Cap. 2 Plecarea la luni

La 11 ani am plecat “la luni”. Plecarea la luni a fost marea racilă ce a ros sănătatea și demnitatea oamenilor din Botoșana între cele două războaie. Fenomenul a fost și înainte de primul război, dare se pare că nu a luat așa amploare niciodată ca în această perioadă. Din iarnă veneau oamenii diferiților boieri și angajau lucrători sezonieri, pentru diferite munci agricole. Plecau băieți și fete, tineri și bătrîni, toți, de cînd se des-primăvăra și pînă ce cădea omătul. Plecau pe diferite moșii din Moldova, dar mai ales la Dăngeni la cuconul Ghiță Mavrocordat și la Albești la cuconul Bîznoșanu, ambele moșii în județul Botoșani. Plata se făcea în bani și în natură. Pentru șase luni de muncă se plătea șase sute de lei și șase sute de kg de porumb. Să nu uităm că în zilele noastre 600 kg de porumb se cîștigă în 10 zile, cam pe aceleași moșii. Copiii de regulă erau folosiți la mînat boii la plug, toata vara. Ceilalți lucrau de toate, unde era nevoie. În sat nu rămîneau decît cei neputincioși și cei bogați. Cum bogați nu prea erau, rămînea satul pustiu. Școala e adevărat că nu se închidea, dar rămînea depopulată de copii. Acești copii care nu frecventau școala decît de prin decembrie pînă în april, îngroșau rîndul analfabeților de mai tîrziu.

Eu știu că m-am angajat la cuconul Ghiță Mavrocordat de la Dăngeni. Noi îi ziceam Malu-încordat. Era un om gras, nu prea înalt, totdeauna bine bărbierit și cînd vorbea, repeta mereu “da, tocmai”. O dată cînd trebuia să verifice4 cîntarul s-a suit și a spus să se pună 100 de kg. “Da, tocmai, e bun” a zis el.

Cînd s-a dus omătul, toți “lunașii” eram gata de plecare. Adunarea se făcea “pe tolocuță” în centrul satului unde este monumentul eroilor de acuma. Fiecare aveam cîte un harapnic împletit în opt, care era în patru muchii, făcut din fire de cînepă. Harapnicul era singura unealtă pe care ne-o luam de acasă și ne servea la mînat boii. Era simbolul slujbei noastre. Fiecare și-l făcea singur. Puținele schimburi le luam într-un sac anume făcut ca un rucsac, în care puneam toată jetila noastră. Eram mai multe căruțe încărcate cu copii și nu știu de ce, plecam pe înserate și nu de dimineață. Cînd eram pe la Burdujeni, era de-acuma noaptea bine și ne uitam spre Suceava unde se vedeau un șir de lumini electrice. Ni se părea ceva foarte frumos. Eu avînd de pe atunci spirit realist și științific le-am numărat și erau 27 de becuri. Acum la bătrînețe m-am mai uitat odată să văd luminile Sucevii dinspre Burdujeni și mi se pare că mult mai ușor s-ar putea număra toate stelele de pe cer.

După ce am ieșit din Burdujeni, parcă am trecut printr-o pădure. Acuma cînd am trecut cu mașina nu am mai văzut-o. Știu că noi copiii cîntam de jele:

La tăți le-o cîntat cucu

Numai mie pupăza

Să mă duc să-mi las casa.

Mie mi-o cîntat cucu

Să mă duc să-mi las satu.

Să mă duc în țări străine

Unde nu mă știe nime

Numa frunza și iarba

Care-i pe tătă lumea.

Pentru noi, la 3-4 ani după unire, Moldova era o “țară străină”. Acolo era “țara paielor”, “țara păduchilor”. Pe acolo trăiau “golanii”, iar păduchii umblau prin șuperla drumului, cu paiul în gură. Se urcau în căruțe și năvăleau pe oameni ca furnicile. Ne înfioram de poveștile celor ce au mai fost, dar nu ne trecea prin cap să ne îndoim de veridicitatea lor.

