Cap. 15 Început de viață nouă

Așadar să mergem și noi la bal la Pîrtești de Jos, ca altădată. De la Pîrtești de Sus trebuia să vină Francisca cu o prietenă, o vecină, tînără învățătoare sau chiar elevă încă. Eu am mers mi se pare, cu Dumitru Onioi. În sala Căminului Cultural era atîta lume că abea aveai cum străbate. Un miros de sudoare și de picioare nespălate de te lua cu amețeală. Pe vremea noastră, adică cu 13-14 ani în urmă, fetele și flăcăii atunci cînd aveau de mers la bal căutau să facă o baie, chiar dacă într-o zolniță de spălat rufe, totuși grosul jegului se ducea pe apă, iar fetele se parfumau mai ales pe la subsori ca să anihileze mirosul de șoarece pierit ce exală din acele locuri, mai ales cînd se aprindeau la o sîrbă sau rusească (căreia îi zice acum țărănească). Apoi în sălile de bal de altădată nu era o înghesuială ca acuma. La orice bal organizat de societățile studențești, apoi după modelul lor și alții, nu venea “toată lumea”. Participau mai întîi studenții și elevii, apoi diferitele categorii de funcționari ai satelor, intelectualii. Fetele veneau cu părinții, iar cele de țăran, eleve sau studente, veneau cel puțin cu mamele lor. Organizatorii invitau și pe cei din satele vecine. Noi de la Botoșana participam întotdeauna la balurile organizate la Pîrtești de Jos, la Cacica, Solca, Arbore, Ilișești, Gura Humorului, etc. Începutul balului se făcea cu oarecare ceremonie. Președintele societății organizatoare, sau o persoană din cele mai de vază, cum ar fi directorul școlii sau parohul local, invitau la horă pe prima doamnă a balului. Apoi ceilalți membri ai societății invitau pe celelalte doamne. Veneau la rînd, după vîrstă și importanță toți ceilalți. Se forma un cerc de cavaleri cu doamnele sau domnișoarele la braț, la așa numita “poloneză”, apoi după ce toți cavalerii se prindeau în cerc cu partenerele lor începea hora în doi. Pînă la pauza mare toți trebuiau să danseze cu cît mai multe doamne sau fete. Organizatorii aveau grijă ca dacă vreuna sta pe laiță, fără să danseze, trimiteau de îndată un dansator s-o angajeze. În acest fel se făcea o bună dispoziție generală. Nici un student nu avea voie să danseze numai cu drăguța lui pînă la pauza mare, ci trebuia să danseze cu cît mai multe fete străine, ca să nu se formeze senzația de indispoziție din cauza neangajării la dans.

Acuma, în înghesuiala asta de la Pîrtești nu se mai cunoștea om cu om. Nu se mai vedeau nici mame cu fetele, nici părinți sau bărbați mai în vîrstă. Numai puștăraie! La un moment dat m-am urcat pe scenă unde era muzica și am privit în sală. Nu mai cunoșteam pe nimeni. Toți tineri care se îmbrînceau. Cînd te tampona cineva, vreo pereche mai inabilă, nu se mai auzeau cuvinte de scuză, ci rîdeau de parcă anume te-au izbit. Uitîndu-mă în sală mi-am zis că locul meu nu mai e printre ei. Toți foștii tovarăși de petrecere de altădată erau căsătoriți, cu copii, cu greutăți și griji, și numai eu mai eram rătăcit printre aceștia de acuma. Gata, nu mai mergea așa. Aveam 37 de ani. Am dansat de cîteva ori cu Francisca. Era doamnă de prestanță. Îmi spusese cineva că dînsa dacă intră într-o sală este numaidecît observată. Lumea se întreba cine este doamna? Dînsa avea 33 de ani. La dans ne potriveam. N-am stat pînă la ziuă ca alte dăți ci am plecat mai repede. La crucea drumului ne-am despărțit eu cu amicul de atunci, mergînd la Botoșana, iar ea cu vecina ei, la Pîrtești de Sus.

Pînă într-o zi cînd i-am cerut mîna. Dînsa a fost de acord în principiu dar imediat mi-a atras atenția că îl are pe Radu, copil de 7 ani, orfan al lui Gavril Mareș, originar din Humoreni, care a murit în gara Capșa Mică, fiind bombardat de armatele germane în retragere. Eu i-am spus că Radu va fi primul nostru copil și dacă cumva nu vom avea alți copii, înseamnă că tot avem unul. În seara aceea am dormit la colegul Dan Pamfil. I-am spus despre intenția mea de a mă căsători cu Francisca Mareș la care dînsul mi-a atras atenția și m-a întrebat dacă știu că e comunistă. Da, știam. Membrii de partid o întrebau dacă e adevărat că vrea să se mărite cu un reacționar. Era adevărat. Se înțelege că nu am făcut nuntă cum se fac acuma la noi, cu 4-500 de persoane, ci am mers la primărie și am declarată că vrem să ne căsătorim, iar notarul Ciornei ne-a scris în registrul de căsătoriți, ne-a eliberat certificatul de căsătorie care poartă data de 15 februarie 1948 și gata, după modelul sovietic cel mai avansat. Dar ca să nu rupem dintr-o dată cu trecutul am îndeplinit și forma religioasă. Am mers la Vama, la Ion al lui uncheșul Tănase, și dînsul a chemat pe preotul Arborel Bera acasă la el și a făcut serviciul religios. Vărul a devenit și naș. Au participat din partea noastră mama mea, iar din Vama au fost doi țărani pe care i-am cunoscut la Gherla, și anume Ciocan și Axintei, precum și mama nașei Firuța, de la Pojorîta. Total zece persoane. Și astfel, de acuma nu mai ziceam „Vai de mine” ci „Vai de noi”.

Francisca este fiica lui Silvestru Suchoverschi și a Ceciliei Gelovicz. Tatăl ei era ucrainean și mama sa nemțoaică. De aceea dînsa zicea totdeauna că e nemțoiacă. De altfel, bunicul lui Silvestru, Iosif Suchoverschi era polon, după cum mi-a mărturisit Ivan Suchoverschi, fratele mai mic al lui Silvestru. Tatăl lui Silvestru, Iulian, era deci polon după tatăl lui, iar mama sa Francisca Zaleschi, era și ea poloncă. Vorba ceea, tata rus, mama rus, Ivan moldovan. În nordul Bucovinei se întîmpla adesea ori ca părinții să fie de o naționalitate iar copiii lor de altă. Sau, caz concret, învățătorul Evuleț, care a funcționat la Botoșana, avînd doi copii, cînd au ajuns mari, la facultate, unul era roman și altul ucrainean. Exact același lucru s-a petrecut cu fiii învățătorului Prodanciuc care și-a zis ulterior Prodan, și care era inspector școlar pe cînd eram eu la Dumbrava Roșie. Tatăl Franciscăi, Silvestru era din Cuciurul Mare, unde a trait și bunicul ei, Iulian. Neamul Suchoverschi sînt un soi de oameni mîndri încît și de aici se poate vedea că erau de origine polonă (ucrainienii sînt mai modești, mai umili chiar). În spița neamului lor se vede că erau mulți intelectuali. Astfel, de la Iulian și frații lui, Rudolf, Mihail și Gheorghe, au rezultat un număr de 28 de urmași dintre care 9 zidari, 6 casnice, 3 advocați, 3 învățătoare, 1 doctor veterinar, 1 croitoreasă, 1 măcelar, 1 contabil, 1 telefonist, 1 diriginte de poștă, 1 CFRist. Urmașii acestora, între care și Francisca, în număr de 24 au fost 4 ingineri, 3 contabili, 3 funcționari, 2 învățătoare, 2 casnice, 1 profesor universitar, 1 subinginer, 1 jurist, 1 economist, 1 diplomat, 1 profesor, 1 mecanic, 1 asistent medical, 1 tractorist, 1 comerciant.

Războiul i-a împăștiat pe toți aceștia în patru continente. Astfel fiind oameni îndrăzneți, curajoși, n-au așteptat să vină soarta peste ei ci și-au găsit singuri norocul în felul următor: 23 au rămas în U.R.S.S. din care 6 au fost deportați în Siberia și nu s-au mai întors înapoi; 20 s-au stabilit în România, din care 13 la București, 4 la Piatra Neamț, și restul în alte localități; 5 în Germania Federală; 4 în Canada; 2 în U.S.A.; 2 în Australia; 1 în Polonia. Deși așa împrăștiați țin totuși legătura unul cu altul și se vizitează care și cînd pot.

Trecerea lui Iulian Suchoverschi la ucrainieni nu era un caz izolat. Foarte mulți români din Nordul Bucovinei cu nume românești ca Palade, Frunză, Țintă, Țopa, pe la 1900 își ziceau ucrainieni. Tot astfel din Prodan s-a făcut Prodanciuc, din Grigoraș Grigorașciuc, din Lupu Lupuleac, deși în limba ucraineană lupul se cheamă vanc. În felul acesta populația ucraineană a crescut vertiginos în detrimentul populației românești și în cazul Suchoverschi a populației poloneze.

De altfel, în neamul Suchoverschi se mai observă și nume de botez obișnuite la polonezi și nefolosite de ucrainieni, cum ar fi Carol, Rudolf, Adolf, Vilhelm, Francisca, etc.

Conform tradiției, Suchoverschi ar fi fost boieri care au stăpînit satul Sucoverca, dintre Prut și Nistru, dincolo de Coțmani.

Am fost reprimit în învățămînt la data de 7 februarie 1948, după 5 luni și 22 de zile. Pe atunci era inspector școlar județean prietenul meu Boca Haralmbie. Se înțelege că apăruse un decret, de altfel dînsul nu ar fi putut să facă absolut nimică. Îmi aduc aminte că a venit la mine și mi-a spus să fac o cerere ca să fiu reprimit în învățămînt. Eu lucram ceva în grajd și i-am spus că nu am făcut nici o cerere ca să ies din învățămînt și nici nu voi face ca să fiu reprimit. Cred că de foame n-am să mor ci poate din contra voi trăi mai bine. El n-a mai insistat, dar după cîteva zile am primit ordinul de a mă prezenta la post. Se vede că mi-a făcut el cererea și a semnat în locul meu.

Eram deci din nou în serviciu, eram căsătorit, aveam un copil, aveam gospodărie, lucram zi și noapte la atelier pentru a-mi înmulți stupii.

Apoi s-a dezlănțuit teroarea. Oamenii trebuiau să se teamă unul de altul și toți de partid. Fără acest element, teama, nu se putea guverna. Rușii au crezut că noi sîntem bucuroși că ne-au eliberat și că deci sîntem trup și suflet alături de ei. Văzînd că s-au înșelat au ordonat faza a doua de procedare. Iată ce mi-a povestit Ștefan Buzac. Era în cîmp la arat cînd au venit să-l cheme la primărie, atunci imediat. Acolo un ofițer de securitate l-a luat în primire.

– Știi să scrii moșule?

– Știu.

– Ia creionul și foaia și scrie.

– Ce să scriu?

– Scrie ce-ai făcut azi dimineață.

– N-am făcut nimică!

– Cum n-ai făcut nimică, unde ai fost?

– Am fost în țarnă la arat.

– Ei scrie aceasta pe hîrtie. Povestește cu amănîntul cum s-a întîmplat.

Și l-a lăsat să scrie ce vrea. Cînd a fost gata s-a uitat la foaie și a zis.

– Așa deci, asta e. Ei bine poftim în mașină.

– Da de ce să poftesc în mașina? Ce-am făcut?

– Încă mai vorbești? Urcă-te repede!

– Domnule ofițer, trebuie să mă duc pînă acasă să mă îmbrac, nu vedeți că sînt în cămașă și cu papuci de lemn, cum să mărg așa?

– Urcă-te și nu mai vorbi! Nu trebuie să mergi nicăieri. Avem noi grijă de tine.

Pe cînd se urca în mașină, primarul, care era de față, a zis celor prezenți:

– Ia vedeți! Uitați-vă la dînsul că de-acuma nu-l mai vedeți.

Și au plecat la miliția din Solca. Acolo l-au băgat într-o cameră și l-au încuiat, ținîndu-l pînă seara. Pe cînd se întuneca a venit un sergent major cu arma în mînă și l-a întrebat dacă are de gînd să fugă.

