Cap. 13 Închisoarea

În dimineața zilei de 3 mai 1947, înainte de răsăritul soarelui, pe cînd dormeam mai bine, am auzit bătăi în geam. Era un soldat de la postul de jandarmi care mă invita să merg pînă la ei pentru a da o declarație. M-am îmbrăcat sumar și am plecat la post. Aici plutonierul Șologan m-a întîmpinat cu o politețe suspectă.

– Domnule plutonier te rog să-mi spui ce înseamnă asta, cum adică sînt arestat?

– Vai domnule Boca, fii serios, cum se poate să vorbiți astfel. Ca să arestez pe cineva trebuie o sentință judecătorească, trebuie un motiv, ori dumneata n-ai făcut nimică. E o simplă formalitate. Trebuie să mergeți cu mine pînă la Cacica unde veți da o declarație.

– Ce fel de declarație, despre ce? Și de ce trebuie să merg pînă la Cacica și nu pot să dau declarația aici în fața dumneavoastră.

– Asta nu hotărăsc eu ci superiorii mei așa că trebuie să mergem, însă vă garantez eu că nu e nimic important, e o simplă formalitate.

În post mai era o țigancă hoață arestată, așa că amîndoi formam cazul care trebuia rezolvat: predarea noastră la postul de jandarmi de la Cacica. Militarul care avea ordinul să ne predea pe amîndoi superiorilor săi și-a pus baioneta la armă și ne-a făcut semn să pornim. La Cacica pe mine m-au băgat într-o cameră unde am stat singur pînă la amiazi. Pe la 12 și jumătate ușa s-a deschis și a fost băgat înăuntru Oniga Ilie, director școlar în Poieni. Nu știa nici el ce ne aștepta. Pe la vreo 3 după masă a venit soția lui, și ea învățătoare, și i-a adus de mîncare o bucată de mămăligă și cîteva ouă. Nici eu nu mîncasem încă nimic în ziua aceea așa că a fost foarte binevenită acea bucată de mămăligă și un ou. De altfel a fost singura hrană din ziua aceea și din cea următoare.

De la Cacica am fost duși la Suceava unde era și Puiu Ioan cu alții pe care nu-i cunoșteam. Îndată am fost urcați într-un camion și transportați la gară unde ne așteptau și alții de la Rădăuți și Cîmpulung. Urcați într-un vagon de vite am recunoscut de îndată pe profesorul Alexandru Bocanețu, pe soția profesorului Țigănescu de la Rădăuți și alții. S-a urcat și un politrucul cu pistolul mitralieră care ne-a spus că are ordin să ne transporte pînă la Gherla. Ne-am așezat jos pe podea iar politrucul a închis ușa vagonului. Trenul ce s-a format a pornit spre Bacău. De la o vreme politrucul a adormit cu arma lîngă sine încât ușor putea fi dezarmat și noi să fugim care și încontro. Dar unde puteam să fugim și de ce? Nimeni nu a călcat nici o lege și nici o dispoziție încît să trebuiască să se teamă de rigorile legii. Dacă cineva ar fi fugit ar fi însemnat să comită o crimă și toți ne temeam de consecințe. Noi nu știam atunci că noua democrație ce se instaura în țară nu avea nevoie de legi pentru a-și sili cetățenii să vorbească sau să acționeze așa cum gîndea stăpînirea. Noi credeam în vorbele de propagandă, cum că abea atunci începeau marile libertăți și drepturi.

Prin gări ne dădeau jos și mergeam la apă sau la WC, înturnîndu-ne înapoi, ca niște copii în excursie. A doua zi către seară am ajuns la Gherla. Aici ne așteptau jandarmi și gardieni care ne-au pus în coloană cîte patru pe rînd și îndată am fost la marea închisoare. În coloana care s-a format din trenul nostru eram cîteva sute. Ne-au băgat într-o cameră cîți am încăput stînd în picioare iar gardianul a tras zăvorul pe dinafară. Cineva a protestat:

– Stai domnule, de ce încui ușa?

– Pentru că sunteți la închisoare! veni răspunsul din cealaltă parte.

Eram la închisoarea vestită, sinonimă cu numele orașului, eram la Gherla. Un profesor ardelean a zis retoric:

– Fraților, ungurii au făcut această închisoare pentru noi, pentru poporul român.

N-am reținut ce-a mai spus.

Nu era loc să te întinzi pentru a dormi. De altfel pe jos era ciment și nici n-am fi încăput dacă ne-am fi întins pe jos unul lîngă altul. Încetul cu încetul toți s-au lăsat jos, frînți de oboseală. Era o masă de oameni înghesuiți care moțăiau cuprinși de somn.

A doua zi a venit un gardian și ne-a spus să mergem cu dînsul la magazie pentru a ne da material de așternut pe jos. Materialul era un mănunchi de buci care trebuia scărmănat și întins jos pe ciment. Altceva cum ar fi un cearșaf, o pătură sau o pernă nu exista. Nici bucii de altfel nu făceau parte din cazarmament, dar la închisoarea celor de drept comun se înființase un atelier de făcut frînghii din fire de cînepă, iar bucii erau deșeurile care rămîneau. Se vede că conducerea închisorii a fost cuprinsă de un sentiment de umanitate și s-au gîndit în mod colectiv că nu e uman să lași oamenii să doarmă chiar pe cimentul gol, de altfel nici animalele nu dorm pe un astfel de material fără să se pună niște deșeuri, fie de la fabrica de cherestea, fie niște paie. Așa că ne-am luat în primire așternutul și am plecat la etajul doi unde ne era rezervată camera cu numărul 32, nouă celor din județul Suceava. Aici era o celulă colectivă și eram 29 inși de diferite ocupații. Să te ferească Dumnezeu de o celulă individuală. Eram așezați pe două rînduri cu capul la perete iar cu picioarele spre centru, unde era un loc de trecere cam de jumătate de metru. Eram așezați unul lîngă altul și aveam atîta spațiu ca să ne putem mișca.

Profesorul Alexandru Bocanețu și-a ales locul tocmai în fundul celulei sub geam. Geamul era foarte sus așa că trebuia să te urci pe ceva ca să poți vedea printre gratii un cimitir peste zidul închisorii și o pantă de deal în depărtare. Între închisoarea noastră și pantă era calea ferată, pe unde auzeam adesea ori trenul ce mergea spre Apahida. Profesorul Bocanețu ne explica că Apahida se chema apa hîdă iar Gherla se chema Gîrla, însă cei din școala ardeleană, pentru a da localităților un aspect mai latin le-au botezat așa cum le ziceam noi atunci.