Știu că am poposit în Botoșani la o crîșmă căreia îi zicea La Roșu. Cînd eram la cursuri de perfecționare la liceul Laurion, m-am dus anume să văd cum e La Roșu. Un tocilar din colțul pieții mi-a arătat unde a fost cîrciuma și unde acuma era acolo o brutărie. M-am uitat pe geam și parcă m-am văzut culcat pe jos, printre ceilalți lunași. Eu mă uitam cu foarte mult interes la becul electric. Nu înțelegeam pe unde vine naftul. Copilul cîrciumarului, care era de vîrsta noastră, se uita probabil la mine, că atunci cînd am suflat puternic “să sting lampa”, el a învîrtit de un șurub și de unde pînă atunci era o lumină orbitoare, deodată am văzut numai niște sîrme roșii, așezate în zigzag, iar apoi întuneric beznă. Pentru a ne demonstra el iscusința și capacitatea sa, de mai multe ori a stîns și a aprins lumina, încît noi care nu mai văzusem așa ceva, am rămas de-a dreptul uluiți.

A doua zi, fiind Sfîntul Gheorghe, fratele meu pentru a-și serba patronul, a cumpărat o sticlă de rachiu, de culoare verde și îndulcit cu zahăr, căruia îi zicea “razole”, și ne-am cinstit cu toții. Eu m-am îmbătat așa de tare încît mi-am pierdut cunoștința. Am lovit cu pumnul în ceva încît m-am sîngerat la mînă și nu m-am trezit pînă a doua zi, cînd eram la curtea boierului de la Strohoteni. (Se vede că întîmplarea e din anul al doilea cînd am fost cu fratele Gheorghe, căci în primul an am fost cu Ion).

Cînd m-am trezit și m-am uitat pe cer, am rămas foarte consternat cînd am constatat că soarele răsare în partea opusă de cum răsare la noi. Nu-mi puteam deloc explica acest lucru, și cînd îmi făceam rugăciunile, seara și dimineața, mă îndreptam spre apus, zicîndu-mi că acolo trebuie să fie cu adevărat răsăritul. E interesant că în al doilea an n-am mai avut impresia acesta, așa că în mintea mea poziția tăpșanului cu grădina și cu casa boierească e în două feluri, odată așa cum e în realitate și odată cu 180 de grade invers. Această iluzie mi s-a întîmplat și mai tîrziu la Dorohoi, unde am făcut armata. De aici, venind odată acasă pe jos, am căutat să fiu atent să văd unde și cînd se produce fenomenul. Trecînd printr-o pădure, se pare că lîngă Adîncata, la intrare aveam impresia eronată iar la ieșire mi se părea totul normal. Și acum la bătrînețe, cînd mergeam cu mașina de la Plugari la Iași, prin gara Vlădeni am făcut o curbă, iar apoi mi se părea că merg înapoi la Plugari, deși mergeam normal spre Iași.

Acolo, la curtea boierului, am ajuns duminică dimineața, așa că am avut liber. După masă ne-am dus prin sat. Prima impresie a fost aceea că satul mi se părea că este o întindere cu grămezi de gunoaie. Casele mici și toate acoperite cu paie mi se păreau niște movile de gunoi. Mai încolo era horă cu scripcari. Am avut altă uimire. Toate fetele erau domnișoare îmbrăcate în rochii, iar flăcăii în pantaloni și veste așa cum pe la noi se îmbrăcau numai doamnele învățătoare și nemțoaicele sau jidancele. Jocul era în curtea unui cetățean și în urma unei sîrbe îndrăcite, praful se ridicase așa de tare că abia se zăreau domnișoarele din colb.

Cînd înceta jocul, toate se ștergeau cu năfrămița pe obraz, de sudoare și de praf. Cu siguranță că nepoatele acelor domnișoare acuma ar fi dansînd pe undeva la podea și în sala căminului cultural, nu în praful ogrăzii.

A doua zi, dimineața, am făcut cunoștință cu munca noastră. O cireadă de 80 de boi, toți unul și unul, au fost aduși de bouarul boierului, un moșneag îndesat care păzea boii de-a călare pe un cal mic și sur. La oblînc avea o măciucă cu gămălia albă, poate că era de fildeș, cu care lovea din fuga calului boul ce se depărta de turmă. La fiecare bou se adresa cu cuvintele “nea boală, nea!”. Cînd arunca măciuca scotea îndată măciucănița și din mersul calului o prindea de jos și o punea înapoi la oblînc. Avea și un harapnic de piele cu care lovea boii cînd îi mîna din urmă.