– De ce să fug dacă sînt nevinovat? Ce, am furat ceva? Am omorît pe cineva? Sau ce am făcut ca să trebuiască să mă tem și să fug?

– Moșule, nu vorbi prea mult că nu e bine. Treci în fundul camerei, cu fața la perete.

După vreo jumătate de oră de stat pe întuneric cineva a adus o lampă. L-a întrebat apoi dacă îi e foame.

– Domnule, n-am mîncat nimică azi că eram la arat la cîmp și încă nu venise cu mîncare cînd m-o luat, dar să-mi dai bunătățile lumii și n-aș băga nimic în mine, așa-s de otrăvit cu totul.

– Da de ce te-o luat moșule? Ce-ai făcut?

– N-am făcut nimică domnule ce eram să fac?

– Poate ai zis ceva?

– Ce să zic? A! Poate pentru că am zis ieri la primărie că oare cine o spînzurat sfinții ăștia aici, că era icoana Anei Pauker și mai a cuiva puse pe perete.

– Apoi să știi moșule că de asta ești aici. De ce nu-ți ții gura?

După un timp oarecare nevasta sergentului major a venit la dînsul cu mîncare. Avea o bucată de mămăligă caldă și niște lapte dulce. După ce a mîncat o parte i-a spus femeii să iasă afară și să aștepte.

– Hai moșule, mănîncă și dumneata oleacă, da să nu știe nimeni.

Și cu toate că a zis mai înainte că n-ar mînca nimică, cînd a văzut buna voință a paznicului său, a mîncat totul și i s-a părut foarte bun.

Apoi i s-a dat un scaun să se așeze în fundul camerii iar el s-a așezat lîngă ușă.

– Moșule, să nu încerci să fugi că nu te cruț.

Și astfel au moțăit toată noaptea amîndoi. Cînd s-a făcut ziuă l-a băgat într-un coteț afară și a pus un lacăt mare pe ușă.

– Aici trebuie să te găsească tovarășul căpitan cînd o veni.

Cum era numai în cămașă a tremurat toată noaptea de frig, iar dimineață, în coteț, a crezut că e capătul lui. Cînd a venit căpitanul l-au scos din coteț și l-au suit în mașină. Nu știa unde îl duc și ce au de gînd cu dînsul. La gara Ilișești a văzut că pornesc spre Suceava. A crezut că prin pădurea Ilișești are să-l dea jos și să-l împuște, sub motiv că a vrut să fugă. Cînd a ieșit din pădure și-a făcut cruce și a mulțumit lui Dumnezeu că a scăpat. Ajunși la Suceava l-au băgat într-o cameră și l-au lăsat să aștepte 2-3 ore. Apoi l-au dus în biroul unui colonel și l-au lăsat să aștepte lîngă ușă pînă ce colonelul a terminat de citit ce avea dinaintea lui. După aceasta a luat o foaie scrisă și l-a întrebat.

– Moșule, dumneata ai scris asta?

Era foaia ce-o scrisese el la primăria din Botoșana. S-a uitat la foaie și a răspuns:

– Da, eu.

I-a dat o altă foaie și i-a spus:

– Dar asta cine a scris-o?

S-a uitat la foaie și i-a spus că nu știe. Colonelul a luat amîndouă foile și a început să le compare.

– Da, sînt unele litere care sînt la fel, dar nu e aceiași scrisoare. Moșule, du-te acasă dar vezi să nu mai faci prostii. Să nu spui absolut nimic la nimeni, unde ai fost, ce-ai vorbit, și ce ți s-a spus. Nimic. Ai înțeles?

A ieșit în stradă și nu știa încotro să o apuce. Avea la dînsul numai 7 lei și era rupt de foame. A trebuit să vină pînă acasă pe jos, desculți, cu papucii de lemn în mînă.

Cînd l-a văzut primarul a rămas mirat și l-a întrebat cumde a venit.

Stăpînii însă îți băteau capul ce să facă cu noi, cum să ne curețe creierul de tot ce s-a implantat în el ani de-a rîndul. Școală primară, școală normală, liceu, academie, ziare și reviste, cărți și conferințe. Treizeci de ani ni s-a spus mereu ce e bine și ce nu, ce e adevărat și ce e fals, ce e moral și ce e imoral, etc. Ni s-a spus că dragostea de neam și țară era suprema datorie, că trebuie să creștem copiii în aceste sentimente, că etc, etc. Apoi toate valorile s-au răsturnat. Ce era bine, acuma era rău. Deci noi trebuia să fim reeducați și puși de bine de rău pe linia de plutire. Au ajuns se vede, la concluzia că numai teroarea nu e suficientă ci din contra, dacă vom fi prelucrați în așa fel ca să înlocuim din minte tot ce e vechi și demodat cu noile idei ce veneau din răsărit, în vîrful baionetelor rusești, am putea să servim și noul regim, cum l-am servit pe cel răsturnat. Deci I.P.C.D. (Institutul de pregătire a cadrelor didactice). Pînă atunci nu strică nici oleacă de frică. Noaptea, pe la orele 1 sau 2, cineva de la primărie a venit să mă cheme:

– Dar cine mă cheamă de fapt?

– Cineva de la raion.

– Și ce vrea?

– Nu știu.

Trebuia să mă prezint. Trebuia apoi să aștepți pe coridor cel puțin o oră, în picioare, chiar dacă anchetatorul nu era ocupat, regula era că trebuia să aștepți ca să-ți faci examenul de conștiință. Oare ce vrea? Am zis poate ceva contra? Am vorbit cu cineva? Ce trebuie să răspund? De ce nu mă mai cheamă? În sfîrșit, am fost chemat. Mă luă cu introducerea. Ce mai fac? La ce clasă predau? Ce fac în timpul liber? Dacă joc table? Etc. Apoi:

– Dar de ce ai fost la pușcărie?

– Nu știu.

– Cum nu știi?

– Ei să-ți spun eu: ai fost legionar.

– N-am fost.

– Dar ai participat la adunări legionare.

– Asta se poate dar n-am fost niciodată legionar.

– Și cine a mai fost?

– Nu-mi aduc aminte.

– Cum ai fost și nu-ți aduci aminte de nimeni? Asta să i-o spui lui Mutu. Ei, cine a mai fost legionar?

– Eu pe vremea aceea eram la București și nu pot ști ce era la Botoșana.

– Bine, ai să-ți aduci aminte.

Și mă trimise pe sală să aștept. Între timp anchetă pe alții. Toți erau fierți și speriați. După o oră și jumătate mă chemă din nou.

– Ei, îți aduci aminte?

– Vă spun că nu cunosc pe nimeni!

– Ei bravo, nu știi pe nimeni! Bine drăguțule, avem noi metode speciale pentru a-ți aduce aminte. Dar să nu-ți pară rău. Gîndește-te că ești în serviciul statului, gîndește-te că ești de curînd căsătorit, că ai o familie de întreținut și noi nu-ți cerem decît să ne spui ceea ce știm deja, să ne confirmi numai.

– Păi dacă știți de ce mă întrebați pe mine?

– O! dar mi se pare că eu pun întrebări! Nu? Ei bine, e frumos, nu vrei să-ți divulgi camarazii de luptă. Dar vom vedea noi cum au să te ajute ei pe tine. Pleacă și să te gîndești bine. S-a înțeles?

Către ziuă am ajuns acasă. Francisca mă aștepta. Fel de fel de gînduri negre i-au frămîntat toată făptura. Ce e de făcut? Dînsa nu îndrăznea să-mi dea nici un sfat de felul cum ar trebui să mă comport, de altfel ar fi fost inutil. Eu știam și de altfel mi-au spus-o că dacă spun tot ce știu despre prietenii mei voi trăi în liniște și pace. În caz contrar să mă aștept și la mai rău. Trebuia adică să declar, să încondeiez pe toți cei despre care voi fi întrebat: că au fost legionari sau naziști, că au fost țărăniști sau liberali, că au zis cutare sau cutare vorbe despre Măreața Uniune Sovietică sau despre Mărețul Stalin. Ceea ce aș fi spus nu se afla niciodată căci ancheta se făcea numai în doi. Nu se dădea nimic în scris. Ba mi se atrăgea atenția că nu trebuie să inventez nimică ci să spun numai adevărul. Dar dacă aș fi procedat așa cum au procedat alții aș fi fost și eu foarte bine văzut. Alții vedeau partidul ca pe un monstru care din cînd în cînd trebuia să înghită pe cîte cineva. Un fel de Baal care poftește carne de om viu. Oricine ar fi fost, dar să fie o jertfă, pentru liniștirea monstrului care, în gura sa de aramă cît un cuptor de mare, cu care se făcea un foc pînă la înroșire, se arunca cel sacrificat. După aceea zeul se liniștea și o mai duceai o bucată de vreme. Cînd zeul se agita din nou aruncai pe cineva în gura sa de iad și tu scăpai. Așa au procedat mulți și au scăpat. Eu nu puteam să procedez astfel. Nu mă lăsa conștiința. Nu m-aș fi putut uita în ochii copiilor mei, nu mi-ar fi tihnit liniștea ce mi s-ar fi acordat sau beneficiile cîștigate în modul acesta. De aceea mă așteptam la orice și ca urmare peste o lună de zile, pe la orele douăsprezece noaptea mă chiamă iarăși cineva “de la raion”. Credeam că nu mai vin înapoi și mi-am luat cu mine o pătură militară cu care să mă învelesc pe picioare, dacă o să mă țină într-o camera rece. Era deci vreme de iarnă. Francisca a observant gestul și a știut la ce mă gîndesc, totuși n-am pomenit nici unul nici altul nimică.

La primărie așteptau și alții să le vină rîndul. După două ore de așteptare în picioare pe sală, în holul mare al primăriei, am fost poftit foarte politicos să intru. Era același ofițer de securitate, Schipor, care mă anchetase cu o lună înainte. Mi-a oferit un loc la masă în fața sa. Mi-a oferit o țigară:

– Fumați?

– Nu, mulțumesc, nu fumez.

– Dar mie îmi permiteți?

– Vai, se poate? Doar dumneavoastră sunteți stăpînul, nu eu!

– Sînt și eu în serviciul statului, ca și dumneata și trebuie să ne facem datoria. Așa este?

– Așa!

– Ei, acuma te-ai hotărît să ne spui?

– Ce să vă spun?

– Cum “ce să vă spun”? Nu ne-am lămurit data trecută? Înseamnă că îți bați joc de noi și încerci să ne duci cu vorba. Dar te asigur nenișorule că nu-ți mai merge! Ne spui sau nu ne spui?

– Vă rog să nu vă enervați, dar ce trebuie să vă spun?

– Ei iată că nu mă enervez și mersi pentru observație. Cine te-a înscris la legionari?

Asta era cea mai mare crimă pe care ai fi putut să o faci și dacă te lăsai prins în laț erai pierdut.

– Dar v-am spus data trecută că în vremea aceea eu eram la București și că aici la Botoșana veneam numai ocazional.

– Ei bine, ocazional, cine te-a înscris? Noi știm! Și dacă ne spui nu ți se întîmplă nimică. Dar trebuie să fii om cinstit, să nu ne duci cu vorba că nu-ți mai merge.

– Nu pot spune ceva ce nu-i adevărat, ce nu s-a întîmplat niciodată.

– Dar de ce ai participat la adunările lor?

– Nu știu precis dacă am participat.

– Dar data trecută ne-ai mărturisit că ai participat! Acuma spui că nu! Am vrea să știm dacă se poate cînd ai spus minciuni, acum sau data trecută?

– E posibil să fi participat, dar asta nu înseamnă că eram legionar.

– A, va să zică recunoști că erai simpatizant, nu?

– Nu! Nu eram nici simpatizant, după cum nu eram înscris în nici un partid politic, nu făceam nici o politică.

– Nu făceai politică? Dar ce făceai? Nu făceai politica partidelor burgheze? Atunci de ce ai votat cu țărăniștii? Răspunde!

– Dar dumneavoastră nu știți cu cine am votat, căci votul este secret.

– Mi se pare că ești cam naiv, zise el zîmbind disprețuitor la mine. Dumneata crezi că noi nu știm totul? Atunci am mînca banii țării gratis!

