oprit, iar uncheșul a ținut un discurs. Țin minte că a spus că are 42 de ani (ceea ce înseamnă că era în 1927, deci cînd era dînsul prefect de Storojineț. Rangul de prefect era similar cu cel de prim secretar de partid și președinte al Consiliului județean din zilele noastre) și că s-a ridicat prin propriile lui puteri. Mi-a rămas aceasta în minte deoarece nu înțelegeam bine ce înseamnă că “s-a ridicat”. Deși eu eram atunci de 17 ani, eram abia în clasa a II-a la școala normală și înțelegeam lucrurile într-un mod foarte primitiv. După ceremonia de primire, uncheșul a intrat în casă la doamna Toderaș.

După căderea de la putere, uncheșul a profesat advocatura în orașul Storojineț, iar cînd Goga a venit a doua oară la putere în alianță cu A. C. Cuza, l-a numit pe uncheșul din nou prefect. Atunci eram și eu subinspector de cancelarie la Inspectoratul școlar al județului Storojineț. Știu că în acel timp uncheșul era corespondent la ziarul “Universul”, cel mai mare ziar din țară. După refugiul din Bucovina de Nord din cauza ocupării ei de către armatele sovietice, uncheșul Simion s-a stabilit în orășelul Solca, unde a profesat în continuare advocatura.

După ce uncheșului i s-a ridicat dreptul de a profesa avocatura și i s-a luat și dreptul la pensie fiindcă a făcut politică “cuzistă”, deși nu a fost niciodată antisemit, a avut noroc de mătușa Rica, căci în casa ei din Botoșana și-a petrecut ultimii ani ai vieții, deși în cea mai neagră mizerie și sărăcie. El s-a stins din viață la 29 decembrie 1965 în vîrstă de 80 de ani, 4 luni și 17 zile și a fost înmormîntat alături de mătușa Aneta. Ne străduim acum să le ridicăm o cruce de piatră, mai potrivită cu starea lor socială.

În acest scop ne-am hotărît, împreună cu Ion al uncheșului Tănase și Ion Boca al lui Efrim să contribuim în părți egale la cheltuiala ridicării monumentului. Aceștia mi-au trimis chiar cîte 500 lei avans, urmînd ca eu să port grija ridicării crucii. În acest scop am comandat o placă de marmură cu numele uncheșului și a mătușii, urmînd să o montăm pe acea cruce.

Într-o zi, ducîndu-mă prin cimitir, am constatat cu surprindere că în locul vechilor cruci de lemn erau puse două cruci de ciment. Întrebînd pe pălimar cine a pus crucile, mi-a spus că Vasile a uncheșului Loghin. M-am dus la vărul Vasile și i-am spus că intenționam să facem un monument potrivit, dar acuma, de vreme ce el o pus acele cruci, să-mi permită să montez placa de marmură cu numele celor doi. El nu a fost de acord, spunînd că va pune și plăci cu numele. În primăvara anului 1981 Ion al lui uncheșul Tănasă mi-a trimis un gărduș de fier forjat iar eu l-am montat într-o temelie de beton și am fixat și plăci pe cruci așa că la 17 mai 1981 s-a făcut un parastas cînd s-a pomenit întreg neamul Bocenilor, cu care ocazie am evocat și numele moșilor și strămoșilor noștri. Nașul Ion a donat bisericii cu acea ocazie doi prapuri, două sfeșnice și o pereche de odajdii de doliu, negre, precum și 300 de colaci și vinul necesar celor ce au participat la pomenirea uncheșului Simion, a mătușii Aneta, a uncheșului Tănase și mătușii Floarea, și a tuturor celor ce le-am știut numele.

Acești doi dintre frații lui tata au fost cei mai vestiți, unul, uncheșul Toader, împotriva legilor stabilite pe atunci și altul, uncheșul Simion, apărătorul legilor.