Eu m-am așezat lîngă Ilie Oniga iar mai încolo erau și învățătorii Ion Nistor, Ioan Puiu și Cornel Voronea, apoi Lungu, pretorul plășii Solca, Tărăbuță, funcționar din Solca, un evreu Blum, din Suceava, un preot, Măntăluță, un avocat, Gheorghian, un funcționar din Suceava, nepotul fostului primar Doroftei care a fost mai înainte și inspector școlar. Acest Doroftei, după ce a ieșit din închisoare și și-a reluat serviciul, a fost acuzat de anumite fraude și împușcat iar după aceea s-a constatat că era nevinovat. Nu știu dacă a mai fost reabilitat post-mortem. De altfel reabilitarea se acorda numai membrilor de partid de rang superior. Mai era unul, Samoilă Nicolai, despre care se credea că este informatorul partidului. Despre acesta, Lungu, care era originar din Pîrtești de Jos, a alcătuit următorul catren:

Samoilă Nicolai

E frumos ca un mălai

Și e uns ca laptele acru

Ca să se semene cu dracu

De altfel acesta adesea era chemat la cancelaria închisorii. Nu știam atunci că Partidul are un organism foarte bine pus la punct care ține evidența fiecărui individ ca să știe despre fiecare ce gîndește, cum reacționează, ce planuri are, ce visează noaptea, cum muncește, cum doarme, cum cheltuiește banii și cum îi agonisește, dacă are neamuri în America, dacă are chiaburi în familie, dacă etc, etc. Acest organism este Securitatea care își are oamenii ei în fiecare unitate, fie ei învățătorii din școli, medicii din spitale, funcționarii de la primării, sau muncitorii de la orice fabrică. Se zice că unde sînt trei oameni, unul din ei este informatorul Securității, care la anumite date fixate dinainte trebuie să se întîlnească cu ofițerul securist și să-i dea în scris și cu semnătură în pseudonim, despre tot ce a auzit în acea perioadă de timp. Unii erau anume ținuți sub observație să vadă ce spun ei contra Uniunii Sovietice, marea eliberatoare, contra conducerii de stat și de partid, și mai ales contra oricărui funcționăraș, care era “pus” de partid și deci era tabu și infailibil. Dacă ai fi zis ceva despre primarul comunei, să te ferească Dumnezeu, el reprezenta doar însăși puterea statului și a partidului, directorul școlii și mai ales inspectorul, putea să fie un imbecil, odată ce era “pus” de partid, devenea un fel de persoană sacrosantă, despre care nu puteai să spui decît cuvinte de laudă și măgulire. Dar ce spun eu, nici despre vînzătorul de la cooperativă nu puteai să spui ceva să-l critici, doar el era reprezentantul puterii economice a statului. A-l critica însemna că nu-ți place economia socialistă și că tînjești după vremea cînd în sate și la orașe erau diferite dughene unde exploatatorii, fie ei de orice neam, te jupeau pînă la piele.

Dacă eu aș fi știut toate acestea și mi-aș fi ținut cu strășnicie gura, cu siguranță că nu aș fi ajuns la Gherla. Eu ca și mulți alții credeam că în adevăr acuma aveam dreptul de a spune tot ce gîndim despre oricine, fie el primarul sau notarul comunei, fie prefectul județului sau chiar Maiestatea Sa. Toți sînt oameni și toți pot să greșească, deci arătîndu-le greșeala se pot îndrepta. De fapt critica, mai ales de sus în jos și mai cu seamă autocritica, erau încurajate de partid. Încurajate dacă erau îndreptate împotriva reacționarilor, a burghezo-moșierimii, a capitaliștilor, și imperialiștilor, dar altfel ce, nu ne e bine? Nu pricepem noi oare că noua orînduire, ce se instaurează este cea mai dreaptă și mai bună din toate cîte puteau să existe?

Nu pricepeam eu și atîția alții că drepturile și libertățile nu erau decît simple momeli cu care oamenii Securității te prindeau în laț și te și te băgau la pușcărie. Numai la Gherla eram peste o mie din aceștia, iar în toată țara erau vreo douăsprezece pușcării. Mai tîrziu, văzînd că oamenii nu se cumințesc, au organizat săparea canalului Dunăre – Marea Neagră, crezînd că se vor realiza două lucruri deodată, dispariția criticilor, a contrarilor, și săparea canalului. Pînă la urmă nu s-a realizat nici una nici alta. Dar mulți contrari și-au lăsat ciolanele pe traseul canalului sau s-au întors cu anumite probleme psihice sau fizice, ne mai fiind ceea ce au fost, ceea ce și scontau cei ce i-au băgat la canal.

Botosana 26 Mai 1947

Draga Vasile,

Am primit cartea poștală de la tine care m-a bucurat foarte mult aflînd de tine și că ești sănătos.

Până acuma am fost foarte supărată deoarece nu știam nimic de tine. Mă bucur că nădăjduiești să vii cât de curând acasă. Eu sunt singură, slabă și lucru la cîmp prea mult pentru mine. Am prășit la cruce, ogorul de la moară și barabule de pe toloacă. A fost greu căci era lunecos. În grădină am pus pătlăgele, varză și altele, am grijă și le stropesc cu apă în fiecare seară. La vacă am cumpărat niște paie de un milion de lei, căci iarba din grădină s-a terminat și nu aveam ce da la vacă. Le amestec cu puțină lucernă.

Eu sunt sănătoasă până în prezent. Ion, Fevronia Și copilele sunt sănătoși. Anuța și ceilalți colegi de clasă zilnic vin la noi și întreabă de tine.

În sat mai nimic nou totul cum știi. Straturile de la școală au răsărit și sunt frumoase.

Te sărută cu drag și te așteaptă a ta mamă – Paraschiva.

Pușcăria noastră era formată din două corpuri de clădiri, cea veche, în care erau pușcăriașii de drept comun, și clădirea nouă, modernă, făcută de unguri după cum spunea profesorul, anume pentru a băga pe români. De fapt acuma erau și unguri, ca să nu se facă discriminări naționale. Clădirea nouă era foarte impozantă. Se vedea tocmai de la calea ferată. Avea trei sau patru etaje. Era formată după modelul european sau american dacă vreți, avînd două aripi paralele iar în interior erau scările metalice cu o plasă de sîrmă între ele, încît dacă cineva ar dori să-și facă seama, să cadă pe sîrme și să fie prins. Cîtă grijă pentru viața omului! Ușile metalice aveau o ferăstruică ce se închidea pe dinafară precum și un zăvor cu care te pune în siguranță. În interior nu exista nici un mobilier, afară de hîrdăul de lemn pentru necesitățile animalice. Mîncarea ni se aducea tot în un astfel de hîrdău, un ciubăr din cele în care se dă la porci. Prima mîncare, care a fost refuzată de majoritatea deținuților, era cu mult inferioară hîlbelor ce se dau la porci. Tot timpul, ulterior, a fost o apă tulbure în care nu țin minte să fi fost vreodată mai mult de trei fasole. Știu că mereu le număram să văd dacă nu s-a greșit cumva și să mi se pară că sîntem la pension. Trebuie să recunoaștem că era anul 1947, an de cumplite lipsuri și foamete. Cei ce aveau familii mai primeau de acasă cîte un pachet. Eu aveam noroc că Oniga, ori de cîte ori primea de acasă, împărțea frățește cu mine. Eu n-am primit decît o singură dată, în patru luni și jumătate, un pachet trimis de colegii de la școală. Mama săraca abea își ducea singură zilele. În aceste condiții cînd mămăliga ce ni se da avea un respectabil procent de nisip, nu făcea nimeni nici un fel de nazuri, știind că vremurile sunt cumplite. Și bietul om e sub vremuri, se supune, nu le domină. Dacă uneori ni se da carne, avea un accentuat miros de petrol. Desigur că acest petrol nu era pus de gardieni din bestialitate, ca să nu putem noi mînca, ci era pus de medicii veterinari, pentru a fi scoasă din consum, provenind de la vite pierite sau bolnave. Direcția închisorii însă trebuia să poată face dovadă, la un eventual control, că ne-a dat și carne. Se făceau oarecare aranjamente cu măcelarii, căci și ei sînt oameni. Și e adevărat că nu ni se serveau fleici la grătar, dar nici nu puteam spune că n-am văzut carne. Oamenii, mai tot timpul vorbeau despre mîncare. Unii povesteau despre minunățiile pregătite de neveste, sau despre tocana de pui cu mujdei, pe care are s-o facă “el” cînd va fi acasă, cu mămăliguță caldă. Popa Măntăluță s-a dus voluntar la bucătărie ca să ajute la curățit cartofi și cînd a venit în celulă a spus că de două luni și jumătate abia acuma s-a săturat.