– Bine, să zicem că am votat cu țărăniștii, cum zici dumneata, dar aceasta era perfect legal.

– Desigur, desigur, era perfect legal, dar dacă erai liberal sau comunist, oare aveai să votezi cu țărăniștii?

– Asta așa e, dar…

– Ce fel de dar mai încape?

– Dacă ar fi așa ar însemna că la alegerile din 1946, care s-au ținut la Poieni, comuniștii ar fi avut vreo 1700 de membrii iar celelalte numai 17, căci acesta a fost rezultatul oficial al voturilor. De altfel, în realitate, în 1945 în toată țara existau circa 1000 membri.

– Ascultă nenișorule, zise anchetatorul tărăgănînd cuvintele și zîmbind sarcastic, nu e bine să fii prea deștept. Știi vorba ceea: prea multă minte strică.

După o pauza apăsătoare continuă.

– Deci, erai țărănist!

– Tot dumneavoastră ați spus mai înainte că eram legionar.

– Deocamdată am terminat cu dumneata. Vezi că ce am discutat e secret așa că nu e bine să pălăvrăgești cu alții. Pleacă!

Credeam că mă arestează și de aceea am întrebat dacă pot să plec, acasă.

– Da, acasă, zise el.

Cînd am ajuns acasă se făcea ziuă și Francisca încă nu dormise după plecarea mea. Ea a observat că mi-am luat pătura și credea și ea că nu mai vin înapoi. I-am spus toată discuția mea cu securistul. De fapt “secretul” discuției era numai aparent căci dacă ar fi fost cu adevărat secret nu și-ar fi atins țelul aceste anchete nocturne. Scopul lor era de a ține populația sub teroare și dacă nu ar fi suflat nimeni nimic oamenii ar fi putut crede că cei chemați merg pentru a sta la bancuri și taclale cu oamenii partidului și atunci aceștia, cu adevărat că ar fi mîncat banii țării pe degeaba.

Peste cîteva zile pe cînd eu eram la școală, Francisca, uitîndu-se pe geamul odăiței în care stam, a observat că pe toloacă la biserică venea un grup de oameni la vale. Uitîndu-se mai atent a văzut că printre ei erau și doi milițieni cu baioneta la armă și că pe la cealaltă punte o iau spre noi. Cînd au ajuns pe la astălaltă punte, deodată i-a trecut prin cap că grupul cu milițieni vin să mă aresteze pe mine. Ce eroare! Nimeni și niciodată nu a fost arestat de acasă cu miliția și alți diverși oameni. Aceasta era o metodă burghezo-moșierescă. După metoda sovietică, cea mai avansată din lume, omul era chemat la primărie și de acolo i se schimba destinația. Învățătorul Rusu Ioan, de exemplu, de la Pîrtești de Sus, a fost chemat în scris la Inspectoratul școlar la Suceava și la intrare îl așteptau doi tovarăși, pașnici, îmbrăcați în civil, care l-au invitat să meargă cu ei. La obiecția lui că trebuie să meargă mai întîi la Inspectorat, unde era chemat, i s-a spus că va merge după aceea. Și “după aceea” a însemnat după șapte ani pe care i-a petrecut la pușcărie. Cică nu se înțelegea din cuvintele directorului școlii, Grigore Ciornei, care a fost mai înainte inspector școlar și mare social democrat, trecut apoi la comuniști.

Deci Francisca nu era bine lămurită cum e cu arestările și văzînd grupul și-a închipuit că vine la noi. De fapt mergea la Grigore Robu pentru a-i lua motorul și batoza cu care el, deși în socialism, continua să exploateze pe bieții oameni care ar fi dorit să treiere grîul cu batoza, în loc de îmblăciu, după vechea metodă. Cînd a văzut printre bîrnele de la camera neterminată că merg mai departe la deal, s-a liniștit oarecum căci o trecuseră pînă atunci toate sudorile și toate emoțiile. Poate că și alții văzînd grupul și-au zis înspăimîntați: vai, oare pe cine vor să ridice? Nu se zicea ”să aresteze” ci ”să ridice”. ”A ridica” pe cineva era mult mai democratic, mai elegant decît ”a aresta”, care avea un iz burghezo-moșieresc. Mare lucru și semantica aceasta. Dacă îi zici ”hargat la primărie” e ceva cu totul înjositor, dar să-i spui ”om de serviciu” e mult mai nobil și mai acceptabil. De aceea ideologii, știind valoarea cuvintelor, au căutat să le înlocuiască, cel puțin temporal. Astfel în loc de partid comunist i-au zis partid muncitoresc; în loc de colhoz, i-au zis gospodărie colectivă, iar mai tîrziu cooperativă agricolă de producție; în loc de cîrciumă i-au zis bufet; în loc de primărie, sfatul popular și deoarece sfatul era traducerea lui ”soviet” cu consiliul popular; cuvîntul primar a fost înlocuit cu cel de președinte, iar apoi din nou primar, căci președinte seamănă cu president. Prefectura s-a transformat în consiliul județean, jandarmeria în miliție, pe jitar l-au numit paznic de cîmp, pe chelner ospătar, pe șofer conducător auto, pe x l-au numit y și viceversa. Dacă zici vorba izmene evocă prea multe imagini rușinoase, de aceea le spui indispenabili.

Dar aceasta nu era de ajuns, trebuia schimbat totul, trebuia ca oamenii să gîndească în altfel. Mintea lor trebuia curățată de toate erorile trecutului și în locul vechilor concepte eronate și învechite trebuia introdusă noua metodă de gîndire. Tot ce e vechi trebuie declarat fals și neștiințific și introdus ”noul” ca și cum noul ar fi totdeauna mai bun, mai frumos, mai adevărat. Trebuie deci lucrat asupra minții oamenilor. Mai întîi asupra noastră, a educatorilor, pentru ca noi la rîndul nostru să putem modela mintea celorlalți, după noul calapod.

Mintea este o putere explozivă. Ea tinde spre exterior, spre mai departe, spre infinit. Omul “cu minte” nu stă pe loc. El se deplasează ca să vadă mai mult, să cunoască mai mult. Oamenii cu minte multă au devenit stăpînii lumii. Vezi Alexandru Macedon și Iulius Cezar, Ghenghis-han și Napoleon. Omul “cu minte” nu se lasă dominat, el vrea să domine, să cucerească. În slujba dominării omul a depus, după vremuri, forța brută, banul, care este o acumulare de energie, și mintea, care este rezultatul sforțărilor multimileniare de a pătrunde în taina tuturor lucrurilor. Dacă în vechime ajungea forța pentru a domina, dacă mai tîrziu cu banii se putea ajunge la dominație, azi pentru a domina e nevoie de minte. Nu de mintea unui singur om ci de mintea tuturor oamenilor. E nevoie de un sistem cu ajutorul căruia să cuprinzi toate mințile umane și să le mînuiești cum ai mînui prin hățuri un atelaj de cai. Acest sistem la Petru cel Mare a fost doctrina ortodoxă. Prin ortodoxism trebuia să ajungă la strîmtorile Bosfor și Dardanele, ca apoi să domine Europa. La oceanul Indian nu se putu ajunge cu acest sistem, căci întîlnea în cale puterea islamului. Spre răsărit, pînă la Vladivostok ajungea forța și banul.

Dar urmașii lui Petru I au văzut că testamentul său de a stăpîni lumea nu se poate duce la îndeplinire numai cu vechile mijloace. Trebuia găsit altceva. Doctrina ortodoxă te ducea pînă la Țarigrad, pînă la Tisa, pînă la Oder-Neisse, dar mai departe întîlnea alte sisteme de dominație și deci trebuiau găsite alte doctrine cu ajutorul cărora să cuprinzi mințile oamenilor și apoi să-i domini. Trebuia o doctrină a tot cuprinzătoare, care să desființeze întreg creștinismul, islamismul, bralimanismul și budismul, apoi în numele noului adevăr să poți domina întreaga lume. Acest adevăr nou este marxismul. Un corpus de doctrină nouă care exclude pe toate celelalte. Toate sînt false și învechite, toate trebuie să dispară, fiind un fel de otravă care ține mințile oamenilor pe loc, și nu facilitează pătrunderea adevărurilor noi prin care un singur om, dintr-un singur loc, poate maenvra toate mințile din lume spre a introduce fericirea pe întreg pămîntul. O fericire a burții pline. Dacă cineva nu pricepe și se opune trebuie înlăturat prin foc și sabie. Vorba lui Paut, pe bou nu trebuie să-l întrebi cînd vrei să-i faci bine.

Această doctrină a fost făcută de un evreu, Karl Marx, pentru uzul poporului ales. De aceea evreii din toată lumea, cei din diasporă, au îmbrățișat marxismul fără să renunțe la mozaism și-l propăvăduiesc cu înverșunare printre celelalte popoare, dar cînd ajung în Israel se debarasează și revin la matca lor. De aceea vorba “evreu” era aproape sinonimă cu “comunist”. În revoluția rusă și în răspîndirea marxismului în lume, rolul evreilor a fost preponderant. Dar urmașii lui Petru cel Mare și-au însușit doctrina lui Marx și o folosesc exclusiv pentru dominarea Moscovei în lume. Evreii din Rusia după ce au introdus marxismul l-au scăpat din mînă, în profitul localnicilor, și o parte au emigrat în Israel sau în alte state, capitaliste, iar altă parte își așteaptă cu răbdare să le vină rîndul la plecare. Cei de la noi, după ce au introdus noua doctrină în loc să se bucure de drepturile și libertățile cîștigate, tînjesc după țara făgăduinței. Cea mai mare parte au emigrat și de la noi, mai mult de un milion și vreo 30-40’000 se înghesuie la birourile de pașapoarte pentru a prinde loc la ieșirea din țară. Cînd cuziștii strigau: “la Palestina cu voi!” ei nu plecau nici unul, dar se plîngeau pe toate drumurile că sînt persecutați și lipsiți de drepturi, iar acuma cînd nu le zice nimeni nimic, ba din contra, ei au ocupat și ocupă posturile cele mai de seamă, acuma ei vor să se ducă la Palestina, ca să se lupte cu arabii pentru a-și face o țară a lor, o țară capitalistă, nu le place la noi.

Pe cînd rușii după ce s-au îndoctrinat cu învățăturile lui Marx, au pretenția ca toată lumea să adopte noua doctrină și prin urmare să asculte de sfaturile frățești ce pornesc de la Cremlin. Pentru aceste sfaturi, țările eliberate de vechile sisteme de gîndire vor trebui să plătească cu munca lor transformată în mărfuri de diferite feluri, orice fel de marfă, chiar de n-ar avea nevoie, căci o plasează altora ca ajutoare frățești. Tot așa noi, după ce am terminat cu despăgubirile de război, am continuat multă vreme să livrăm mărfuri rușilor prin așa numitele sovramuri, cînd toate întreprinderile erau sovieto-române, și orice beneficiu curgea peste graniță. În schimb ne dădeau sfaturi cum să muncim mai mult și mai bine pentru ca ei să aibă beneficii mai mari. Aceste sfaturi erau date prin diferitele reviste și cărți care se traduceau cu duiumul și care trebuiau plătite cum se cuvine între frați. Îmi aduc aminte că la un congres al arhitecților unul a pus întrebarea dacă este voie să citească reviste de specialitate din țările apusene. Răspunsul a fost că nu, nu este voie, avem orice fel de revistă din Uniunea Sovietică care conține tot ce avem noi nevoie. În piesa de teatru de mai tîrziu, intitulată “Puterea și adevărul”, eroul principal care-l întruchipa pe Lucrețiu Pătrășcanu, printre alte vini grave avea și aceea că citește cărți burgheze venite din Apus.

Deci mintea oamenilor trebuie plivită de orice buruiană de tip burghez și în loc să se planteze toate ideile emise de Marx, Engel, Lenin și Stalin. Numai așa și nu în alt fel se poate ajunge la adevărata fericire. E mai bine deci ca oamenii să nu aibă nici o idee, să fie săraci cu duhul, decît să aibă cumva niște idei greșite.