Feciorul de peste pluguri, domnul Grigore, zis și Gură Bogată, ne-a ajutat să înjugăm boii la hăitee. Adică el ni i-a dat pe seamă adică care sunt înaintași, care mijlocași și care codași. Apoi care sînt din brazdă și care de către om. Trebuia să avem grijă ca la a doua înjugare să luăm aceiași boi și să-i punem în aceleași locuri, adică fiecare la locul lui. Boii din față și cei din spate erau așa de mari încît eu nu ajungeam cu mîna să-i iau de coarne și să-i trag la jug. Noroc că ei singuri aplecau capul așa că eu trebuia numai să ridic puțin tînjala și să pun resteul. Cînd m-am uitat mai bine la ei, m-a apucat plînsul, căci nu era nici o posibilitate de a-i deosebi pe unii de alții. Toți erau suri, toți cu coarne foarte mari, nici unul nu avea vreun semn particular. Noroc de fratele Ion, care mai fusese la treburi de astea, ca îndată a scos din sîn niște ațe colorate, pe care se vede că le avea de acasă și la boii de către om le-o legat la cornul din stînga o ață roșie, iar la cei din brazdă o ață verde la cornul din dreapta. La un plug de fier cu cinci brazde erau înjugați de regulă 8 boi și mînau doi băieți, de regulă unu mai mare, care a mai fost la pluguri și unul mai mic, ca mine. Fiind gata toate preparativele, am plecat spre lan cu toate cele 10 pluguri, Domnul Grigore era călare pe un cal mare, roșu. Avea în mînă un harapnic din piele, în patru muchii, cu canaf roșu la codiriște și cu pleasnă de cînepă la vîrf, încît cînd pocnea, suna ca din pușcă. Este cel mai frumos harapnic pe care l-am vazut vreodată. Avea și codiriștea împletită în piele iar la mîner avea un baier cu care îl punea după mînă ca nu cumva să-l scape jos într-un moment de neatenție. Cînd nu-l folosea îl punea pe după cap, cum ai pune pușca în bandulieră. Îl folosea în aceeași măsură și cu aceeași îndemînare atît la mînat boii cît și la lovit copiii cînd i se părea că nu execută bine ordinele sale. Toți cunoșteau pe spatele lor mușcătura șficiului lui Domnu Grigore. Avea așa o îndemînare încît cînd lovea boul pe spate, sărea părul în aer și țîșnea o șuviță de sînge. Pe băieți nu-i lovea ca să tîșnească sîngele ci numai rămîneau niște dungi vinete pe spate sau pe pulpele picioarelor. Pe mine nu m-a lovit niciodată cu șfichiul, fie că eram prea mic, fie că executam cu frică și cu cutremur ordinele sale. Numai odată fiind foarte furios, m-a lovit cu codiriștea în spate, parcă ar fi folosit o lance, încît m-am dus peste cap. Cînd venea și ceva nu era în regulă de departe înjura, cu un glas foarte puternic zicînd “tuți Cristomația și apelul și icoana mamei voastre”. De aceea, băieții cînd îl vedeau venind strigau “mînați măi că vine Cristomația”. Lanul era așa de lung ca mi se părea că nu mai are capăt. De aceea atît boii care trăgeau din greu, cît și noi care-i mînam cu harapnicele, cădeam de oboseală și nu mai puteam merge. Atunci se auzea din depărtare, poate și de la 3-4 km strigînd “mînați mă cristomații și apelul…” Vedeam atunci scăpărînd biciul lui Domnul Grigore și puteai să fii mort că imediat te trezeai și îndemnai boii cu pocnete de bici.

Cîteodată, vreun bou mai tînăr dintre mijlocași, cădea pe brazdă și cu toate îndemnările noastre din gură și din harapnic nu era chip să-l punem pe picioare. Atunci venea Domnul Grigore, desjuga boul și trăgea pe ceilalți la o parte rămînînd cel căzut singur. Își desfăcea harapnicul de după cap și lovea juncanul cu atîta precizie și putere încît părul de pe animal plutea prin aer ca puful de păpădie, iar sîngele de fiecare dată țîșnea de parcă îl lovea cu un cui, avînd grijă să nu lovească de două ori într-un loc. Animalul, cu răgete prelungi se scula greoi și fugea sau cădea mai încolo. Dacă nici cu această metodă nu reușea, apoi lua două resteie de fier, prindea coada boului între ele, strîngea bine în ambele mîini și trăgea cu putere ca să-i strujească. Animalul dacă era încă viu sărea numaidecît. Apoi peste rănile produse punea saramură, probabil ca să nu se producă viermi.