E drept că nu purtam lanțuri la picioare, după cum se vede prin unele filme americane, și nici nu ne plimbam în cerc, unul în spatele altuia, ci cînd era ora plimbării venea gardianul, trăgea zăvorul, deschidea ușa și pronunța pe un ton cîntat: LIBER.

În curte făcea fiecare ce voia. Eram cu adevărat liberi. Unii se plimbau singuri, alții în grup, discutînd, alții se așezau jos pe pămîntul gol. Unii citeau sau stau pur și simplu și se uitau în gol. Eu aveam la mine “Cheile împărăției” de Archibald Joseph Croniu și în curînd am devenit centrul de schimb dintre diferiții deținuți care aveau cărți. Un asistent universitar de la Iași avea cu sine teza de doctorat dactilografiată. Sărmanul a încercat să se spînzure. Era și profesorul universitar Iancu. Ungurii s-au separat și s-au așezat jos în semicerc, mai la o parte, iar unul de al lor le ținea o conferință, din domeniul muzicii. O învățătoare de la Cluj cu care mă plimbam prin curte, voia să-i deranjeze, așa, din pură răutate sau din șovinism cu totul deplasat în condițiile în care ne găseam cu toții.

În curînd am devenit cunoscut ca un mare ghicitor în palmă. Făceau oamenii coadă ca să le spun niște lucruri pe care ei însiși le știau foarte bine. Cînd șirul era mai mare de zece persoane, îi programam pe a doua zi, căci mă oboseam de atîta vorbit. Într-o zi un conte ungur, între 40 și 50 de ani, îmi întinde mîna să-i spun și lui ceva. Uitîndu-mă în palma lui i-am spus că se arată o căsătorie tîrzie.

– Domnu, zice el, mata ești extraordinar. M-am căsătorit acum, înainte de a veni aici cu o săptămînă. Și? Altceva?

– Vei avea doi copii.

– Gata! Destul! Mulțam.

Unii mă întrebau în mod serios de unde pot să știu eu unele lucruri din viața lor. Le spuneam că meseria asta se poate învăța din cărți. Nu peste multă vreme unul vine la mine cu o carte de chiromanție. Se arăta un mare concurent care voia să-mi ia pîinea de la gură.

Unul se plimba singur, se oprea și se uita pe cer și iarăși pornea repede. Era cel ce dezlega ploile.

În curînd a dat între deținuți o nouă molimă. Îi vedeai pe unii cu cîte o piatră în mînă și cîte o daltă improvizată dintr-un cui, procurat cine știe de unde și scobind de zor, ca să facă cine știe ce capodoperă de sculptură în piatră. Conducerea închisorii a fost nevoită să tragă pe jos o linie de var, cam la un metru depărtare de ziduri, și să dea ordin ca nimeni să nu calce acea linie spre a atinge zidul. De altfel oamenii ar fi fost în stare să dărîme zidul, numai cu cuiul și briceagul, spre a căuta pietre potrivite.

Cei cu aptitudini oratorice improvizau de îndată o tribună și începeau să perareze în susținerea tezei că noi sîntem aduși aicea cu totul ilegal și abuziv și că trebuie să se instaureze o comisie de juriști care să ne judece conform legilor în vigoare și să rămînă în închisoare numai cei ce se vor dovedi că au călcat legile țării. El era sigur că toți vom pleca acasă. Aplauzele asistenței erau pline de căldură și vigoare.

Într-o dimineață ne-am trezit în zgomotul a mii de lovituri metalice date în toate ușile închisorii. Unul din cei de la Craiova care ședeau în celula numărul 12, jos, trecea de la ușă la ușă, o deschidea și striga:

– Toată lumea afară în curte!

Năvăleau toți afară parcă erau cuprinși de un delir. Unul s-a cățărat pe poarta ce despărțea închisoarea noastră de cea a borfașilor, a trecut dincolo și a deschis-o larg. Întreaga masă de cîteva sute de oameni au năvălit în cealaltă curte unde se găseau birourile administrației. În fața celeilalte porți din fier forjat, care dădea într-un gang mare ce ducea spre ieșire, erau postați circa 20 de soldați cu baionetele la arme și îndreptate spre noi. De fapt ce voiam noi? În curînd a ieșit lozinca:

– Vrem să fim judecați!

Apoi din sutele de piepturi a început corul sinistru:

– Vrem să fim judecați! Vrem să fim judecați! Vrem să fim judecați!

Cineva s-a ridicat mai sus și a strigat:

– Domnilor, vă rog să treceți în cealaltă curte în ordine și liniște. Vă promit că în curînd doleanțele dumneavoastră vor fi satisfăcute.

Revolta noastră se consumase. Nu mai aveam ce face. Baionetele și gurile de foc din gangul dinspre poarta din afară erau îndreptate spre noi. Noi, cei cu brațele goale și neorganizați. Noi, masa de oameni care nu aveam de partea noastră decît adevărul. Să fim judecați după legile țării și dacă vom fi vinovați cu ceva să ne ispășim greșeala.

Încetul cu încetul toți au trecut înapoi în curtea cea mare unde grupe, grupe, discutau gesticulînd. Peste cîteva zile directorul închisorii a fost schimbat, venind unul numit Ion Ion, care a fost mai înainte la închisoarea din Suceava, una din închisorile grele din țară. Samoilă Nicolai, cel ce semăna cu dracul în viziunea lui Emilian Lungu, pretarul de la Solca, a fost chemat la direcție. Cînd s-a întors toți s-au strîns în jurul lui să vadă pentru ce a fost chemat. Oamenii nu știau misiunea lui Samoilă iar el i-a liniștit îndată spunînd că e cunoscut cu Ion Ion de la Suceava și acesta i-a spus că în curînd vom merge toți acasă, numai să fim cuminți. Samoilă căpătase un fel de prestigiu deosebit, “E prieten cu directorul închisorii”. De aici putea să vină salvarea numai să fie cuminți. Toți căutau să se pună bine cu prietenul lui Ion Ion. De altfel în fiecare celulă era poate cîte un prieten al lui Ion Ion.