Atunci s-a conceput marea opera de reformare a minților umane. În fiecare județ s-au alcătuit colective de conferențiari care au elaborate anumite teme ce trebuiau susținute în fața cadrelor didactice care erau chemate pentru reeducare.

Se înțelege că de la Botoșana eu intram în primul rînd în vederea acestor acțiuni. Am fost chemat la Suceava împreună cu alții din alte sate. Aici erau organizate o serie de conferințe de politică generală de filozofie Marxist-leninistă și o serie de cursuri pe materii. Eu fiindcă am fost numit profesor pentru științele naturale, am fost repartizat în grupa respectivă, unde profesorul Rey ne preda în mod sistematic zoologia. Am văzut de îndată că nici el nu era pe deplin stăpîn pe materie. Alt profesor ne preda botanica și doamna Strugar, soția medicului din Pîrtești de Jos, ne preda biologia generală. La o lecție dînsa ne-a vorbit despre teoria cromozomilor, așa cum o știam și eu de cînd o învățasem. În pauză eu m-am apropriat de dînsa și i-am spus că, după noile teorii, cromozomii n-ar avea un rol așa de important în transmiterea caracterelor. Dînsa s-a concentrate o clipă apoi mi-a spus:

– Domnule tovarăș, povestea cromozomilor nu este o teorie, ceva ce trebuie demonstrat, ci este o realitatea palpalbilă, e un lucru dovedit și de mi s-ar tăia mîna dreaptă, n-aș putea spune altfel de cum am spus în lecția de azi.

Mi-a fost rușine pentru intervenția mea și deși ulterior toți naturaliștii din țară au fost nevoiți să debiteze în fața ascultătorilor lor aberațiile lui Lisenco, pînă la urmă au fost nevoiți să arunce la gunoi toată maculatura miciurinistă și să adopte genetica de tip burghez ca pe o știință de cea mai mare importanță pentru viitorul omenirii.

La lecțiile de politică generală ni s-au predate despre materialismul dialectic și istoric, cum ar fi Legile fundamentale ale dialecticii materialiste și Categoriile dialecticii materialiste, apoi despre Modul de producție – baza materială a vieții societății. Clasele și lupta de clasă, Statul, Revoluția socială, Conștiința socială, Morala, Religia, Știința, Arta, ș.a.m.d.

La economie politică mi s-a predat despre Forțele de producție ale societății, Relațiile de producție și dezvoltarea lor, Tipurile fundamentale ale relațiilor de producției, Valoarea, etc.

Conferințele erau citite de către un profesor mai cunoscut dar elaborate de către un colectiv bine instruit mai dinainte, de la București. De fiecare dată unul din aceștia instruiți participau la predarea lecției, ca nu cumva să se întîmple vreo scăpare, vreo greșeală. Îmi aduc aminte că atunci cînd ni s-a predat despre conștiința socială a fost vorba despre morala comunistă. Cel instruit la cursurile de la București, un evreu căruia i-am uitat numele, ședea lîngă mine. În pauză l-am întrebat să-mi dea unele lămuriri suplimentare asupra noțiunii de morală comunistă, întrucît morala burgheză, cea cu imperativul categoric al lui Kant, era falsă, învechită. Dînsul mi-a spus că din punct de vedere Marxist este bine și moral tot ce e în folosul clasei muncitoare.

– Chiar și uciderea unui om? am întrebat eu.

– Da, mi-a spus el, dacă acea ucidere este în folosul clasei muncitoare, a partidului.

Eu n-am mai ripostat nimică dar mi-am zis că o astfel de morală este morala junglei. Dacă într-o țară sînt 35 de partide și fiecare are dreptul de a avea morala lui, atunci și fiecare individ poate să-și creeze o morală a lui. Atunci uciderea lui Țăranu, președintele partidului Național Țărănesc, era un act moral căci era în folosul partidului comunist. Deci cei doi mascați care și-au descărcat pistoalele în pieptul lui Țăranu și despre care se zice că sînt din Botoșana, au făcut un act perfect moral și binevenit, lucru pentru care au fost bine răsplătiți de către partid. În acel timp, era pe la Sînziene, ziua Sfîntului Ion de la Suceava, a venit aici și Petru Groza, care a ținut o manifestație în piața publică. Eu ședeam aproape de tribună, ca să aud mai bine, căci pe atunci nu erau megafoane și am auzit cînd el a spus că nu va pleca de la Suceava pînă nu va descoperi cine sînt asasinii lui Țăranu. Dar a doua zi a plecat fără să mai facă nici o cercetare și fără să se afle în mod oficial cine sînt asasinii. Comuniștii au lansat versiunea că însăși țărăniștii și-au asasinat șeful ca să poată da vina pe oamenii partidului.

Dar ca să nu fie nici o îndoială cum că cel instruit a spus adevărul cu privire la ce e moral și ce e imoral, citez din “Pedagogia” de Cairov, Editura de Stat. Pedagogie și psihologie București, 1950, pag 245:

“Aceasta înseamnă că, din punct de vedere al moralei comuniste, este moral numai ceea ce contribuie la distrugerea lumii vechi și ceea ce întărește noua orînduire, cea socialistă. Morala comunistă reglementează conduita oamenilor în interesul luptei pentru consolidarea regimului sovietic și pentru construirea comunismului.”

În acest sens este foarte moral dacă Stalin a ucis cu mîna proprie 700 de oameni și dacă din ordinul său au fost uciși 3’000’000. Despre acest lucru a spus Hrușciov la cel de al XX-lea congres al partidului comunist bolșevic al Uniunii Sovietice. Și tot așa, este foarte moral dacă din anul 1918 pînă în 1965 au fost executați 2’0000’991 de oameni în Uniunea Sovietică, după cum a declarat Al. Soljenițiu în iulie 1974 la radio. Ceea ce înseamnă că au murit cîte 425’553 pe an, cîte 35’462 pe lună și cîte 118 pe zi, în medie. Desigur că toți aceștia, sau cel puțin o mare parte, au fost împotriva introducerii celui mai uman regim din cîte au existat pe lume, regimul comunist. Și tot așa este perfect moral dacă în Campania democratică Pol Porth ar fi ucis circa 2’000’000 de oameni. De bună seamă că toți aceștia au fost contra introducerii comunismului.

Iată deci că morala comunistă, despre care auzeam mai înainte în presă și la radio cum că ar fi o morală imorală, se adeverește, căci permite să-ți omori pe toți aceia pe care tu îi consideri că ți-ar fi potrivnici sau măcar nu ar crede în ceea ce crezi tu, deci o morală a junglei: Cel mai tare ucide pe cel mai slab, ca să trăiască el. Și apoi să mai vorbim despre darwinismul social, acea doctrină reacționară care ar justifica selecția naturală, ca fiind perfect logică și justificată din punct de vedere științific în societatea umană?

Lecțiile politice se predau de regulă într-o sală mare în care încăpeau toți cursanții. Fiind în vacanța de vară și deci călduri mari, apoi de multe ori nivelul cunoștințelor de filozofie marxistă și de economie politică depășeau nivelul de înțelegere a multor cursanți, încît unii erau doborîți de oboseală și adormeau stînd pe scaun. Pe socoteala acestora circulau o serie de glume și epigrame ca aceasta:

Citește-ncet și monoton

Urcînd pe scară pas cu pas

Dar cînd fu gata conferința

Nici-unul treaz n-a mai rămas

Sau

Conferința a fost bună

Oricine poate să spună

De acord sînt deci și eu

Dimpreună cu … Morfeu

Se înțelege că toate aceste conferințe erau presărate cu numele mărețului Stalin, încît acest lucru era de mare folos căci împiedica pe mulți de la adormire. De obicei, cînd se pomenea numele lui Stalin, întreaga sală se scula în picioare și aplauda cu mîinile ridicate deasupra capului, ritmic, strigînd:

– Stalin! Stalin! Stalin!

Încît dacă cineva era adormit, sărea ca fript. În modul acesta, chiar de ar fi vrut careva să ațipească un pic, nu putea de răul aplauzelor și strigătelor celor din jur.

Apoi, la încheierea fiecărei conferințe se arăta, ca să nu uităm, despre diferitele ajutoare pe care ni le dă Măreața Uniune Sovietică și ca urmare datoria noastră cea mai sfîntă este de a iubi marea noastră vecină din toată inima noastră, din tot cugetul nostru și cu toată puterea noastră. Această iubire constituia piatra de încercare a bunului patriot. Adică nu puteai fi patriot fără să iubești mai presus de orice prima țară a socialismului, Uniunea Sovietică.

Vorbind cu un cursant mai în vîrstă pe care l-am văzut luptîndu-se să-și biruie somnul în timpul conferinței, mi-a spus că-i face impresia că oamenii sînt supuși la operația vrăjitorească care urmărește scoaterea duhului cel rău din ei prin fel de fel de descîntece și amenințări, un fel de exorcism modern în care “conferința” ia locul descîntecului, iar cuvintele, la un moment dat, se transformă în ciorne metalice, care bat monoton într-un cazan de aramă ce ți s-a pus pe cap.

Duhul cel rău speriat de vorbele neînțelese ale conferinței, un fel de abracadabra, se zbate să iasă și să fugă în locuri pustii, iar cînd vorbele se transformă în sunete de clopet satana își părăsește lăcașul de pîna acuma lasăndu-l în seama îngerilor cei buni, care te poartă pe aripile lor spre porțile raiului. Cînd auzi strigînd în cor Stalin, Stalin, parcă cineva care nu știe bine românește strigă către demon să nu fugă prea tare ci să stea mai încetul, mai lin. Și astfel bietele conștiințe, fiind purificate de tot ce e rău și învechit, rămîn curate și gata de a primi noul conținut, mai avansat, mai realist și științific.

Noile adevăruri de care trebuia să fie convins fiecare participant la cursuri se introduceau încetul cu încetul în capul oamenilor, în mintea lor, adevăruri de care nu aveai voie să te îndoiești căci au fost enunțate de cel puțin unul din cei mari patru dascăli ai omenirii: Marx, Engels, Lenin și Stalin. Astfel 1. Capitalismul, din cauza gravelor contradicții trebuia să se prăbușească dintr-o zi în alta. Moartea cu coasa ei în mînă sta gata să-i reteze capul. Cel puțin așa era arătat prin toate ziarele și revistele. 2. Revoluția mondială prin care se va face trecerea la comunism, regimul cel mai avansat din lume, trebuie să izbucnească în țările cele mai avansate: Anglia, Franța, Germania, America. 3. În țările capitaliste mulțimea oamenilor devenise devine din ce în ce mai săracă iar averile se concentrează în mîinile unor magnați, care se elimină unul pe altul (sînt din ce în ce mai puțini) încît conform logicii (vai ce știință stupidă) la urmă toate averile se vor concentra în mîna unui singur om, iar întreaga societate va fi așa de săracă încît toți vor fi muritori de foame, adevărații proletari care ne mai avînd ce pierde, decît lanțurile, se vor avînta în luptă, lupta de clasă, și vor doborî pe cel ce deține toate averile. Să ne imaginăm că în America cei 215’780’000, “flămînzi, goi și fără adăpost” se reped cu toții asupra lui Rockefeller și după lupte îndîrjite îl doboară și se instalează apoi dreptatea și egalitatea pe pămînt. Adica vor avea fiecare tot ce-i trebuie “după necesități”. 4. În primul război mondial, în lanțul capitalismului s-a rupt prima verigă, Rusia, în cel de al doilea război, socialismul s-a instalat pe o sesiune din glob, în al treilea război socialismul va cuprinde întreaga omenire. Dar noi nu vrem război, noi luptăm pentru pace. (Și iarăși logica). Va să zică știm precis că după al treilea război mondial, socialismul va cuprinde întreaga omenire și totuși noi nu vrem acest lucru. Ce stupid! 5. Adevărații patrioți sînt numai comuniști căci ei au dat dovadă de atașament complet față de ideile cele mai avansate.