Tatăl meu, Doroftei al lui Ion a Dochii, s-a născut la 3 septembrie 1872, din părinții Ion al lui Simion al lui Roman al lui Doroftei descălicătorul, care a venit de la Ilva Mare la 1763. Cînd s-a înființat școala în sat el avea 11 ani și a rămas fără știință de carte.

Mama mea, Paraschiva Tomuț a lui Mihălache s-a născut la 3 noiembrie 1877. Neamul Tomuțenilor își au originea tot în Transilvania, dar s-au stabilit mai întîi în Arbore, iar de acolo Toader al lui Spiridon al lui Ion s-a mutat la Botoșana.

Toader a avut patru feciori din care se trag toți Tomuțenii. La 1859, cînd s-a făcut împroprietărirea, Toader strămoșul meu, era stabilit deja la Botoșana.

Fii lui Toader au fost Ion, Grigore, Gheorghe și Mihail (Mihălache). În Ardeal ei s-au numit Tomuță, după cum și astăzi sînt astfel de nume la Ilva. Aici nemții i-au scris după ortografia lor Tomutz – Tomuț. Tomuțenii sînt oameni visători, idealiști, contemplativi. Problemele materiale ale lumii îi preocupă mai puțin. Aceștia ne-au dat pe poetul popular Vasile a lui Ion Tomuț, editat și comentat de către marele folclorist Constantin Brăiloiu, în cartea intitulată “Poeziile soldatului Tomuț” București 1944. Fiul poetului este dascălul Costan Tomuț, un mare iubitor de filozofie. Un nepot al poetului este preotul Dumitru al lui Simion Tomuț, mort în Ardeal unde avea parohie, iar alt nepot, poet și el în stil popular, este Vasile al lui Simion Tomuț frate cu preotul. Copiii lui Spiridon al lui Ion, sînt toți oameni neastîmpărați în cercetarea trecutului sau a transcendentului. Pe Dumitru al lui Spiridon l-a preocupat o viață întreagă trecutul neamului nostru și a omenirii. Datorită lui în cea mai mare măsură s-a ajuns la săpăturile arheologice de la noi care au dezgropat un sat al strămoșilor noștri geto-daci, sau poate costoboci, care au trăit aici pe o întindere de circa 1000 de ani sec V î.e.n. – sec VI e.n. (vezi Monografia p. 38 – 50, unde se arată totul în amănunte). Fratele său, Iacob Tomuț, un mecanic neîntrecut cu interesante invenții și inovații, este preocupat în permanență de problemele lumii viitoare.

E interesant că aproape toți bărbații sînt cheli și sfătoși. Copiii la școală rar cînd nu sînt premianți. Ei ocupă partea de răsărit a satului, zisă “la Tomuțeni”.

Părinții mei, Doroftei și Paraschiva s-au căsătorit la 24 mai 1901 și au avut următorii copiii: Zenovea, moartă de mică, Ion născut la 3 august 1904, Gheorghe născut la 8 aprilie 1907, Vasile născut la 8 ianuarie 1910. Tata a murit la 27 ianuarie 1912. Mama a mai avut doi copii gemeni, pe Mihai și Ioana care s-au născut la 11 mai 1918. Ioana a murit de mică, iar Mihai (Mihălache) s-a făcut șofer mecanic și a murit în timpul războiului din Răsărit, scufundîndu-se cu tot cu camionul pe care-l conducea, la trecerea unui rîu mare.

Fratele Ion s-a căsătorit cu Amvronea (Fevronia) a lui Grigore Slevoacă și are două fete, pe Trandafira (Firuța), căsătorită cu colonelul Tudose al lui Marcu Robu, și au pe Viorel și Sorin, ambii ofițeri de miliție, și pe Ana, căsătorită cu Ion Măcicășan, contabil în Cluj. Ana e laborantă la facultatea de Științe naturale a Universității din Cluj și are doi copii, pe Angelica și pe Marius. Ion a murit la 9 decembrie 1970.