Într-o zi către seară vine un gardian și ne spune că îndată vine domnul director în inspecție așa că să fie rînduială și cînd va intra, toți să se scoale în picioare, iar cînd va zice bună ziua, noi să strigăm în cor să trăiți! Profesorul Bocanețu s-a și sculat în picioare ca să nu trebuiască să se scoale atunci, înaintea directorului. Mi-am adus aminte de la școală că odată, cînd trebuia să vină un inspector, el nu ședea pe scaun, la catedră, ci în picioare, lîngă geam, spre a nu se scula în fața inspectorului, deodată cu elevii, și că tot el ne-a spus că Tudor Vladimirescu ședea în picioare într-o împrejurare asemănătoare ca să nu trebuiască să se scoale dacă ar intra “o putoare de cotoi”.

La intrarea directorului în celulă eu, Oniga, și încă vreo doi am rămas jos, nu ne-am sculat. Ion Ion mi se adresă mie întrebîndu-mă de ce nu mă scol, dacă sînt bolnav. Eu i-am răspuns că nu sînt bolnav, dar că nici nu mă pot scula, căci sînt slăbit din cauza foamei. Nu a mai zis nimică și nici n-a mai venit în inspecție. La bună ziua a lui n-a strigat nimeni să trăiți și poate că peste tot a fost primit cu aceași ostilitate.

De a doua zi am fost chemați la cancelarie, unul cîte unul, să declarăm numele, adresa și pentru ce am fost aduși la Gherla. Eu cum eram prin curte, fără cămașă pe mine ca să fac baie de soare, așa m-am prezentat înaintea directorului. El m-a întrebat de îndată dacă nu am cămașă.

– Ba am, am zis eu, dar e sus în celulă căci fac baie e soare, cred că nu este interzis.

– Nu, nu-i interzis, dar… și pentru ce ai fost internat la noi?

– Eu cred ca nu am călcat nici o lege a țării, nu am făcut nimic interzis, așa că…

– Bine. Poți pleca.

– Bună ziua.

După ce am intrat în celulă toți își puneau întrebări să vadă ce răspunsuri au dat unii și alții. Unul a zis că el a răspuns că a fluierat în biserică iar directorul i-a spus că aceasta nu e grav de tot, în biserică nu se fluieră. Altul a întrebat că de fapt care este motivul că am fost aduși la închisoare. Degeaba, fără nici un motiv, au fost mai multe răspunsuri.

– Nu fiți proști, a spus altul. Acum e revoluție și la revoluții nu te conduci după legi ci după necesități. Acum e necesar ca oamenii să lucreze și să tacă. Dar ei nu tac, căci nu se tem de nimeni. Și atunci trebuie să se teamă, trebuie instaurată teroarea. Se procedează după legea jocului de biliard. Se lovește o bilă și dacă e bine lovită, cu tact, ea lovește alta și aceasta alta, așa că toate bilele de pe masa de joc sînt atinse. După ce dumneata ai fost ridicat din așternut, de lîngă femeie și copii, în zorii zilei și dus la postul de jandarmi ca un borfaș de rînd, tot satul s-a cutremurat și s-a întrebat: oare ce-o fi făcut? Parcă-l știam om cinstit! O fi zis ceva! Da, l-am auzit și eu că o zis… Ei vezi, de asta! Și o bucată de vreme nu mai zice nimeni nimic. Tocmai ce voia noua stăpînire, ca fiecare să se teamă și să tacă. După o bucată de vreme altul se ridică și protestează pentru ceva, pentru ca alții să fie băgați la gherlă. În felul acesta se instaurează teroarea generală și oamenii suportă totul numai să fie liberi. Dar ce este libertatea? Oare ești liber dacă nu ai voie să spui că te doare capul? Oare ești liber dacă cineva te scuipă în față și nu ai voie să spui nimică?

– Spui că plouă!

– Da! Spui că plouă! Îi săruți mîna și el te dă ca exemplu de urmat pentru toți ceilalți. Și asta se chiamă democrație.

– Nu democrație ci democrație socialistă.

– Stați fraților că treaba abia începe. Teroarea nu se instaurează dintr-o dată ci încetul cu încetul, puțin cîte puțin.

– Ho deșteptule, văd că-ți umblă gura ca melița de parcă ești de-ai lor, dar nu te întrebi dacă aceasta este în conformitate cu legile moralei, a omeniei? Dacă e bine cum se procedează sau nu?

– Am mai zis odată și mai zic: revoluția nu se desfășoară după legile moralei. Nu se pune întrebarea dacă e bine sau nu căci acestea sînt noțiuni relative. Se pune întrebarea dacă ceea ce se face este în folosul clasei muncitoare sau împotriva ei. Ei dacă dumneata stai la închisoare pierde ceva clasa muncitoare sau cîștigă? Nu pierde nimic, un contrar mai puțin. E în folosul clasei căci ceilalți fie că robotesc din greu și tac sau chiar se arată măcar în vorbe că sînt de acord cu toate nelegiuirile, ca nu cumva să li se întîmple ceva rău. Și astfel, omul cuprins de lașitate suportă cele mai grozave umiliri numai să trăiască, să nu moară, sau chiar numai pentru a-i fi mai călduț, mai moale, mai binișor.

Samoilă Nicolai, cel uns cu lapte acru, asculta numai și nu zicea nimică. Înregistra totul, chiar și cu un zîmbet sau un gest de dezaprobare. Vedea cine era pentru și cine era contra la cutare sau cutare afirmație. Memora ce-ai zis sau ce n-ai zis. Observa cine e mai colțos și cine își ținea gura mai bine. El era urechea și ochiul securistului. Pentru toate informațiile ce le furniza era răsplătit cum se cuvine. Și Iuda a primit 30 de arginți pentru serviciile sale credincioase față de oamenii puterii.

Într-o noapte ne-am trezit în zgomote de împușcături, strigăte și clopotul de alarmă. Unul din ai noștri a escaladat zidul închisorii și a evadat. N-am mai auzit dacă l-au prins și adus înapoi. După aceasta, viața din închisoare s-a mai înăsprit. Gardienii ne supravegheau mai atent. Unii au fost mutați la închisoarea din Aiud, care avea reputația de cea mai severă din țară.

Curtea noastră interioară avea de o parte zidul clădirii celei noi iar de cealaltă parte zidul clădirii vechi unde erau închiși cei de drept comun. Aceștia erau niște ființe vrednice de toată mila. Îmbrăcați în costume vărgate specifice, uzate pînă la limita de jos. Slabi că nu se vedea decît pielea și oasele. Cu figuri îndobitocite, privirea absentă. Abia își tîrau existența. Odată, unul din aceștia a fost luat de gardieni pentru a aduce apă cu sacaua de la o fîntînă din oraș și a fugit. După trei zile a fost prins și adus înapoi. Atîta l-au bătut gardienii pînă ce l-au omorît. De altfel mureau mulți și îi scotea noaptea și îi îngropa în cimitirul din afara zidurilor, ce se vedea de la geamurile noastre.