Vai, și nouă ni se spunea mai înainte că ei sînt niște trădători de țară, că în congresele lor au votat pentru desmembrarea patriei noastre, ca Basarabia și Moldova să fie alipite la patria mumă, Uniunea Sovietică, iar Transilvania să fie cedată Ungariei, căci aceste provincii au fost cucerite de imperialiștii români printr-un război nedrept de cotropire. Căutînd în Codul penal la art. 155 vedem că trădare înseamnă “Fapta cetățeanului român sau a persoanei fără cetățenie domiciliată pe teritoriul statului Român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizație străină, ori cu agenți ai acestora în scopul de a suprima sau ștribi unitatea, suveranitatea sau independența statului, prin acțiuni de provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori de oservire față de o putere străină, sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfășurarea unei activități dușmănoase împotriva securității statului se pedepsește cu moartea și confiscarea totală a averii sau cu închisoarea de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii.”

Dar pentru a vedea ce fel de patrioți erau comuniștii cei de dinainte de război, acei bolșevici de care se îngrozeau femeile și de care autoritățile statului român se temeau ca de adevărați dușmani infiltrați și care urmăreau distrugerea sau servirea statului nostru unei puteri străine, să reproducem cîteva pagini din: “Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri și pînă astăzi” de Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu. Ediția a 2a Editura Albatros, 1975; și pagini reproduse aidoma din lucrările tovarășului Nicolae Ceaușescu.

Pag. 725: “În schimb Conferința de la Harkov (iunie 1928) transformată în Congresul al IV-lea P.C.R. insuficient pregătită, n-a putut fixa linia tactică și strategică a P.C.R. pentru următoarea perioadă. Conducerea Internațională a III-a a numit un nou Comitet Central și ca secretar pe Vitali Holostenco (Barbu) care nu cunoștea viața și preocupările poporului român. Iar în politica față de țărănime s-a preconizat naționalizarea pămîntului, a colectivizării prin obști sătești, care nu era de natură, date fiind realitățile epocii, să favorizeze o apropriere față de lumea muncitoare rurală”

“Într-o serie de documente, rezoluții, hotărîri ale congreselor III, IV și V, România a fost apreciată în mod greșit ca un stat tipic cu multe națiuni, creat pe baza ocupării unor teritorii străine. Apreciindu-se nejust procesul de formare a statului național, în aceste documente se stabilea sarcina desfășurării unei permanente și intense activități în vederea așa zisei eliberări de sub imperialismul român a popoarelor asuprite, pe baza principiului dreptului națiunilor la autodeterminare pînă la despărțirea lor totală de statul existent. Introducerea în documentele particului a lozincii autodeterminării pînă la despărțirea de statul unitar, indicațiile date partidului de a lupta pentru ruperea de România a unor teritorii locuite, în covîrșitoarea lor majoritate, de români, nu ținea seama de condițiile concrete ale României – stat unitar. Ele erau profund greșite, îndemnau, de fapt, la dezmembrarea statului național și la destrămarea poporului român.

Învățătura marxist-leninist proclamă dreptul popoarelor la autodeterminare nu în scopul destrămării statelor naționale constituite, ci dimpotrivă în vederea eliberării popoarelor asuprite și constituirii lor în state naționale suverane, în conformitate cu voința și hotărîrea maselor largi populare…

Tezele și lozincile eronate întîțnite în documentele partidului din această perioadă s-au datorat lipsei unei analize aprofundate a istoriei poporului român, a dezvoltării economic-sociale și a raportului de forțe din țara noastră, cît și a însușirii mecanice a unor teze elaborate în afară, ca urmare a practicilor Cominternului, care stabilea directive ce nu țineau seama de realitatățile și indicații ce nu corespundeau condițiilor economice, social-politice și naționale din România.”

Pag 727: “În plină criză economică și pentru a pune capăt luptelor fracționiste dinlăuntrul partidului, s-a ținut lîngă Moscova, între 3 și 24 decembrie 1931, al V-lea Congres al P.C.R. … și la sugestia Cominternului s-a menținut ideea luptei minorităților pentru autodeterminare pînă la dispariția statului Român. În fruntea Comitetului Central P.C.R. a fost ales un militant de seamă al Partidului Comunist Polonez, Alexander Ștefanski.”

Pag 729: “Conducerea centrală a partidului a cunoscut o anume fluctuație determinată și de măsurile represive ale autorităților burgheze, cît și de înlocuirea unor cadre de către Comintern. Biroul politic se afla în străinătate (Alexander Danieliuk, Ștefaniski, Lenuța Filipovici, Nicolae Goldberger, Emil Halițki, Boris Ștefanov).

Necunoscînd exact situația din România, cu posibilitățile limitate de informare, activul din străinătate ca și Cominternul au trimis organelor de partid din țară indicații și directive ce contraveneau realităților și necesităților etapei.”

Pag 732: “Opoziția unor activiști ai P.C.R. față de Atari practice a dus, nu odată, la înlăturarea lor din posturile de răspundere și chiar la excluderea lor din partid. Activiști ai partidului, emigranți politici pe teritoriul U.R.S.S. au fost arestați, judecați și executați (1936-1938) parte din ei fiind reabilitați post mortem prin hotărîri ale instanțelor judecătorești din U.R.S.S.”

Mă abțin de a face vreun comentariu la aceste zguduitoare pagini din istoria țării noastre.

Va să zică acestea (și altele) erau adevărurile noi cu care trebuia să ne populăm mintea.

La punctele enumerate mai sus este de observant următoarele: la 1. Au trecut 62 de ani de la apariția socialismului și capitalismul cu toate crizele sale interne, nu are nicidecum intenția de a dispărea. La 2. Contrar prevederilor marilor dascăli, comunismul nu se introduce în țările cele mai avansate, după cum e logic, ci din contra, în țări ca Abisinia, Yemen, Campucia, etc. La 3. În țările capitaliste, în loc ca mulțimile să sărăcească pînă la limită, să se proletarizeze cu toții, s-au ridicat la un nivel de bunăstare ce este invidiat de cei din Răsărit, care se mîngîie cu promisiunea că “azi-mîine o să-i ajungem din urmă și o să-i întrecem pe americani”. La 4. Fără comentarii. La 5. Văzînd cele de mai sus, este explicabil dar n-am aderat cu ochii închiși și cu entuziasmul manifestat la acei inconștienți ce umblau după parvenire, cu riscul de a fi considerați ca trădători, sau măcar oameni aserviți unei puteri străine, dacă n-am aderat la comunism. Și totuși acuma cînd se recunosc în mod oficial realitățile de atunci, n-a venit nimeni să-mi ceară scuze pentru nedreptățile și persecuțiile săvîrșite asupra mea, numai pentru că nu eram de părerea acelora care militau pentru o putere străină.

Deci, trebuia să ne registrăm concepțiile și să ne lăsăm în voia celor care au pus străpînire pe mințile noastre, pe vrerea noastră pe simțămintele noastre. Sau cel puțin să ne făcem că sîntem de acord cu ei, ca să ne lase să trăim în țara noastră.

Mulți dintre cursanți, cu cazanul de aramă pe cap și cu ciocanele vorbelor lovind mereu, au încetat rezistența, fie convinși sau nu, și păreau iluminați de noile adevăruri. Noua religie, marxism-leninismul, ca orice religie veche, urma să constituie baza ideologică a cuceririi întregii lumi de către Rusia, care în baza semanticii își zicea acuma Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Cuvîntul Rusia evoca numele lui Petru cel Mare care, prin testamentul său, a dat sfaturi de felul cum urmașii trebuiau să cucerească Europa. Deasemenea evocau numele celorlalte țări care au întins granițele la Vladivostok, la Caspica, la Marea Neagră, la Baltică, etc. Dacă zici Rusia, îți amintești de “eliberarea” Basarabiei din ghearele Turciei. Deci Rusia, cu ajutorul evreilor, caută să elibereze mințile tuturor oamenilor de vechile sisteme de gîndire și să implementeze noul sistem, în mințile curățite de toate vechiturile. Acest nou sistem este sacro-sant și trebuie păzit în puritatea sa “ca lumina ochilor din cap” după cum se spunea la cursuri. Dacă cineva din cei marcanți îndrăznea să gîndească puțin diferit i se înscena un proces pentru trădare și îndată îi zbura capul de nu se mai auzea de dînsul. Vezi Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (Bolșevic) al Uniunii Sovietice, 1948. Citind acest “Curs scurt” vezi că partidul duce mereu luptă cu diferiți deviaționiști, stîngiști, trotchiști, reformilți, etc. Face impresia că dacă n-ar avea cu cine se lupta, apoi trebuie creați anumiți opozanți cu care trebuie să lupți și să-i învingi, să-i distrugi, cum se antrenează boxerii, căci numai așa se menține mereu trează vigilența proletară, și capacitatea de luptă a tuturor membrilor de partid.

Citind cartea lui A. Simion, “Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944” rămîi uimit și contrariat văzînd că atît Iuliu Maniu cît și Constantin I. C. Brătianu, ba și Corneliu Pătrășcanu au trebuit să plătească cu viața fapta lor de a ajuta slăbirea frontului hitlerist și deci înaintarea frontului sovietic în flancul de sud și apoi scurtarea duratei războiului, dar nu de care criminalii de naziști ci chiar de acei pe care ei i-au ajutat, de către comuniștii noștri. Judecarea și condamnarea la moarte a lui Mihai Antonescu și a mareșalului Ion Antonescu îți aduce în minte tragediile antice în care eroii sînt condamnați pe nedrept, numai pentru că așa vor zeii. Regele Mihai a fost în schimb decorat de către Stalin pentru faptul de a fi denunțat pe mareșalul Malinovschi, care i-a propus să întoarcă armele împotriva rușilor și să-l ajute pe el să elibereze Ucraina și s-o facă independent. Mihai, sfătuit bine de către consilierii săi, a raportat lui Stalin intențiile lui Malinovschi, care de fapt erau numai o capcană în care trebuia prins poporul român. Ca dovadă, Malinovschi în loc să primească un glonț în ceafă, a fost numai mutat la o altă unitate, iar Mihai lăudat pentru fapta sa, urmînd ca mai tîrziu să fie și el înlăturat din calea socialismului triumfător.

După ce Uniunea Sovietică și-a întins sfera de influență peste țările din răsăritul Europei problema păstrării purității învățăturii marxist-leniniste a căpătat noi dimensiuni. Mareșalul Tito al Iugoslaviei n-a acceptat ca trupele sovietice să-i “elibereze” țara. Acest lucru în ochii lui Stalin constituia o crimă de neiertat. Apoi alte pretenții a lui Tito, ca aceea de a nu primi ordine direct de la Moscova, a înfuriat pe Stalin pînă într-atîta încît a dat ordin Biroului Informativ, să-l excomunice pe Tito din Biserica Marxistă și să înceapă atacurile de tot fel împotriva Iugoslaviei și a mareșalului ei, crezînd că într-o bună zi va trebui ca acesta desculț și umilit să meargă la Canossa, adică la Moscova să ceară în genunchi iertare de la capul noii Biserici. Odată semnalul dat, începe și avalanșa de vorbe pornite de sus, de la Biroul Informativ. Astfel la Consfătuirea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste, care a avut loc la București în a doua jumătate a lunii noiembrie 1949, după ce M. Suslov își îndreptă diatribele împotriva ațîțătorilor la război, adică a imperialiștilor anglo-americani, iar Palmiro Tagliatti împotriva partidelor Social Democrate, la care a aderat și “clica de spioni și provocatori a lui Tito”. Apoi “Imperialiștii americani și burghezia reacționară din toate țările folosesc fără jenă banda de spioni a lui Tito în vederea sabotării luptei pentru unitatea clasei muncitoare, în vederea introducerii scisiunii și provocării în rîndurile avantgărzii comuniste”.

Urmează Gh. Gheorghiu-Dej cu Raportul “Partidul communist din Iugoslavia în mîinile unor asasini și spioni”. Cităm din acest raport o serie de aprecieri din care se vede foarte bine care erau stările de lucruri în Partidul comunist din Iugoslavia, după părerea lui Gheroghiu-Dej (de fapt s-au lansat opiniile cum că săracul Dej n-ar fi scris el acele rînduri, ci numai i s-au dat să le expună fără să fi citit măcar odată mai înainte).