Fratele Gheorghe s-a căsătorit cu Domnica Șveica din Comănești. S-au stabilit la București unde el era electrician. Au avut un singur copil, pe Aurel, care este medic colonel la Spitalul Militar din București. Aurel s-a căsătorit cu Liza, fata generalului Tîrcă, și ea medic în București. Generalul Tîrcă a fost într-un timp ministru adjunct la ministerul apărării. Gheorghe a murit în anul 1962, fiind accidentat prin electrocutare.

Eu m-am născut la 8 ianuarie 1910, pe cînd tata avea 38 de ani iar mama 33 de ani.

Tata era un bărbat frumos, cu plete bogate care se revărsau pînă la șolduri. Îmi spunea mama că sîmbăta seara cînd se spăla și își usca părul îl împletea în două cozi iar a doua zi cînd se ducea la biserică își etala părul frumos încrețit peste suman. Se vede că era o fire iute, căci odată, din cauză că plîngeam mereu, enervîndu-se, m-a aruncat afară în zăpadă. Tata a murit în 27 ianuarie 1912, pe cînd aveam eu numai doi ani. Fiind la pădure, a lucrat prea iute, a asudat și a băut apă rece. A căpătat pneumonie și în două săptămîni a fost gata. Pe atunci tratamentele împotriva bolilor constau în descîntece și leacuri băbești.

Părinții mei au fost oameni foarte săraci. Tata, pentru întreținerea familiei, lucra ca paznic de noapte la fabrica de spirit (velniță) a baronului Fischer de la Todirești.

Cînd m-am trezit eu pe lume, pe aici era ocupație rusească, în timpul primului război mondial. Teritoriul era ocupat cînd de ruși, cînd de nemți, de români sau de unguri. Îmi amintesc de un convoi de prizonieri nemți, care erau “cătanele noastre”, fiind escortați de ruși în drum spre Arbore. Femeile le ofereau apă și mîncare și parcă văd și acum cum una dădea, printre altele, și niște ceapă verde. Un neamț a vrut să se bage cu capul în tubul de scurgere de sub drum care este și acuma în dreptul lui Haralambie Boca, dar soldatul rus, de pază, l-a amenințat că vîră baioneta în el.

Odata, cînd era frontul pe linia Solca – Arbore – Iazlovăț, am asistat împreună cu Mama și lelica Videnea, pe înserate fiind pe livadă, la un duel de mitraliere. Mie mi se părea ceva foarte frumos, parcă cineva dădea drumul la o pătrace de nuci din pod și acestea cădeau jos pe podea făcînd un zgomot ca răpotul de ploaie ce cade pe casă. Altădată auzeam cum ghiulelele de tun zburau pe deasupra noastră și cădeau pe dealul Huhului. Noi copiii mergeam după aceea și culegeam alicele împrăștiate pe o rază de cîțiva metri. Cu soldații ruși m-am împrietenit foarte repede. Mă luau în brațe, îmi dădeau zahăr și cașă, făcut din orez fiert.

Odată, au intrat cîțiva soldați în casă la noi, unde era un ofițer. Aceștia i-au luat chipiul de pe cap și i-au rupt cocorda din față, aruncînd-o în foc și pronunțînd cuvîntul “ciorte” pe care eu știam că înseamnă dracul. Soldații erau furioși, iar ofițerul umil nu a reacționat în nici un fel. Ulterior am înțeles că atunci se producea “revoluția din octombrie”. Spre primăvară am asistat la retragerea rușilor. Eram mai mulți copii și oameni mari în cimitirul cel vechi și priveam cum merg spre Comănești ostașii ruși într-o deplină dezordine. Căruțe și oameni obosiți, mergeau încet și triști spre țara lor. După aceea au venit armatele române. Soldații încălțați cu opinci și cu haine foarte uzate, erau îmartivuiți pe la case. La un moment dat le-a venit ordin de plecare. Era un pluton prin cotul nostru, care, cînd au ajuns la părău, au căpătat ordin de la ofițerul respectiv să treacă prin apă și să urce malul abrupt de lîngă punte, iar ca să urce mai repede ofițerul îi lovea cu o lopată Lineman. Eu eram indignat, mai ales că pe aceștia îi consideram “cătanele noastre” căci vorbeau românește ca și noi. Cînd erau pe la noi unul îmi spunea că în curînd are să se deschidă școala. Eu nu înțelegeam cum “are să se deschidă școala” căci mi se părea că școala este deschisă și putea să intre oricine.