Cînd ai noștrii erau în curte, la plimbarea, ei erau ținuți în celulele lor. Pe geamurile care dau spre curtea noastră își aruncau păduchii asura celor ce ședeau jos, pe lîngă zid. De ce să nu aibă și alții?

Într-o zi la ora de plimbare ședeam jos pe pămînt cu burta la soare în curtea închisorii. Sus, în spațiul senin, o rîndunică se zbenguia prin aer. Era liberă. Ca un fulger, se repezea într-o parte sau în alta. Făcea niște tumbe uriașe și ieșea din spațiul limitat de deasupra mea. Revenea și prin ciripitul ei mă chema parcă s-o urmez. S-o urmez! Să zbor! Să mă eliberez! Dar cum? Orizontal erau cinci rînduri de gratii. Ușa zăvorîtă a celulei, ușa clădirii, poarta de fier dintre curtea celor de drept comun și gangul ce mergea spre ieșire și poarta de fier de la intrare. Din cealaltă parte, un zid înalt împrejmuia clădirea. Ziduri, gratii și zăvoare de fier ne înconjurau de peste tot. În sus doar era spațiul liber, acolo unde rîndunica mea sălta cu atîta ușurință. Dar cumde era liberă căci doar atîtea alte păsări sînt zăvorîte ca și noi și păzite ca să nu le mănînce uliul sau vulpea, dihorul sau altă fiară din codru, căci pe ele nu are voie să le mănînce decît omul. Dar celelalte dobitoace, cum ar fi boii, caii și măgarii, porcii, oile și caprele, cumde sînt și ele zăvorîte și păzite cu strșnicie? Și ele au fost odată libere dar omul le-a înlănțuit, le-a îngrădit, ca să nu fugă, căci pe toate acestea omul trebuie să le mulgă, să le tundă, să le jupoaie, să le folosească puterea de muncă. Ba chiar pe unele păsărele omul le ține în colivie așa, numai de distracția sa. Pe celelalte animale nu le înlănțuie, căci nu-i sînt de nici un folos, dar caută mereu să le distrugă ca să trăiască numai el, omul. Astfel rîndunica neputînd fi pusă la jug și neavînd ouă mari și hrănitoare, sau puf înbelșugat ca rața, este lăsată în pace și libertate. Dar omului nu i-a fost deajuns că a înrobit atîtea dobitoace, a căutat chiar pe semenul său să-l înrobească. S-au organizat în cete mari, s-au înarmat pînă la dinți și au pornit asupra unor oameni pașnici, care își vedeau de cultura ogoarelor lor. Pe unii i-au omorît iar pe alții i-au lăsat să trăiască cu o singură condiție: să nu gîndească niciodată nimic și să lucreze numai pentru ei, pentru organizația lor, care sînt stăpîni, care au putere nelimitată și care pot să facă tot ce le poftește inima. Cei învinși sînt sclavi, nu au nici o putere, nici un drept, decît dreptul de a munci pentru stăpînii lor. Pentru acest drept de a munci i-au lăsat să trăiască de altfel puteau să-i omoare pe toți, fără să se gîndească la unele urmări neplăcute pentru ei. Am făcut apoi legi și am hotărît pedepse aspre pentru toți aceia care nu s-ar supune de buna voie la toate îndatoririle stabilite de ei, de stăpîni. Această instituție a sclaviei, a devenit atît de odioasă încît nu mai era deloc eficace. Trebuia găsit altceva. Un sistem de stăpînire cu aparență de libertate, cu exacerbarea chiar a termenului de dreptate, de justiție, dar în realitate o constrîngere acerbă, deosebit de rafinată, apasă asupra tuturor. Omul trebuie să se gîndească mereu, zi și noapte, ori tac din gură și fac tot ce spun ei, ori ajung la Gherla. Nu e nevoie să calci cine știe ce articol din lege, e destul ca un “patriot vigilent” să te denunțe ca fiind reacționar, ca a doua zi să te trezești la pușcărie. “Patriotul” va fi bine văzut, avansat și răsplătit, iar tu vei cugeta, după gratii, asupra nedreptăților omenești. Dar cine sînt vigilenții? De cine trebuie să te păzești? De cine să te temi? De orișicine! Să nu ai încredere în fratele tău. Poate să te denunțe. În fiul tău. În soția ta. În cel mai bun prieten. Oricine te poate denunța. Nici ție însuți să nu te plîngi, decît în gînd. De-i spune cu glas tare te poate auzi vecinul, care atîta așteaptă să dovedească că el este vigilent și patriot. Ca astfel să fie bine văzut, iar fiul său să intre la facultate, fratele său să capete un serviciu bun, iar el să fie avansat în rang, sau măcar să capete o decorație. Meritul republican. De ți-i face niște însemnări ca cele de față, teme-te de pușcărie. Teofil Dumbrăveanu, unul din cei mai de seamă poeți ai Bucovinei, avînd astfel de însemnări, le-a văzut o babă și încă călugăriță, care a fugit unde trebuia și a spus ce a văzut, ca bietul Teofil să fie condamnat la 8 ani de pușcărie. Noroc de clemența și mărinimia celor ce l-au băgat că l-au scos de îndată și nu a făcut decît patru ani. Ba i-au tipărit și o culegere de poezii intitulate “Țara soarelui”, Junimea, 1976. Așadar, teme-te de tine însuți ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani în libertate. Nu căuta să te cunoști, cum zice filozoful, căci o să te sperii de atîta josnicie și lașitate. Virtuți cu care poți trăi mulți ani în umilință și mîrșăvie.

Eu de ce eram oare acolo? Ce am făcut? Ce lege am călcat? L-am jignit pe Vasile Rusuțu că nu l-am lăsat să meargă în locul meu la adunarea Federalei cooperativelor de la Suceava? L-am jignit pe Epifanie Rodeanu, că am avut pretenția să merg alături de el la Adunarea generală a Asociațiilor învățătorești de la București, unde trebuia să se hotărască asupra existenței acestor asociații? Am jignit organizația de la Botoșana că nu am votat soarele, semnul lor, ci ochiul, semnul național – țărăniștilor, deși țărăniștii erau un partid perfect legal, iar votul era secret? La Gherla ar trebui să șadă aceștia care au călcat legile făcute de dînșii. Dacă ar fi băgat la pușcărie pe Matis sau pe Iliuță a babii oamenii ar fi zis că vor fi făcut vreo găinărie și că bine le-a făcut. Auzind însă că m-au băgat pe mine, pe Onigade de la Poieni, pe Lungu de la Solca, etc., s-au cutremurat și și-au propus să tacă chitic ca să nu pățescă la fel. După ce am ieșit eu de la închisoare l-au băgat pe Boca Haralambie, care fusese mai întîi inspector școlar județean, sub motiv că a fost legionar ca și cum atunci cînd l-au numit inspector nu s-ar fi știut că a fost legionar. Încă nu a ieșit Haralambie de la închisoare și l-au băgat pe omul lor, pe Dumitru Onioi, care era chiar membru de partid și trimis la școala de partid Jdanov, de la București. Acolo însă el a făcut greșeala capitală să afirme că el nu crede că ticălosul de Tito, acela cu toporul plin de sînge, ar fi un trădător de țară și un vîndut imperialiștilor americani. Cum să nu creadă așa ceva? La închisoare cu dînsul! Pe atunci domnea încă lozinca stalinistă că partidul se întărește, făcîndu-se epurări sau curățări cît mai dese. E fără îndoială că cei rămași în viață sau în libertate, adică acasă, se arătau mult mai zeloși și mai vigilenți, descunțînd pe oricine care ar fi putut gîndi altfel de cum era comandat. Mai tîrziu, cînd ei vor spune din nou că Tito era un patriot și un întemeietor de țară nouă, atunci zi și tu ca ei. Curat ca acel personaj caragialesc care la orice vorbă a superiorului îi zicea: Curat așa coane Fănică.