Astfel: “Revoluția din 1948 prin care Tito a fost exclus din mișcarea comunistă a demascat cu o excepțională putere și adîncime chipul antisovietic și anticomunist al conducătorilor iugoslavi”. Apoi “comuniștii și clasa muncitoare s-au pătruns și mai adînc de ideologia internaționalismului proletar și de conștiința faptului că devotamentul față de Patria Socialismului – Uniunea Sovietică – este piatra de încercare și criteriul internaționalismului”. Și “Internaționalist”, spune tovarășul Stalin, “este acela care este gata să apere U.R.S.S. fără reserve, fără șovăieli, fără condiții, deoarece U.R.S.S. este baza mișcării revoluționare mondiale și fără U.R.S.S. nu este cu putință a apăra, a duce mai înainte această mișcare revoluționară”.

Însă “Clica lui Tito a trecut fățiș în lagărul imperialist al ațîțătorilor la război și se află în slujba imperialiștilor americani. Consecința logică a acestei politici antisovietice și anticomuniste a fost trecerea clicei lui Tito la fascism. Această clică a vîndut Iugoslavia și popoarele Iugoslaviei monopolilor americani, a lichidat și ultimele rămășițe ale libertății, instaurînd un regim de sălbatecă teroare de tip gestapo”. Apoi enumeră o serie de bărbați începînd cu Tito și sfîrșind cu Pătrășcanu care “sînt agenți ai serviciilor de spionaj imperialiste anglo-americane”. Acești spioni și trădători odioși au ajutat încă în cursul celui de al doilea război mondial pe imperialiștii anglo-americani să pregătească punctul de sprijin pentru realizarea planului de dominație mondială. Această bandă de spioni și trădători a fost introdusă ca un cal troian în rîndurile partidelor comuniste și muncitorești.

“Trădătorii iugoslavi” au voit să înfăptuiască în țările de democrație populară “o lovitură de stat, să le despartă de Uniunea Sovietică și de întregul lagăr socialist și să le subordoneze forțelor dominante ale imperialismului. Clica lui Tito a transformat Belgradul într-un centru American de spionaj și de propaganda anticomunistă”.

Tito și Raukovici “au trădat în mod mîrșav pe partizanii iugoslavi în momentele cele mai grele ale războiului”.

“Faptele au dovedit că nu era vorba de oarecare greșeli, ci de o politică conștient contrarevoluționară, antisovietică, anticomunistă, dusă de o bandă de spioni, denunțători de profesie și agenți provocatori, cu un îndelungat stagiar în poliție și în aparatul serviciului de spionaj burghez”.

Apoi, … “nu ar fi de mirare ca Tito, pentru a cîștiga merite în ochii stăpînilor săi, să creeze o nouă teorie după care cauza războaielor din epoca noastră n-ar fi capitalismul și contradicțiile sale, cu imperialismul, ci socialismul și comunismul”.

“Emisarii diversioniști ai lui Tito se străduiesc din răsputeri să compromită relațiile de tip nou – relațiile socialiste – dintre U.R.S.S. și țările de democrație populară”.

“În același timp economia Statelor Unite se află în fața unei crize catastrofale, care va tîrî după sine toate țările care și-au legat soarta de această economie inclusive Iugoslavia”.

“În realitate este clar pentru orice Marxist că în Iugoslavia nu poate fi vorba de nici un fel de construire a socialismului în condițiunile cînd clica lui Tito a rupt cu Uniunea Sovietică”.

“Politica națională a bandei de spioni și ucigași de la cîrma Iugoslaviei este o politică național-sovietistă rasială de tip fascist de asuprire bestială a minorităților naționale, de răpire a oricărui drept de liberă afirmare”.

Și încheie “Să ridicăm și mai sus steagul biruitor al internaționalismului proletar dezvoltînd dragostea pentru Uniunea Sovietică – prima țară a socialismului – baza mișcării revoluționare mondiale, realismul principal al luptei pentru pace și pentru libertatea popoarelor – dragostea pentru marele Partid Bolșevic, forța conducătoare a mișcării revoluționare mondiale, și pentru genialul învățător al omenirii muncitoare și conducătorul luptei popoarelor pentru cauza păcii și a socialismului, tovarășul Stalin”.

Toate acestea erau adevăruri de care nimeni nu avea voie să se îndoiască. Profesorul D. Onioi, care era pe atunci la școala de partid, Jdanov, de la București, s-a îndoit și a fost dat afară din partid, excomunicat, și apoi trimis la muncă silnică pe canal, unde și-a petrecut vreo trei ani de zile, nu prea agreabili. Cum să pună el la îndoială spusa lui Gheorghiu-Dej? Aceasta este o crimă? Deși toate acestea sînt numai afirmații gratuite, fără nici o dovadă sau argument serios.

Toate acestea erau numai semnalul. A urmat un puhoi de invective care au consumat cîteva tone de cerneală. În fiecare zi și în fiecare ziar sau revistă, ani de-a rîndul s-a vorbit despre banda de spioni și asasini care guvernează Iugoslavia. Pe toate gardurile erau afișate tablouri mari, în culori, cu chipul lui Tito cu toporul însîngerat cu care își asasinează zilnic pe toți aceia cu care a luptat, ca partizan, împotriva armatelor regulate a lui Hitler, numai ca să placă imperialiștilor anglo-americani.

Nu numai atîta, de-a lungul graniței dintre România și Iugoslavia, armatele s-au așezat față în față și-și trimiteau regulat cîte o cantitate de proiectile, ca avertisment. Și aceasta ani de-a rîndul, pînă ce a dat Dumnezeu și a murit Stalin cel Mare. Cum se întîmplă de obicei, oamenii noi vin și cu idei noi. Astfel Hrușciov la cel de la XX-lea congres l-a detronat pe Stalin, scoțîndu-l chiar din mausoleul lui Lenin și îngropîndu-l în zidul Cremlinului. A făcut apoi o vizită la Belgrad, pentru a se împăca cu Tito. În loc să meargă Tito la Canossa… Se vorbea că Hrușciov a fost dus în două camere în care erau expuse toate caricaturile defăimătoare, făcute de artiștii populari la ordinele celor de sus, din țările frățești. Și Tito a devenit din nou curat și virtuos cum era la naștere. Ba, după cum apreciază toată lumea, el este un cap genial, un politician abil, și un patriot înfocat.

Ce să ma zicem de toate acestea?

În raportul lui Dej îl pomenește și pe Lucrețiu Pătrășcanu printre ceilalți asasini și spioni și trădători. De fapt pe atunci Pătrășcanu era la închisoare, cel puțin de un an de zile, căci fusese arestat în aprilie 1948.

Dar cine era Pătrășcanu și pentru ce fusese arestat? La aceasta răspuneau pe scurt, după cele publicate de Asa Gregorian, în Scînteia nr. 10 328 din 4 noiembrie 1975, sub titlul “Un fiu devotat al poporului, al partidului, 75 de ani de la nașterea lui Lucrețiu Pătrășcanu”.

Iată ce zice Ada Gregorian: “Lucrețiu Pătrășcanu unul din activiștii și conducătorii de seamă ai partidului nostru, al poporului român. Intelectual de mare erudiție și cultură marxistă, luptător devotat pentru cauza socialismului … doctor în economie de la Leipzig. Devenind membru al Partidului Comunist Român încă de la întemeierea acestuia în 1921 … În 1931 s-a aflat printre cei 5 deputați ai Blocului Muncitoresc Țărănesc, aleși în parlamentul țării. Ca jurist a pledat cu competență și curaj cauza comuniștilor și antifasciștilor în procese ca cele de la Cluj (1928), de la Timișoara și Chișinău (1929), de la Arad (1930) și Cernăuți. A fost deținut un timp în închisorile de la Văcărești, Jilava și Brașov, în lagărele de la Miercurea Ciuc și de la Tîrgu Jiu. A participat activ la pregătirea insurecției naționale armate din august 1944 și a purtat tratative cu palatul și cu fruntași ai diferitelor partide și grupări politice … a reprezentat P.C.R. în guvernul de coaliție fiind primul ministru comunist din istoria României. În guvernele următoare a îndeplinit funcția de ministru al justiției pînă la începutul anului 1948 (cînd a fost arestat). A condus delegația română care a semnat la Moscova Convenția de armistițiu în septembrie 1944 și a făcut parte din delegația română care a purtat în 1946-1947, la Paris, tratative în vederea încheierii Tratatului de pace. A scris diferite opera de valoare care s-au înscris ca valoroase contribuții la afirmarea ideologiei marxiste în România.”

În ochii lui Stalin însă a fi un “intelectual de mare erudiție și cultură marxistă” era tot una cu a fi un posibil deviaționist. Gheorghiu-Dej fiind “ciocănar”, era mult mai potrivit pentru rolul de guvernator în noua colonie, numită republică populară. De altfel nici lui Dej nu-i surîdea rolul de subordonat al “cuconului” Lucrețiu intelectual tîmpit. Și atunci arestarea. Motivele “legale” se vor găsi ulterior. Cel ce iese învingător totdeauna va avea dreptate, căci se vor găsi destui lingăi care să justifice faptele comise.

Și reproducem iarăși din articolul lui Ada Gregorian: “Așa cum se știe, ca urmare a unor învinuiri false, Lucrețiu Pătrășcanu a fost arestat în mod abuziv în aprilie 1948 și după prelungite anchete, în cadrul cărora constrîngerile fizice (torturile) s-au îmbinat cu presiunile morale, a fost condamnat la moarte și executat în aprilie 1954”.

De fapt, după cum circulau zvonurile în capitală, întîi a fost omorăt și apoi judecat. Astfel la “prelungitele anchete” care au durat patru ani și ceva, Pătrășcanu și-a arătat toată tăria de caracter și forța morală nevoind să recunoască “învinuirile false”. Pierzîndu-și răbdarea generalul Drăghici care-l ancheta, la un moment dat i-a prezentat un pistol, recomandîndu-i să se sinucidă. Pătrășcanu a luat pistolul, l-a îndreptat asupra anchetatorului și a tras. Erau însă gloanțe false. Atunci generalul și-a scos pistolul cu gloanțe bune și a tras un încărcător întreg în pieptul lui Pătrășcanu, care a căzut jos zbătîndu-se în sînge. Văzîndu-l că mai mișcă a scos un al doilea încărcător și cu sînge rece și-a armat din nou pistolul cu gloanțe bune și le-a tras pe toate în corpul muribundului. Și astfel, “fiul devotat al poporului și al partidului” și-a dat obștescul sfîrșit din cauză că era prea inteligent și părintele nostru bun și mare, tătuca Stalin, la semnarea Convenției de armistițiu a băgat de seamă că acesta nu va fi o credincioasă și supusă slugă în gubernia de peste Prut. Era prea deștept, prea îndrăzneț și prea sincer. Și pe deasupra era și prea bun român. Și apoi l-au judecat și condamnat. Și el era mort săracu.

Cel puțin Plenara C.C. al P.C.R: din aprilie 1968, constatînd, pe baza materialelor prezentate de comisia special constituită la indicația tovarășului Nicolae Ceaușescu, lipsa de temei a acuzațiilor aduse lui Lucrețiu Pătrășcanu, precum și gravele ilegalități săvîrșite în cursul anchetării și judecării a hotărît reabilitarea sa post-mortem. Rămășițele sale pămîntești au fost strămutate la Monumentul Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului și a Patriei, pentru socialism. Vai! Alături de Gheorghiu Dej. Și dacă cetățeanul de rînd vede cum Partidul își înghite pe cei mai devotați fii ai săi, ce trebuie să facă? Să se cutremure și să tacă. Tocmai ce se urmărește, să tremure fiecare și să nu bleteșească. Acesta era scopul teroarei.

Mai tîrziu, după 21 de ani de la asasinarea înaintea Adei Gregorian, în “Contemporanul” din 6 noiembrie 1970 își ridică glasul și Miron Radu Paraschivescu elogiind pe Pătrășcanu în articolul: “Fiind secolului său” și tot acolo, poetul Eugen Jeheleanu, în poezia “Pătrășcanu” zice:

“Ar fi trebuit să fie și astăzi

Să existe, să surîdă, sau să se întristeze

Cu noi – și nu mai este.”