Mîncarea ne-o aducea totdeauna acolo pe cîmp. Prima dată a fost mămăligă cu brînză de oi. Mămăliga se da totdeauna pe săturate, încît cea care rămînea o aruncam totdeauna la cîinii care se țineau lipcă de cotinga celui care venea cu mîncarea. Brînză ne da cîte un boț bun, cît un ou de gîscă. Totdeauna era destulă. Dar același fel, brînză cu mămăligă ne da dimineața, la amiazi și seara. Apoi luni, marți, miercuri, joi, vineri, sîmbătă și duminică. Apoi săptămăna întîie, a doua, a treia și a patra. Apoi lună după lună, încît bieții de noi fugeam pe cîmp să căutăm, un fel de usturoi sălbatec, pe care-l mîncam cu mămăligă sau chiar gol. Foarte arare ori ne aduceau cîte un borș în care era cîte o bucată de carne de vită bătrînă. Cei ce știau toate, ziceau că aceasta se întîmpla cînd pierea vreun bou sau o vacă. Nouă ni se păreau aceste ca niște delicatese, pe lîngă că erau rarități. Știu că nici n-aveam linguri, încît într-o seară cînd ne-a adus astfel de bunătăți, ne-au pus în niște căușe de lemn și pe lîngă o astfel de trocuță eram șase copii, care mîncam toți cu o lingură. Îndată ce sorbeam borșul trebuia să dăm repede lingura vecinului din dreapta, apoi să așteptăm cu mămăliga în gură, ca să mai sorbim odată. Dacă la început brînza era bună apoi îndată a început să ne aducă niște brînză roșietică și iute de n-o puteai înghiți. Luam mai multă mămăligă și mai puțină brînză, ca să n-o simțim așa iute în gură. Ce rămînea o dam la cîini, dar și ei preferau să mănînce mămăligă goală. Altădată brînza era amară ca pelinul pe care-l pășteau oile. Dar de cele mai multe ori viermii foșnăiau în brînză ca furnicile în mușuroi. Cei mai grețoși sfărîmau boțul de brînză în palmă, apoi cu un pai alegeau viermii și-i dădeau jos. Alții rîdeau de noi și mîncau fără să se uite zicînd că și așa cuconul Ghiță nu ne dă carne, așa că e bine să mănînci de unde este, căci nu se știe după ce se îngrașă porcul. În urma acestor bucate, în curînd căpătam rană prin gură și așa o duceam toată vara, că abia puteam vorbi.

De dormit dormeam în coșmagă. Un adăpost îngrădit cu fire de stuf pus în picioare și acoperit deasemenea cu stuf. Nu exista ușă sau ferestre. Intrarea se făcea printr-un loc lăsat neîngrădit. Drept cazarmament ne-a dat la fiecare cîte un sac foarte peticit, din cei care au fost scoși la refaună. Ne culcam jos, în paie, așternînd acel sac și acoperindu-ne cu sumănelul. În prima noapte pămîntul de sub paie era ud, căci plouase puternic și nu exista în jurul îngrăditurii un șanț ca să nu permită venirea apei. În curînd umezeala ne-a ajuns la coaste, dar nu ni se părea că ar trebui să protestăm undeva. Deasupra noastră o rîndunică își făcuse cuibul și și-a scos puișorii.

Domnul Grigore nu dormea în coșmeagă cu noi, ci în otac. La început mi se părea că otacul e un fel de castel din basme. Nici nu îndrăzneam să mă apropii de el. Era un fel de baracă pe patru roate, iar înlăuntru am observat mai tîrziu că erau diverse scule de reparat sau întreținut plugurile. Într-o margină era jos o piele de oaie cu lîna în sus. Probabil că pe aceasta dormea Domnul Grigore, căci nu exista nici un fel de pat cu cearșaf, pernă și pătură, cum există acum pentru toți muncitorii.

După un timp, nu știu cît, am văzut că mă ia de la pluguri și mă dă la stînă să fiu strungar la oi. La pluguri cel puțin eram cu ai mei, aici eram complet străin. Stîna însă era pe aceași parte a moșiei, partea Dăngenilor, unde erau și plugurile și ceilalți muncitori, așa că din cînd în cînd ne mai vedeam. La stînă era baci un om bătrîn din Dăngeni. Îi zicea moș Ion. N-am auzit niciodată de la acest om un cuvînt de ocară sau vreo înjurătură.