Adică ce vrea stăpînirea de la oameni? Să muncească fiecare pînă la epuizare și să se mulțumească cu ce i se dă. Nici o deosebire de sclavii antici. Grevă nu poți să faci ca să-ți arăți nemulțumirea. De altfel niște tineri de la Oradea erau alături de noi pentru că au făcut grevă. Să faci așa ceva într-o țară socialistă este de neconceput, e o absurditate și o crimă. Cum să nu mergi la lucru, doar fabrica este proprietatea ta. Dar pun și eu întrebarea, dacă tocul cu care scriu este proprietatea mea, fie că l-am cumpărat, fie că l-am căpătat cadou sau moștenire, înseamnă că am dreptul necontestat de nimeni de a-l vinde, de a-l da de pomană, de a-l arunca în foc, fără ca cineva să poată să-mi facă cea mai mică obiecție: E proprietatea mea. Oare poate muncitorul care e proprietarul fabricii unde lucrează, sau toți la olaltă să se bucure de vreunul din drepturile mele asupra stiloului cu care scriu?

Realitatea e că omul se deosebește foarte puțin de dobitoace, ba în unele privințe are o situație și mai tragică decît ele.

Animalele sînt prinse, legate în lanțuri și puse la țăruș. Sînt băgate în ocoale și păzite bine ca nu cumva să fugă sau să vină lupul să le mănînce. Garduri de sîrmă ghimpată și cu curent le înconjoară. E adevărat că sînt hrănite bine ca să dea producție. Peste ele e un șef de fermă, un baci și ciobanii respectivi înarmați cu bîte și harapnice, și ajutați de cîini specializați. Vai de oaia care încearcă să se depărteze de cîrd. Poate s-o mănînce lupul, însă pe dînsa nu are voie s-o mînănce lupul și pe dînsa nu are voie s-o mănînce decît omul. Așa e lăsat de la Dumnezeu. Animalele de muncă sînt stoarse pînă la epuizare totală, cînd nu mai pot sînt stimulate cu biciul si strămurarea. În timpul nopții sînt legate cu lanțuri și funii ca să nu se împungă, băgate în staule sau grajduri cu ușile zăvorite pe dinafară iar paznicii înarmați supraveghează ca să nu vină furul să le fure.

Oile, sau alte vite închise într-un ocol strîmt, cum ar fi oamenii la închisoare, protestează cumva, behăie, se agită pe lîngă gard, sperînd să găsească o portiță de scăpare, iar cînd s-au convins că nu mai e nici o posibilitate, se resemnează, se îndobitocesc și așteaptă să vină stăpînul să le deschidă. Dacă însă ocolul e larg, cît toată pășunea, animalele se simt în libertate. Tot așa și oamenii. Cînd închisoarea e largă cît toată țara, li se pare că sînt liberi. Dar ia să încerce a trece gardul de sîrmă ghimpată din jurul țării, granița, sau ocolul, de îndată va simți în coaste gloanțele grănicerilor sau colții cîinilor de pază. Cum să îndrăznească a sări gardul? Dar dacă îl mănîncă lupul capitalist? Doar pe om nu are voie să-l jumulească decît ai lui: frații sau tovarășii lui. Și dacă gardul de sîrmă nu este destul de sigur, se face un zid ca cel de la Berlin, dintre cele două Germanii, înzestrat cu arme care se descarcă automat de îndată ce aparatele electronice sesizează că cineva ar fi pătruns prin cîmpul lor de supraveghere. Iată cum arată libertatea socialistă!

Bietul om! Și el a fost prins, legat în lanțuri și pus la țăruș. A fost dresat ca și vitele să nu se atingă de sîrma electrică ce înconjoară lagărul. Am auzit că la canal era un gard de sîrmă și dacă cineva se apropria, orice gardian putea să-l împuște ca fiind prins în tentativă de evadare. Cînd un șef voia să scape de cutare, fiind prea colțaș, îl trimitea să aducă o unealtă care era “uitată” lîngă gard și gardianul își făcea datoria, trimițăndu-i cîteva gloanțe. În lagăr sau închisoare omul este dresat să muncească și să tacă. Munca este astfel planificată ca omul să depună maximum de efort pentru a-și face planul. După ce iese din închisoare, ca să vină și alții la învățătură, nu mai vrea să ajungă acolo. Cei ce mai vin, se școlarizează și ei și apoi la rîndul lor îi instruiesc și pe alții. Dacă totuși după ani și ani de muncă politică se mai găsește cîte unul care “vorbește”, este prins și băgat în spitalul de nebuni, unde i se aplică tratamente psihice și chimice. Cum? După 50 de ani de regim socialist, el nu înțelege că acesta este regimul cel mai avansat posibil? El nu vede binefacerile ce-l copleșesc? Înseamnă că e nebun, nebun de-a binelea. Unii tac și se arată foarte convinși de avantajele ce le au cu gîndul că ar putea evada peste graniță. Dar granița, marele ocol, înconjurat cu sîrmă ghimpată pusă în contact cu surse de curent electric, cu o perdea de pămînt arat și grăpat periodic spre a se vedea mai ușor urma celui ce ar îndrăzni să calce acest loc tabu, este păzită de oameni înarmați, ajutați și aici de cîini specializați, întocmai ca și la turma de vite.