Un dramaturg, i-am uitat numele, a scris o piesă de teatru cutremurătoare, intitulată “Puterea și adevărul”, în care personajul principal, un inginer, figurîndu-l pe Pătrășcanu este acuzat printre altele, că citește cărți și reviste străine, deci cu un conținut burghezo-capitalist. El nu neagă acest lucru dar spune că nu le-a primit în mod clandestine, ci oficial, prin poștă și deci oficialitățile au avut posibilitatea să le verifice și deci dacă ar fi fost ceva rău, nu i le-ar fi dat.

(Exact acest lucru l-am spus și eu cînd am aflat că am “Doctorul Jivago” de Pasternak, în limba franceză și “Bibliographie zur Landeshunde der Bukovina”, de Erik Beck, pe care mi le-au confiscate, sub motiv că prima este interzisă de Uniunea Sovietică și a doua că poate să fie acolo și autori legionari).

În piesă se înfierează abuzul de putere și se zice că a fost scrisă la sugestia tovarășului N. Ceaușescu.

Acum se ridică glasuri pentru a restabili adevărul, atunci însă n-a bleștit nimeni nimic.

La primele cursuri de la Suceava eu am fost foarte activ. Voiam să înțeleg bine noua doctrină crezînd că poate, din cauza propagandei anticomuniste exercitate asupra noastră ani de-a rîndul, mi-am făcut niște idei greșite asupra acestor învățături și nu voiam să fiu purtat pe un drum greșit din interesul vechiului regim. Eram foarte sincer cu mine însumi și voiam să mă adaptez la noile idei. De altfel, în definiția inteligenței intră și capacitatea de a te adapta la o nouă situație. Însă nu acceptam în mod mecanic orice afirmație ci căutam să verific pe baza logicii și a faptelor reale dacă cele afirmate corespund adevărului sau poate servesc numai interesele cuiva.

Astfel la aceste cursuri ni se spunea că întreaga istorie a omenirii este rezultatul luptei de clasă, că lupta de clasă constituie “forța motrice” a întregii dezvoltări a omenirii, etc. Mi-am pus imediat întrebarea: Dar cînd nu vor mai fi clase, cum va fi posibilă dezvoltarea omenirii, dar la început cînd nu erau clase, cine a împins omenirea înainte? Tot așa se mai spunea că lupta contrarilor constituie forța motrice care determină progresul sau dezvoltarea. Dar în alcătuirea pămîntului există cei doi poli de forțe contrarii, după cum în alcătuirea unui atom (cel puțin) un proton, încărcat cu electricitate pozitivă și un electron, încărcat cu electricitate negativă. Eu nu înțeleg cum acești contrari, polul nord și polul sud, sau electricitatea pozitivă și cea negativă, prin contrarietatea lor sau prin “lupta” lor pot să determine o schimbare, o dezvoltare sau un progres. Se pare că în natură aceste forțe contrare și de valori egale, constituie un echilibru care face ca materia să fie fără sfîrșit, după cum este fără început. Faptul că pămîntul are doi poli de forțe contrarii, aceasta face ca forma și natura pămîntului să fie veșnică. Numai intervenind factori externi, aceștia pot determina schimbarea înfățișării pămîntului. Fără căldură de la soare, pămîntul ar fi un corp mort și dacă nu va interveni o forță din afară, în veci va sta în forma de azi. Tot așa atomul de hidrogen sau alt atom rămîne neschimbat datorită echilibrului de forțe din interiorul lui. Atunci cînd atomul este bombardat cu particule din exterior se produce un dezechilibru și atomul se transformă, devenind altceva care nu mai e hidrogen. Deci echilibrul și nu transformarea e înscris în natura lucrurilor. Dacă n-ar fi așa, apoi în lume ar fi un haos de neînchipuit.

Se pare că și în societate e tot astfel. Odată ce într-o țară e stabilită un fel de orînduire, aceasta își stabilește un anumit echilibru, care e păzit cu strășnicie de cei ce beneficiază de noua stare de lucruri. Schimbarea nu se poate face decît prin intervenția unor forțe exterioare, fie sub formă de idei fie de interese străine. Să ne gîndim că Imperiul Roman de apus a fost doborît de germani, iar cel de răsărit de către turci. Imperiul persan de către Alexandru Macedon, iar al lui Napoleon de către forțele unite ale adversarilor. Și tot așa mai departe. Atunci cînd orînduirile nu sînt lovite din afară alți factori din interior le destramă, căci oamenii caută mereu să-și ridice starea actuală, să-și construiască un codru adecvat cu năzuințele lor. Această năzuință a tuturor de a se depăși, constituie forța care transformă totul în societate. Dacă n-ar fi această forță, și anume dorința de afirmare, care încălzește sufletele și le determină la acțiune, lumea ar rămîne imobilă, întocmai ca un ou în care puiul așteaptă căldura din afară pentru a se forma și ecloziona.

Contrarii, atîta vreme cît sînt în echilibru, nu pot produce nici o schimbare. Faptul că o monedă are un avers și un revers, nu o va face niciodată să se schimbe, să se transforme. Dacă un arbore are un vîrf și o rădăcină, care sînt contrari, aceasta nu-i va aduce niciodată pieirea. Tot așa faptul că lumina e de natură granulară și ondulatorie sau că într-o ființă există asimilație și dezasimilație, acestea nu sînt de natură să le provoace dispariția sau măcar transformarea. O vietate moare cînd o forță exterioară intervine ca să distrugă echilibrul dintre asimilație și dezasimilație. Un lucru se transformă cînd o forță exterioară intervine, precum un lemn se preface în cenușă cînd intervine focul.

Și tot așa la diferite lecții și conferințe de-a lungul a 15 ani, căci aproape în fiecare an eram chemat, fie ca profesor de științe ale naturii, fie ca director, apoi ca director de agricultură sau în cadrul pregătirilor pentru gradul II, etc, mereu am fost dăscăliți cu tot ce trebuie să știe un bun cadru didactic. Se înțelege că nu ripostam de îndată părerile conferențiarului nu corespundeau cu ale mele, căci imediat aș fi fost ridicat și pus la punct, dar îmi notam contradicția și acasă analizam problema pe toate fețele.

După cum am mai spus, la aceste lecții de Marxism, aproape la fiecare ni se atrăgea atenția asupra atitudinii noastre de profundă dragoste ce trebuie s-o manifestăm față de Uniunea Sovietică și de mărețul ei conducător, tovarășul Stalin. Față de acesta se îndrepta toată atenția conferențiarilor care, mai ales la început erau în majoritate evrei. Astfel la cursurile de la Botoșani conferențiarii se numeau Berman, Mozes, Rimer, Holinger, Vasilein; inspectori erau Frida Wigder, Heim Rimer, Denteh Adolf. Toți aceștia aveau grijă să ne exacerbeze dragostea noastră față de marele învățător al omenirii muncitoare, tovarășul Stalin. Lui i se înălțau imnuri de slavă și cîntece de preamărire. El era tatăl nostru al tuturor, era pîinea caldă și lumina ochilor noștri. Astfel cîntam cu mult entuziasm:

Lui Stalin slavă, slavă înalțăm

Pe drumul lui mai dîrz ne avîntăm.

Melodia de la primul vers era semnul nostru de radio, după cum acuma e melodia de la “Cîntăm libertatea și numele sfînt”. Astfel că de cel puțin douăzeci de ori pe zi auzeam “Lui Stalin slavă, slavă înalțăm”. Portretul lui era atîrnat de nenumărate ori în fiecare încăpere. Îmi aduc aminte că la școala din Botoșana am numărat și în toate încăperile erau 127 portrete ale lui Stalin. El era multigenialul conducător și îndrumător în toate ramurile vieții. Pînă și în domeniul lingvisticii era un deschizător de drumuri. Astfel el a descoperit că limba moldovenească era deosebită de limba românească. Și îndată marele savant Alexandru Graur, zis și Cur (căci el ne-a învățat că așa se zice și nu fund, pardon sau popou), de altfel și el evreu, și-a însușit noua învățătură genial și ne-a documentat tuturor că în adevăr limba moldovenească nu este tot una cu limba românească.

Odată, la o ședință la Suceava, eu am spus în expunerea mea că deosebirea fundamentală dintre om și animal este putința omului de a se stăpîni, de a fi stăpîn pe sine, și sare imediat madam Schmeltzer, șefa sindicatului:

– Sînteți în greșeală tovarășe Boca, deosebirea dintre om și animal este “cel de-al doilea sistem de semnalizare”, așa ne învață tovarășul Stalin.

– Păi dacă așa zice tovarășul Stalin, apoi eu îmi retrag afirmația.

Nu puteam doar să polemizez cu tovarășa Schmeltzer pe această temă, mai ales că ea susținea pe tovarășul Stalin, iar eu, deși susțineam un adevăr fundamental, nu reprezentam pe nimeni. Cel de al doilea sistem de semnalizare, vorbirea, constituie o deosebire de grad, nu de esență. Vorbirea este un sistem, un mijloc prin care animalele își comunică întraolaltă diferite stări emoționale sau chemări. Dintre toate viețuitoarele omul are acest sistem dezvoltat la gradul cel mai înalt, dar și maimuțele au o serie de sunete prin care se înțeleg, ca și celelalte mamifere sau păsări.

Putere de a se stăpîni sau voință nu are decît omul. Dar odată ce Stalin a zis așa, aș fi putut eu oare să spun altfel?

Sau dacă Stalin a zis că lupta de clasă nu încetează după cucerirea puterii de către clasa muncitoare ci “se ascute” aș fi putut eu oare să întreb cum se “ascute” dacă opozanții, chiaburii, burghezii sînt din ce în ce mai puțini și pînă la urmă vor dispare.

Așadar eu căutam mereu să mă reeduc, să mă pun de acord cu actualitatea, să nu mai fiu un strigoi printre oamenii moderni, oameni care au înțeles mai repede, unii exagerat de repede, că vremurile s-au schimbat și că acum trebuie să ne conformăm noii filozofii marxism-leninismul, sau cel puțin să ne prefacem că ne conformăm.

Astfel la încheierea primelor cursuri, eu am fost clasat în fruntea cursanților. Mi-a spus colegul de la Stupca-Sabiu, că toți membrii de partid au fost solicitați să-și dea părerea asupra fiecărui cursant. Toți deci au fost de părere că stîpîneam cel mai bine noile idei filozofice.

De regula n-ar fi îndrăznit nimeni să facă nici cea mai mică opoziție, chiar de s-ar fie afirmat că albul este negru sau că soarele luminează mai slab decît luna.

După moartea lui Stalin însă omenirea a început să respire mai ușor. Mai ales în domeniul biologiei s-a părăsit încetul cu încetul doctrina lui Lisenko conform căreia descoperirile lui Mendel, Weisman și Morgan, fondatorii geneticii reacționare moderne, ar fi niște idealiști mistici și metafizici în esența lor și deci ar profesa o pseudoștiință. Ba însuși Darwin a fost acuzat că a introdus, în teoria sa a evoluției, date eronate ca cele expuse de Malthus în teoria sa și că numai datorită lui Miciurin, Darwin a supraviețuit sub forma de darwinism sovietic după ce a fost eliminate erorile esențiale. Deci încă în 1948 teoria cromozomică a fost eliminată din arsenalul științific sovietic și prin urmare și de la noi. Dar cum savanții apuseni nu se temeau de urmări neplăcute, au perseverat în cercetările lor și au ajuns la concluzia că molecula de A.D.N. nu este altceva decît însăși gena, iar de aici s-a făcut și pasul următor – atribuindu-se A.D.N.-ului toate însușirile cu care geneticienii au înzestrat mai înainte genele. Și mai departe “Deși faptele cunoscute ne permit incă tragerea unor concluzii prea largi, totuși asemenea generalizări, după cum s-a arătat mai sus, cu caracter pripit, exagerat și metafizic – au fost formulate de diverși autori. Credem că substratul lor este încercarea de a salva clasica noțiune de genă, împotriva căreia se ridică tot mai multe obiecții.”

În zilele noastre însă (20 noiembrie 1979) au apărut o serie de cărți excepționale cum ar fi: Aventura geneticii de C. Maximilian, Gena ancestrală și originea cancerului, de Octavian Udriște, Ore fierbinți în biologia contemporană de R. Iftimovici și altele.