Dimineața cînd trebuia de dat oile în strungă, căci se mulgeau înainte de a răsări soarele, venea în stînă unde dormeam eu și mă hurduca încetișor zicîndu-mi “hai scoală Ionică, că trebuie de muls oile.” I-am spus că nu mă chiamă Ionică ci Vasile, dar el tot Ionică îmi zicea. Erau două rînduri de oi, cîte patru sute în unul, așa că aveam opt sute de oi de dat în strungă. De fapt oile știau rînduiala, așa că eu strigam mereu “hîrști la strungă, hîrști!” și cu o nuia le îngrămădeam spre locul unde erau cei opt ciobani ce le mulgeau. Cînd găteam de dat în strungă badea Toader îmi dădea totdeauna cîte o cupă de lapte cald ca să beu. După muls, baciul închega laptele, făcînd caș, iar eu spălam cele opt găleți în care se mulgea. După ce se închega laptele și se făcea caș dulce, eu puteam să mănînc oricît vroiam. După ce se strecura cașul ne apucam de urdit. Slujba mea era aceea de a da foc la cazanul de zer din care se scotea urda. Se făcea foc cu paie, așa că în permanență trebuia să dau paiele sub cazan, ca să fiarbă zerul și să se aleagă urda. Spălam apoi budacele în care se închega laptele și cazanele în care se urdea. După aceea trebuia să aduc o saca de apă și slujba mea de dimineață era gata. De fapt aveam de lucru pînă la amiază, cînd începea din nou ciclul laptelui.

O întîmplare mi-a rămas în minte deși au trecut de atunci 57 de ani. La sacaua cu care aduceam apă, înhămam un cal alb bătrîn și îndărătnic. Fîntîna era fără ghizdele. Am tras alături și am început să scot apă cu cofa, cu un cîrlig și să torn în saca. Trebuia să scot 30 de cofe. Părîndu-mi-se că nu e îndămînos în poziția aceea, am vrut să trag sacaua, ca să o pun în altă poziție, calul însă în loc să meargă înainte unde îl trăgeam eu, a dat înapoi, iar sacaua era cu roțile deasupra fînînii. Picioarele dinapoi ale calului erau pe marginea fîntînii așa că era primejdia ca sacaua să cadă în fîntînă și să tragă și calul după ea. Am prins cu mîna de o roată și strigam cît mă ținea gura după ajutor. Singur n-aș fi putut scoate niciodată sacaua de unde era. Noroc că nu prea departe era badea Toader cu oile și auzind că strig ca în gură de șarpe, a venit în fugă și m-a ajutat.

Fîntîna fiind descoperită, stoluri de vrăbii își făceau cuib printre pietre, așa că apa era totdeauna plină de paie, pene sau găinaț. Aproape de fiecare dată găseam 2-3 pui de vrabie căzuți în apă. Toate acestea care se luau în cofă, trebuia să am grijă să le îndepărtez. De altfel nimeni nu protesta că apa ar fi neigienică.

Îmi aduc aminte că odată, seara, pe cînd urdeam, ciobanii erau pe lîngă foc și își scuturau cămășile de păduchi. Ei ziceau că păduchii ies din piele, ca sudoarea, și că orice om sănătos trebuie să aibă păduchi, chiar și boierul cît îi de boier nu poate să n-aivă. Eu, care nu îndrăzneam niciodată să contrazic pe cineva sau să mă îndoiesc de spusele lui, credeam că aceasta este valabil numai aici, unde trăiesc “golanii” căci pe la noi nu existau decît păduchi de cap dar nu și de haine. Păduchii de cap erau o specie aparte. Cînd își scuturau cămeșile asupra focului pîrîiau și pocneau păduchi că parcă era un tir de mitraliere.

Eu pentru a scăpa de păduchi, mi-am înnegrit cămașa cum vedeam că fac ciobanii pe la noi și așa nu mă mai necăjeau. Luam cu mîna spumă de pe lapte, din care se alegea unt, și năclăiam pe cămașă și pe izmene apoi le frecam de fundul ciaunului, așa că se înnegreau ca și cum ar fi fost date cu pastă de ghete. Păduchii nu se mai prindeau de o astfel de pînză.

Odată însă, se vede că s-a făcut un control medical, că toți lunași eram adunați în curtea boierului. Doctorul cînd m-a văzut cu cămașa așa neagră a strigat la uncheșul Savestru, care trebuia să aibă grijă de noi:

– Moșule, am să te bag la gros, de ce e așa murdar băietul acesta?

– Să avem iertare domnule doftor, băiatul aista nu-i murdar, îi cu cămeșa neagră ca să nu facă păduchi, el îi strungar la oi, și pe la noi așa poartă ciobanii.