Ceea ce constituie tragedia umană, față de dobitoace, este faptul că între oameni se găsesc totdeauna cozi de topor, turnători, informatori, pîrîtori, care la cererea organelor însemnate cu opresiunea statală sau partidică, sau din proprie inițiativă, cu gîndul la unele beneficii ce ar putea să le capete, se duc la cei ce au în grijă paza fiecărui individ și-i suflă la ureche, adică în așa fel ca nimeni și niciodată să nu cunoască cine este turnătorul sau pîrîtorul. De aceea, pe cînd la vite este un ocol fizic, vizibil, de care ele se pot feri, la oameni, gardul este invizibil, înconjurat pe fiecare ius cu mrejele nevăzute a ochilor celor din jur. Oricine te poate turna. Nu poți să ai încredere în nimeni. Trebuie să te temi de orice suflare. De fapt cei ce au grijă de tine o fac cu sentimentul că te ocrotesc să nu ajungi după gratii. Omul se tîmpește, se abrutizează, își caută scăparea în alcool sau în îmbuibare, are fața buhăită, privirea împăinjănită, simțul demnității scăzut la limita de jos. Pe el nu-l mai interesează nimic. Aprobă cu glas tare orice aranjare de prețuri, orice rentabilizare a mărfurilor, orice găinărie a primarului orice corupție a cutărui funcționar; doar e pus de partid. Și astfel corupția generală se instalează în întreaga țară. Nepăsarea și risipa își fac loc. Toți sînt cuprinși de un fel de fatalism dăunător întregii națiuni. Astfel era Mexicul la venirea spaniolilor. Din cauza excesivelor jertfe umane pe altar erau trei inimi calde de om iar alături o piramidă formată din cîteva sute de mii de capete. În Campuica, regimul lui Pol Parth, a exterminat în scurtă vreme 2000000 de oameni și distrus cîteva mii de pogode. Conform moralei lor, a marxiștilor, acest lucru era aprobat, căci erau adversari. La venirea vietnamezilor poporul n-a mai vrut să lupte pentru a-și susține mai departe pe tiranul asasin. Poporul consideră că nu mai merită să-ți aperi regimul care asasinează masele, sau că dacă așa este scris de zei, de soartă, la ce să te mai frămînți, dacă ajungi la rezultatul scris dinainte.

Cam așa gîndeam uitîndu-mă la rîndunica ce se zbătea să-și prindă cîteva musculițe de deasupra închisorii.

În orele de plimbare am cunoscut și alți deținuți din Bucovina, printre care pe fostul senator național țărănist de la Rădăuți, Ștefan Perec și fiul său Traian. Pe advocatul Badale de la Cîmpulung și pe țăranii Ciocan și Axintoi din Vama. De multe ori mă plimbam cu profesorul Bocanețu care-mi povestea despre marile personalități ale istoriei antice și contemporane, cum a fost Cezar, Traian, Pericles sau Napoleon. Seara, după ora stingerii, dînsul ne ținea adevărate prelegeri de istorie din trecutul Moldovei mai ales. Toți îl ascultam cu răsuflarea reținută. El mi-a făcut cunoscut dictonul “Mens agitat moleur”, cuvinte cu care Virgiliu își începe un vers din Eneida, și care vrea să zică cum că principiul spiritual animă întregul univers. De altfel se înțelege prin aceste cuvinte că inteligența domină materia. Zile și nopți de-a rîndul mă urmăreau aceste cuvinte. “M.A.M.” Îmi închipuiam că voi întemeia o asociație secretă care să aibă ca deviză aceste cuvinte și ca scop într-ajutorarea frățească dintre oameni. Un fel de francmasonerie care să aibă adepți în fiecare sat și cînd unul dintre ei va cădea în nevoie (cum eram eu atunci) ceilalți să-l sprijine, să-l ajute. Nu numai atît, dar adepții mișcării să-l ajute la promovarea elementelor celor mai valoroase în posturi de conducere, ca astfel inteligența să domine, să conducă cu adevărat lumea. Monograma (MAM) trebuia să fie imprimată, cusută, sculptată, sau pictată, pe toate obiectele fraților și tot odată să fie semnul de recunoaștere, după cum un pește era semnul de recunoaștere dintre primii creștini. Se înțelege că n-am spus nimănui din închisoare planul meu iar după ce am ieșit teroarea era prea puternică încît nu puteai să ai încredere nici în cel mai apropiat prieten, căci lașitatea oamenilor și pupincurismul pervertise și cele mai bune caractere. Se găsea de îndată un “patriot” care să informeze securitatea că eu am făcut o organizație antistatală sau antipartidică și atît ar fi trebuit. Oasele mi-ar fi putrezit prin bălțile Brăilei, pe canal, sau în Delta Dunării. De altfel Roman Boca vorbea despre o organizație a “înțelepților” care trebuia să conducă lumea și a fost condamnat la pușcărie pe 25 de ani. Noroc că a murit mărețul Stalin și bietul Roman a scăpat numai cu 12 ani de muncă forțată în Delta Dunării, dar și cu zdruncinarea idealurilor tinereților sale de a introduce comunismul și dominația Moscovei în întreaga lume, precum și cu sănătatea fizică și psihică primejduite.

La 15 septembrie 1947 am fost pus în libertate. Nu știu dacă m-am bucurat, căci de fapt libertatea nu era un dar din partea stăpînirii ci un drept natural al meu, al omului. Poate că stăpînirea a făcut cercetările necesare și a găsit că nu am nici o vină. De fapt, așa este sistemul: îl arestezi pe om și apoi întreprinzi cercetările necesare spre a te convinge dacă e vinovat de ceva sau nu. Dacă după 3-4 ani vezi că omul e nevinovat, îl eliberezi, fără să-i spui măcar: scuzați vă rog și omul intră în producție cu sufletul purificat de regimul închisorii. De acuma el se va pocăi și va munci fără să cîrtească mereu împotriva neajunsurilor, ca și cum ar putea să existe un regim fără neajunsuri. În sistemul burghezo-moșieresc însă omul nu poate fi arestat, nu poate fi ridicat de acasă dacă nu este vinovat. Acest sistem însă este învechit și depășit, este de pe timpul lui Ioan fără țară. Dacă cineva se consideră nevinovat, să-și dovedească nevinovăția, nu să-i dovedești tu că e vinovat de ceva.

Deci stăpînirea s-a convins că sînt nevinovat și după 4 luni și jumătate m-a pus în libertate. Deacuma însă toată viața eram vinovat pentru faptul că “am fost la pușcărie”. Chiar după 30 de ani i s-a reproșat fiicei mele, Lucreția-Cecilia, că am fost condamnat politic și deci am făcut pușcărie, deși nu a existat și nu există nici o hotărîre judecătorească care să mă condamne într-un fel oarecare, și deci orice crimă după 30 de ani se prescrie. Cînd ar fi fost vorba să-mi revendic un drept oarecare, cum ar fi fost înaintarea la gradul I (după noul sistem) se găsea îndată un patriot vigilent, ca Toderaș Silviu, să spună: da, ar merge, dar vedeți că a fost la pușcărie. Cînd l-am ajutat să-și facă gradul II am fost bun, iar cînd nu l-am ajutat să-și ia gradul I eram un simplu pușcăriaș. Ce să-i faci, vremurile îl apasă pe bietul om.

Vasile Rusuțu s-a lăudat însă printre oameni că el are tot meritul că am fost eliberat, căci ar fi depus mărturie favorabilă. N-a spus însă nimică despre cel ce m-a băgat la pușcărie. El însă a fost avansat la rangul de colonel, deși nu știu dacă a fost cîndva măcar sergent. A fost însă un patriot vigilent care a urmărit de aproape pe oricine ar fi putut să dăuneze intereselor Moscovei.