Cînd s-a terminat războiul, în sat la noi nu era nici un gard, toate fiind arse de soldații care s-au perindat pe aici. Animalele de asemenea au fost rechiziționate și mîncate, încît la terminare în sat nu mai erau decît 15 de toate. Îmi aduc aminte că mama avea o vițică mai mare, pe care a închis-o în cămară, înfundînd complet ușa de intrare, care era printr-o șandrama, cu lemne și ungînd cu lut, ca să nu se bănuiască deloc că acolo a fost o ușă, și a făcut altă ușă mică prin tindă prin care abia intra ca să dea mîncare și apă la vițică. Astfel ne-a rămas vițica și a vîndut-o mama după 6 ani cînd m-a dat la școala normală din Cernăuți.

Vecinul de la vale, Donisă a venit acasă fără un picior, iar lelica Videnia zicea că va toarce în sat și-l va ține. Ulterior a deschis o cîrciumă iar mai apoi s-a ticăloșit așa de tare încît umbla prin sate la cerșit.

Cînd s-a ridicat monumentul eroilor am aflat că din satul nostru, una sută de oameni și-au lăsat oasele pe cîmpiile împărăției austriece, pentru gloria “împăratului nost”.

În 1919, cînd eram de 9 ani, a venit la noi învățătorul Ștefan Boca și a spus mamei că trebuie să mă dea la școală. Prima învățătoare mi-a fost doamna Leșan, care ulterior s-a măritat cu Vasile Toderaș, un țăran care de curînd a venit din America și despre care se spunea că are bani mulți. Doamna Leșan era văduvă de război cu 3 copii pe care trebuia să-i poarte la școală. Pe atunci, ca o învățătoare să se mărite cu un țăran, era ceva ne mai auzit, de aceea toată lumea vorbea și comenta evenimentul.

Îmi aduc aminte ca aveam un abecedar destul de pocit și îmi mergea, se vede, destul de greu, încît a trebuit să mă duc la Ilie a lelichi Videnia, care era cu 8 ani mai mare ca mine, ca să mă învețe. Trebuia să spun destul de repede ac ca ac e și pentru că mi se încurca limba mi-a tras o palmă de am văzut scîntei. Altădată, cînd veneam de la școală, repetam cu glas tare, de pe la biserică și pînă acasă exercițiile de aritmetică: 2+3=5 (doi și cu trei este cinci, cinci fără doi este trei, etc.). Mă miram eu ce-i aceea este, că la noi se zicea îi. Umblatul meu la școală era cît se poate de neregulat. Mama nu înțelegea de ce trebuie să merg chiar în fiecare zi, așa că în clasa a doua, cînd am învățat cu domnișoara Smereca, știu că am rămas repetent din cauza frecvenței neregulate. Am venit acasă plîngînd că “am rămas”. Mama ca să mă consoleze îmi spunea că doar n-am rămas în apă. Cînd eram de zece ani, mama a plecat “la Moldova” la prășit păpușoi așa că eu am rămas singur acasă, să îngrijesc vaca și să prășesc 10 prăjini de păpușoi ce-i aveam în livadă. Se înțelege că trebuia să-mi pregătesc de mîncare și celelalte. Despre școală nici nu putea fi vorba.