Doctorul m-a chemat lîngă dînsul și m-a cercetat și a văzut că în adevăr nu am nimică, deși eram în “țara păduchilor” unde după concepția ciobanilor, chiar și doctorul ar trebui să aibă și poate avea, cine știe.

Atunci s-a făcut și apelul tuturor și cînd s-a strigat Gheorghe Boca nu a răspuns nimeni. A mai strigat odată și a întrebat unde e Gheorghe Boca. Uncheșul Savestru a strigat atunci la mine “Da de ce nu răspunzi mai prostule, tu ești Gheorghe Boca.” Apoi către cei ce făceau apelul: “aista-i Gheorghe Boca, da lui acasă îi zice Vasile și îi cam prost și nu știe.” Apoi cînd au plecat domnii a venit uncheșul la mine și mi-a zis să spun totdeaună că mă cheamă Gheorghe că el așa m-a scris în locul fratelui meu, că eu încă nu aveam 12 ani și nu mă primea fiind prea mic, așa că să nu-l fac de rușine, să zic că-s Gheorghe.

Nu știu dacă nu mai eram bun de strungar sau dacă am fost promovat în muncă fiind avansat porcar la porcii cei mititei, dar îmi aduc aminte că la un moment dat eram de acuma porcar. La porcii cei mari era un om bătrîn și avea porcăria pe șes, nu departe de curtea boierului. Ăștia mititei de multe ori nu-i vedeam de printre buruiene. Tare mă temeam să nu-i prăpădesc. Știu că mi-a spus cînd mi i-a dat în primire că sunt 117 capete. Cotețul lor era aproape de stînă, ca să se poată folosi mai bine zerul care rămînea de la urdit. De multe ori încercam să-i număr cînd pășteau la troscot, dar niciodată nu-mi ieșeau 117. Sau erau mai puțini sau erau mai mulți. Într-o zi cînd a venit cuconul Jan, administratorul cu trăsura cu un cal, eu i-am spus îngrijorarea mea, că dacă ar fi mai puțini? Mi-a spus să-i bag pe toți în coteț iar el cu cravașa îi mîngîia pe fiecare la trecerea printr-o deschizătură ce a lăsat-o la poartă. Cînd au ieșit toți afară și s-au împrăștiat la păscut, mi-a spus că sunt toți.

Mă miram eu de ce cuconul Jan vine cu o trăsurică jerpelită și cu un cal obișnuit, iar cuconul Ghiță cînd ieșia de la curte, apărea într-o trăsură luxuoasă trasă de patru cai albi și buieci. Între capetele lor, ca să nu se muște unul de altul, era pus și fixat cu curele un băț cam de un metru. Caii erau înhămați doi înaintași și doi rotași. Aveau hamuri lustruite, cătărămi lucioase (mie mi se părea că sunt din aur, dar se vede că erau de alamă) și cu zurgălăi, care sunau foarte frumos cînd mergeau pe drum. Pe capră era totdeauna un vizitiu îmbrăcat în haine negre, chiar dacă era cald afară. Pentru mine era de neînțeles de ce cuconul Jan merge într-o trăsură obișnuită, iar cuconul Ghiță, ca un împărat din poveste. Cînd îl salutam închinîndu-ne profund, el dădea din cap aprobativ. Gheorghe al lui Larion, mi-a spus că el cînd se închină la boier zice “ești prost”, iar boierul dă din cap afirmativ. Mie mi s-a părut acest lucru ca o profanare. Boierul era pentru mine ceva sfînt, ceva de care nu puteai să te apropii sau să gîndești chiar, decît cu cuvinte respectuoase.

Purcelușii “mei” erau atît de frumoși și de drăgălași, totuși într-o zi m-a pus să păzesc porcii cei mari și atunci mi s-a părut că este o mare onoare pentru mine. Se vede că porcarul cel mare a fost învoit pentru o zi și eu eram cel mai indicat să-l urmez în rang. Mă gîndeam chiar atunci că dacă voi fi cuminte și ascultător s-ar putea cu timpul să ajung titular la porcii cei mari. Erau 80 grăsuni de rasă mangaliță, după cum am aflat mai tîrziu, și mă simțeam foarte mîndru de încrederea ce mi s-a arătat. Se înțelege că cinstea n-a durat decît o zi căci a venit titularul și eu am trecut din nou la purceii mei. Mă gîndeam uneori că aș putea să ajung chiar fecior peste plugari, în locul lui Domnu Grigore. Asta ar fi fost suprema consacrare.