În cîteva minute de la anunțul ca să mă prezint în curte cu tot ce am, eram jos. Nu era nevoie să mă dichisesc prea mult. În curte erau 2-300 de oameni. Nu știa nimeni ce e cu noi. Ne-a pus în coloană și înconjurați de soldați cu baioneta la armă și gardineri înarmați cu pistoale, am pornit spre ieșire. Cînd treceam prin parc, unul din ai noștri, care imita foarte bine glasul gardianului care ne scotea la plimbare în curte a strigat: LIBER! Un rîset de ușurare a izbucnit din toate piepturile. Oare ne puneau în libertate sau ne transferau la altă închisoare și mai grea? Dacă eram liberi de ce ne însoțeau oameni cu mîna pe armă? La gară ni s-a spus că nu avem voie să ne întoarcem în oraș ci să plecăm cu trenul fiecare unde vrea. Cu trenul, dar eu nu aveam nici cinci bani. Despre lei nu zic nimică, căci mulțimea leilor lăbărțați pînă la monstruozitate (un creion costa 300000 de lei) s-a transformat în bănuți cu valoare mare. La data de 15 septembrie 1947, mi se pare că se schimbau 120000 de lei pentru un leu nou. Dar schimbarea se făcea numai pînă la 5000000 lei. Cine avea mai mult rămînea cu ei în buzunar. De aceea cine a putut să prevadă schimbarea, a băgat bani în materiale. Orice materiale, orice mărfuri, numai să nu te prindă cu banii în mînă. Noroc că eu n-am avut nimică.

Paza s-a instalat la toate punctele pe unde ar fi putut să se întoarcă cineva înapoi. După masă, pe la 4-5, un tren de marfă se îndrepta spre Dej. Cei din Bucovina trebuia, în mod clandestin, să ne suim în acest tren. Pîndeam momentul plecării și ne cățăram pe la frîne, ca să plecăm mai repede, ca nu cumva să ne ia înapoi la gherlă. Cînd se însera am ajuns la Dej. În ziua aceea nu mîncasem nimic. Ce era de făcut? Nu aveam nici un ban, dar nu știu de unde aveam o cutie de lemn, din cele destinate la ambalarea fructelor. Poate am găsit-o pe undeva sau mi-a dat-o cineva, căci dacă aș fi furat-o mi-ar fi rămas în minte. Am luat cutia și m-am îndreptat spre centru cu gîndul că poate dau de o brutărie și în schimbul cutiei să-mi dea o bucată de pîine, cît ar fi vrut ei. Cum mergeam, abia tîrîndu-mă, m-a ajuns din urmă o doamnă, pe care am întrebat-o dacă aș găsi o brutărie. Dînsa mi-a spus că brutăria nu funcționează, căci era anu de foamete 1947. Mi s-au tăiat picioarele, căci pînă atunci aveam energie dată de speranța că voi găsi o bucată de pîine. Dar de acum?

– Și cîtă pîine vrei dumneata să cumperi? m-a întrebat doamna.

– Nu vreau să cumpăr căci n-am bani deloc. M-au eliberat azi dimineață de la Gherla și încă nu am mîncat nimică, dar mă gîndeam că aș fi dat cutia asta pentru o bucată de pîine.

Doamna se uită mai atent la mine și poate i se făcu milă văzînd figura mea roasă de mizerie și de foame.

– Domnule, am niște cartofi fierți și dacă vrei vino la mine. Nu e cine știe ce, dar poate…

Îi înțelegeam jena.

– Doamnă, vă las dumneavoastră cutia asta dacă îmi dați ceva să mănînc.

Am mai făcut cîțiva pași și am intrat la dreapta, într-o curte. Aici ședea doamna Maria Mohiar, unguroaică, a cărei bărbat era frînar la C.F.R. Nu eram departe de gară căci se auzeau manevrele și tamponările de vagoane.

Acei cartofi au fost cei mai buni din viața mea. Am mîncat ca un disperat dar au mai rămas. Doamna Molnar m-a îndemnat să-i iau cu mine căci pînă acasă mai e mult. I-am spus că mai am doi tovarăși de suferință care așteaptă la gară și dacă mi-i dă, am să-i dau acelora. După 30 de ani a venit pe la mine o familie din Dej. Am întrebat dacă au auzit cumva de doamna Mohiar. Mi-au spus că este o cunoștinșă de-a lor. I-am scris o scrisoare și i-am mai mulțumit o dată, la care mi-a răspuns. Și iată cum niște cartofi fierți au avut darul să mă facă să păstrez în memorie, pentru toată viața, ba să pomenesc și nepoților, despre gestul uman al unei femei de alt neam, care nu s-a întrebat dacă sînt și eu ungur sau nu, ci mi-a dat ce avea și dînsa, ca să-mi stîmpăr foamea.

Dimineață eram la Ilva Mare, de unde am plecat pe jos pînă la Grădinița. Am văzut toate cele nouă poduri distruse de armatele germane. Toate viaductele și tunelurile au fost aruncate în aer. De la Grădinița se formau trenuri care mergeau spre Vatra Dornei. Iarăși în mod clandestin m-am urcat într-un tren de marfă și am mers pînă la Vama unde era Ion al lui uncheșul Tănase, brigadier silvic, și avea o casă mare cu o mulțime de odăi, care după aceia i-a fost confiscată, fiind declarat chiabur. Aici am mîncat ca prostul căci uitasem de cînd n-am mai mîncat. Se pare că de la Dej, unde a fost acea gală de cartofi. Mi se pare că am ajuns la Vama abia a treia zi după masă. Noaptea am dormit foarte rău căci eram cu stomacul încărcat. Către ziuă m-am dus în grădină și am descărcat totul, vomitînd. Parcă îmi părea rău de atîtea bunătăți refuzate de stomacul meu învățat cu acea mămăligă cu nisip și acea apă tulbure în care uneori se nimereau să fie și 2-3 fasole. La plecare vărul meu mi-a dat un cupon de stofă neagră, groasă și fină, din care mi-am făcut un palton foarte elegant.

Cînd am ajuns acasă mama era în țarină la cules cartofi. Avea o parcelă de zece prăjini pe dealul Huhului. M-am dus și eu s-o ajut, însă n-am putut face prea multă treabă. Eram prea slăbit. Cartofii erau foarte frumoși, încît ne era asigurată hrana. Bucuria mamei se manifesta prin lacrimi și blesteme:

– N-am mai ajunge! Așa să le răsplătească bunul Dumnezeu! Mînca-i-ar aliovu de păgîni!

– Lasă mama, bine că am ajuns acasă și sînt sănătos.

– Ce fel de sănătate, dacă-s numa ciolanele pe tine! Să dea Dumnezeu să-i ajungă lacrimile mele și plînsetele mele pe cei ce te-au dus la temniță.

Cei ce m-au dus nu credeau în lacrimi și blesteme ci numai în parvenire, să ajungă cît mai sus.