În curînd însă am fost luat și de la purcei și dat să mîn caii care trăgeau la secerătoare. Eram uimit de faptul că grîul era tăiat scurt, parcă secerătoarea ar fi fost o mașină de tuns, apoi firele strînse snop și suprema minune snopul era legat cu sfoară de urzică și aruncat înapoi. Mă uitam eu să văd cine leagă snopul dar nu înțelegeam nimică.

După ce s-a terminat seceratul, eu am fost pus să mîn cei șase boi care trăgeau movila de paie de la “gura raiului” pînă în vîrful jirezii. La gura raiului erau anumiți bărbați care strîngeau paiele ce cădeau din batoză, făceau o movilă pe o plasă de lemn și cînd era gata dădeau un semnal, iar eu trăgeam cu boii toată încărcătura pînă ce auzeam alt semnal ca să mă opresc. Plasa și cablul erau trase de un cal care era mînat de alt copil, pînă ce ajungea din nou în fața batozei.

Duminica eram liberi, nu lucram niciodată. Nu numai duminica ci și unele sărbători ce se țineau, cum ar fi Foca sau Pălia. Se spunea că un alt boier ar fi dat ordin să se lucreze in ziua de Foca și noaptea s-ar fi aprins jirezile de grîu și au ars în întregime. Eu credeam că chiar sfîntul Foca s-a răzbunat pentru că a fost nesocotit.

În zilele de sărbătoare mîncam la curte și dormeam în podul grajdiului, toți claie peste grămadă. Într-o seară de acestea, după masă, la bucătăria din curte era mare haz și veselie. Unii spuneau glume fără nici o perdea, alții rîdeau din toată inima. În centrul atenției era o fată, parcă Bidileac, care întreținea buna dispoziție. Ea debita niște versuri ad hoc, făcute atunci pe loc ca acestea:

Ă cu mîna pe sub ciur

Că diseară ți-oi da cur

Și toți rîdeau de se țineau cu mîinile de burtă. Apoi:

Ă cu mîna pe sub sită

Că diseară ți-oi da pizda

Și se legăna în ritmul jocului.

Adăugată ulterior, auzită de la un cioban din Dăngeni, județul Botoșani, în vara lui 1922:

Mult mă mir și mă minun

De ce-i chizda lîngă cur

Și lindicu-ntre chicioare

Și mă omor de putoare.

Seara la culcare, în paiele din podul grajdiului, ne uitam cum ciobanul Dumitru se suie peste șugubeața fată. Nu exista un sindicat care să se preocupe de timpul nostru liber și nici de normele de conviețuire civilizată.

După ce s-a terminat treieratul, eu am trecut la paza vițeilor. De-acuma era frig și ploi și vițeii nu aveau spiritul gregar al purceilor, ci de multe ori fugeau unul încoace și altul încolo. Foarte greu îi țineam laolaltă. Erau vreo patruzeci și cinci și trebuia să alerg mereu ca să-i adun grămadă.

Din cauza noroiului opincile s-au muiat și nefiind dubite sau crușite s-au întins și lăbărțat, că nu se mai țineau de picioare. Știu că într-o dimineață am mers de la gară unde erau niște hambare ale boierului, pînă la curte, la Strohiteni, cu picioarele goale, căci opincile s-au descompus, pe noroiul care atunci îngheța. Călcam pe gheața care se rupea și intram cu picioarele în noroi. Pînă la curte picioarele mele erau numai sînge și răni.

Nu-mi aduc aminte ce și cum ne-am întors acasă, dar știu că mama ne-a ținut afară în șandrama, pînă ce a pregătit niște apă caldă, apoi într-o zolniță am făcut baie cu leșie, ca să ne curățim de păduchi. Toate straiele au rămas afară la frig ca să nu ducem păduchii în casă. Știu că ulterior m-am uitat pe lîna bondiții și ouăle de păduche, lindinile stăteau înșirate ca ciorchinii, cîte 10-15 pe un fir.

Toate aceste se vede că nu mi se păreau ceva ieșit din comun, de vreme ce în iarna următoare, din timp îmi împleteam harapnicul pentru vara ce o să vină. De-acuma aveam 12 ani așa că nu era nevoie să mă camuflez sub numele altuia. Acuma m-am înscris cu fratele Gheorghe. Despre Ion nu știu ce a făcut în vara aceea.

Ajunși la Dăngeni, noi am fost repartizați împreună cu alți băieți, pe moșia de la Zahareni, în apropiere de Ripiceni, poate la 50 km depărtare. Aici am fost dați în seama lui Domnu Vasile, care era un fel de omolog al lui Domnu Grigore, numai că nu răcnea așa de tare. De altfel și el avea un harapnic de piele, pe care l-am simțit și eu pe spate.

Într-o zi călduroasă de iulie am lăsat plugurile pe brazdă și am mers la o fîntînă să bem apă. Cînd ne-am întors Domnu Vasile ședea pe un plug. Și-a desfăcut harapnicul și a început să ne croiască, mai ales peste picioare. Ulterior ne oblojeam vînătăile de pe pulpe și de pe spate ce parcă erau făcute cu fierul roșu.

După aceea am avut și noi o mare satisfacție. Într-o zi numai ce zărim trăsura cu caii albi a lui cuconu Ghiță cum se apropie de plugari și cere socoteala lui Domnu Vasile. Acesta era aplecat căci repara ceva la un plug, zicea, “apoi să vedeți cucuoane, că pămîntu-i uscat, că boii îs slabi…” cuconu Ghiță furios i-a tras un picior în spate că s-a dus de-a berbeleacul. Noi am rămas uluiți, căci nu ne puteam închipui că Domnul Vasile, care era un fel de Dumnezeu peste noi, poate și el să fie lovit și răsturnat la pămînt. S-a sculat de jos și a început să fugă spre pădure, apoi a încetinit pasul, dar nu l-am mai văzut. În locul lui a fost numit unul de-ai noștri, un hargat îmbrăcat ca pe la noi, cu straie românești, cu pălăria întoarsă cu borurile în sus. Era de pe la Vicov sau Horodnic. În ochii noștri nu avea nici o autoritate, de vreme ce boierul putea să-l bată, cum ne bătea pe noi feciorii, fără să avem dreptul de a crînci.

Într-o zi de sărbătoare, cum ne jucam, am luat de pe cap pălăria lui Vasile Pușcuță. Pălăriile noastre erau făcute din pîslă de păr de vită, cu borurile ridicate. Cum pălăriile erau negre, am rămas mirat cînd am văzut că pălăria lui Pușcuță era albicioasă pe dinlăuntru. Dînd cu degetul să văd ce este am constatat că erau așa de mulți păduchi încît nu se vedea părul pîslei, căci pe fiecare păr erau cîte 2-3. Am luat un băț și-am început să scutur păduchii care cădeau ca nisipul. Toți aveam din belșug, că dacă băgam mîna în sîn scoteam numaidecît cîțiva, dar așa de mulți nu ne închipuiam. Unul a dat foc la niște paie și în curînd sutele de păduchi au pîrîit pe foc, încît pălăria a rămas neagră și pe dinlăuntru cum era și pe dinafară. Acum înțelegeam de ce zic unii că acolo este “țara păduchilor”.

Dar nu numai de păduchi aveam norocul, în curînd ne-am umplut cu toții de rîie. Ne scărpinam de se rupea pielea pe noi. Ne spălam cu pișat de bou, dar degeaba. Într-o vreme soția administratorului, care avea și ea doi copii de vîrsta noastră și care se jucau cu noi, poate că s-au umplut și ei, ne-a adus un fel de soluție galbenă și ne-a spus să ne spălăm toți unul pe altul cu soluție și în adevăr că a dispărut rîia, de parcă n-ar fi fost.

Îndată după aceea m-am îmbolnăvit de friguri. Cînd mă apucau, îmi clănțăneau dinții în gură și nu mai știam cu ce să mă îmbrac ca să-mi fie mai cald. Mă ținea uneori și cîte o oră dîrdîiala, apoi mă cuprindea căldura și sudoarea îmi scălda tot corpul. Am fost dus la curtea de la Dăngeni și acolo o cucoană mi-a dat să beau dintr-o ulcică un fel de băutură așa de amară că n-o puteam înghiți. Văzînd că mă codesc, mi-a spus că dacă nu beu am să mor. Ne punînînd la îndoială afirmația ei, am dat de dușcă toată ulcica. Și în adevăr am scăpat de friguri, eram însă așa de slab că abia mă mai tîram. Nu țin minte dacă am mai stat pînă toamna sau poate m-au trimis acasă fără să fi împlinit lunile la care m-am angajat.