Pe atunci însă miciuriniștii se cramponau pe pozițiile lor staliniste, antiștiințifice. Cum era să cedeze cînd Malthus (1766 – 1834) era un preot englez iar Mendel chiar călugăr augustin, iar ceilalți, ca Weisman, Morgan, etc, erau niște așa ziși savanți care în fond apărau ideologia burghezo-capitalistă.

În aceste condiții, la niște cursuri de la Iași la care de la Suceava eram eu, Moroșan, Nicanor și Filip de la Stulpicani, în conferință s-a pus problema știută că o populație de viețuitoare se înmulțește cu atît mai mult cu cît are condiții de viață mai bune și nu invers, cum susțin banda lui Mendel, Weisman, Morgan în frunte cu Malthus.

La seminar s-a nimerit ca să facem, grupa noastră, chiar cu profesorul care a ținut prelegerea.

La discuții m-am anunțat și eu și mi-am arătat îndoiala că în adevăr ființele s-ar înmulți mai mult atunci cînd au condiții de viață mai bune, cu toate că în Uniunea Sovietică, unde este știut că sînt cele mai bune condiții de viață din lume, și totuși populația nu se înmulțește foarte tare. Mie mi se pare că lucrurile stau invers, adică atunci cînd condițiile de viață sînt mai vitrege, viețuitoarele caută sau tind să se înmulțească mai mult, ca astfel, măcar unii să ajungă la maturitate pentru a se perpetua.

Profesorul a stat o clipă, s-a uitat la mine și mi-a zis:

– Ei, dar cum poți să dovedești acest lucru? Ce argumente ai în sprijinul îndoielii dumitale?

Și atunci m-am dezlănțuit și am zis:

– Peștele Gadus, care trăiește în mările nordului, deci în condiții de viață cu totul vitrege, la o singură ovulație depune peste 1.000.000 de ouă, din care poate ajung la maturitate 5-6 indivizi. O meduză care nu are nici un mijloc de apărare depune peste 10.000.000 de ouă. Un elefant în schimb, care se hrănește cu frunze, care nu lipsesc niciodată și pe care nu-l atacă nici un carnivor din jungle, abia dacă dă naștere la un pui la 5-6 ani. Un pui de lupoaie, planta parazită pe tutun sau pe cînepă, face 40.000 de semințe, pe cînd pe un spic de grîu, dacă sînt 30-40 de boabe. Dacă ne referim la animalele domestice, apoi toți crescătorii știu că femelele prea grase nu produc pui, tot așa și la specia om, femeia obeză nu va avea copii. Dacă cercetăm popoarele, apoi vedem că cele mai avansate, cum ar fi francezii, au o natalitate foarte scăzută, iar cele mai puțin dezvoltate au copii foarte mulți. La noi țară Banatul este în fruntea celor cu copii puțini. Dacă o familie are doi copii, pe unul îl dă de suflet vecinului care nu are deloc. Din punct de vedere material Banatul este cu adevărat în frunte. Pe cînd țiganii, care sînt la limita de jos din punct de vedere material, au copii cu nemiluita.

– Destul, zise profesorul,

– Nu mai am nimic de zis.

– Tovarăși, zice el iarăși, vă rog să considerați că ceea ce vreau să vă spun nu este “de la catedră”, de la catedră este ceea ce am spus la curs. Să considerați că este o convorbire, pe stradă. Tovarășul, cum te cheamă pe dumneata?

– Eu? Boca Vasile.

– Tovarășul Boca are dreptate. Așa este. Și să știți că aș fi un caraghios dacă aș încerca să neg evidența. Ai pus bine problema tovarășe Boca.

Cînd am ieșit pe coridor a venit la mine colegul Filip, de la Stulpicani, care era un prolecultist convins, și mi-a spus:

– Ești extraordinar tovarășe Boca, cumde ai îndrăznit să vorbești așa? Nu ți-a fost frică? Nu te-ai gîndit că profesorul are să se supere? Doar i-ai răsturnat toată conferința!

– Vai, cum aș fi putut să-i răstorn conferința, doar ai văzut că a fost vorba despre o singură teorie pe care dînsul a expus-o fără să-i aparțină. De altfel ai văzut că el personal este de perfect acord cu mine și nu vrea să fie caraghios combatînd evidența.

Și astfel Statul Democrat Popular a cheltuit cu mine cîteva mii de lei în speranța că voi deveni un bun marxist-leninist, după cum am fost un bun burghezo-capitalist.

Eu însă mi-am zis că de vreme ce am acceptat să iau bani statului ca salariu pentru slujba de profesor, apoi trebuie să onorez acea sumă, întocmai ca un advocat care pledează, contra onorariu, orice proces. De fapt, nu mi-am trădat niciodată convingerile mele intime, căci mi-am ales domeniul științelor naturale unde ziceam eu “broasca are patru picioare în orice regim”. Dacă aș fi ales să predau istorie sau alt domeniu, ar fi trebuit să fac unele afirmații, de care, apoi să-mi fie rușine. În zoologie sau botanică eram absolut convins de tot ce predau. Domeniul superior al biologiei generale, unde Lisenko a introdus științele dogme, nu intra în sfera mea de activitate la clasă. Cît privește pe Miciuriu, l-am considerat un bun grădinar care merită să fie popularizat pentru realizările sale. Școlarii de mai tîrziu îl cunosc pe “genialul biolog” numai din glumele ce se debitau pe socoteala lui. Astfel se zice că a murit de inimă rea că nu a reușit să încrucișeze țapul de bere cu capra de tăiat lemne sau că a încrucișat urzica cu pătlăgica, pentru a-i da un gust mai picant.

Am înțeles deci că fac apostolat în satul meu natal.

Ne avînd o pregătire universitară pentru domeniul științelor naturale se înțelege că trebuia să mă pregătesc zilnic ca să pot face față îndatoririi de a preda botanica, zoologia și anatomia la clasele 5-7. Din acest motiv cursurile de pregătire din timpul verii erau foarte bine venite. Dar aceste cursuri nu erau suficiente. Trebuia ca în fiecare seară să mă pregătesc în scris pentru fiecare lecție ce urma să o predau a doua zi. Aveam caiete întregi cu planuri de lecție pe ani în șir.

Pregătirea acestor lecții o făceam la o măsuță în așa zisul dormitor. Dormitorul nostru era o cămăruță cu o suprafață de 2 m pe 2.20 m, în care drept pat erau așezate trei lăzi. Dacă pe acest “pat” stam întins, picioarele, de la gleznă, erau atîrnate în aer, căci lăzile aveau lungime de 1.5 m și noi oricum aveam 1.70, 1.75 m.

Lîngă păretele opus era altă ladă pe care era improvizat patul lui Radu. Măsuța era între aceste lăzi. Cînd pregăteam lecțiile eu stam pe un pat, Francisca pe altul, iar Radu pe un taburet. Pe măsuță se afla o lampă nr. 5 care dădea o lumină aproximativă. De multe ori însă trebuia să facem pregătirea înainte de a cădea întunericul căci nu exista petrol și atunci stam la lumina focului din sobă. Cînd mai găseam puțin petrol ne grăbeam cu facerea planurilor de lecție, apoi stingeam lampa, alteori lumînarea și rămîneam la zarea focului. Petrolul nostru mergea la ruși cu 2 bani litrul. De altfel și celelalte produse industriale luau drumul răsăritului, la început în baza condițiilor armistițiului apoi pe baza “relațiilor de tip nou” – relații socialiste – dintre U.R.S.S. și țările de democrație populară, relații în care Uniunea Sovietică ne lua din țară tot ce voia cu prețul pe care ea singură ni-l dicta, așa ca dintr-o țară fără stăpîn. De fapt stăpînii erau ei, căci oamenii lor gospodăreau moșia românească după normele și indicațiile venite de la Moscova.

În acea perioadă nu ne lipsea numai petrolul ci și celelate mărfuri, atît cele industriale cît și cele alimentare. Zahărul venea uneori și se distribuia pe bază de tabel, cîte 200 g de persoană. Fabricile de zahăr de la Ripiceni și de la Ițcani, poate și altele, au fost demontate și transportate în măreața uniune. Nouă ne trimitea zahăr tanti Angela, de la București, pe care îl cumpăra de la economatul partidului, prin niște cunoștințe de ale ei. Se înțelege că în economatul partidului, pentru oamenii lui, se găseau de toate, și atunci ca și acum. Ulei nu se aducea și nici altele ca orez, griș, lămîi sau alte fructe exotice. Copiii care creșteau atunci nu știau ce e o portocală. Hainele ni se dădeau pe cartelă, conform unor norme stabilite de sus. Despre calitatea lor nu se putea zice nimic, căci a zice ceva adevărat însemna că ești reacționar și contrar partidului și partidul, conform moralei sale te putea aranja în așa fel ca să te înveți minte și să nu mai zici nimic. Fiindcă au fost și doi ani secetoși, alimentele de bază, cum ar fi făina de grîu și de porumb, ajunseseră la prețuri astronomice. Vinovați pentru acestea se înțelege că erau chiaburii și speculanții. Se duceau oamenii cu sacul tocmai în Bărăgan sau în Dobrogea de aduceau cîteva boabe de porumb. Cine nu se putea duce era în stare să plătească oricît numai să nu moară de foame. Inflația crescuse atît de mult încît un creion costa 300.000 lei. Salariile erau așa de scăzute în raport cu mărfurile încît se putea cumpăra cu cîștigul pe o lună cam 8 kg de făină de porumb. Dar nu zicea nimeni nimic căci teroarea instituită își făcea foarte bine efectul, de aceea era teroare.

Totuși, nu se mai putea merge înainte, trebuia făcut ceva. Și atunci, la 15 august 1947 s-a produs stabilizarea monetară cînd pentru 20.000 lei vechi se dădea 1 leu nou, iar la 26 ianuarie 1952 s-a produs reforma monetară, cînd un nou val de reduceri a adus moenda la valoarea actuală, care de fapt e din nou în continuă devalorizare. Acele reforme aveau scopul de a lovi în toți aceia care aveau bani strînși căci la prima operație nu s-au schimbat decît 5.000.000 lei. Restul puteai să-i arunci pe apă. E interesant că majoritatea evreilor nu au avut pierderi căci ei au băgat imediat banii în orice fel de mărfuri, numai să nu aiba bani de schimbat. Aveau doar pe Ana Pauker, cea mai iubită fiică a poporului român, care avea grijă de popor, deci cu cîteva zile înainte i-a pus pe toți în cunoștință de cauză.

În aceste condiții a venit pe lume Cici, la 7 ianuarie 1949. Despre un cărucior pentru copil nici nu putea fi vorba. De altfel nici n-am fi avut pe unde îl purta sau unde îl pune în casă. Un leagăn țărănesc nu încăpea în casa noastră. Totuși copilul trebuia legănat, după părerea noastră de atunci. Acuma văd copii nelegănați și totuși cresc mari. Și atunci am improvizat un fel de hamac pe care l-am atîrnat de patru sfori de tavan. Se legăna foarte lin. Cînd nu era copilul în el îl atîrnam de un perete ca să putem trece. Cînd Cici a crescut mai mărișoară am găsit-o într-o zi în picioare ținîndu-se cu mîinile de sforile de susținere. Imediat l-am desființat, căci mă temeam să nu cadă. Cînd am botezat-o i-am pus numele Lucreția-Cecilia. “Lucreția” nu după numele vreunei mîndre de ale mele, după cum credea ea, ci după numele lui Titus Lucretius Carus (99 – 55 î.e.n.) a cărui filozofie exprimată în lucrarea “De natura rerum” era scumpă sufletului meu. Celălalt nume, “Cecilia”, era după numele bunicii sale, Cecilia Suchovershi. Cumătria am făcut-o după vremurile de atunci. Au participat cele două nănașe, doamna Hrincescu Elisabeta, învățătoare de la noi, și doamna Iulia Ienaschi, soția preotului din Pîrtești de Sus, uncheșul Simion, mama și noi doi, total șase persoane. Acuma țăranii fac cumătrii la care participă și peste o sută de persoane, cu muzică și masă ca la nuntă. Fotografia alăturată o reprezintă pe Cici cu mama-sa cînd avea 6 luni, la Suceava. Ele au venit la mine, căci eu eram la cursuri. Lipsurile îngrozitoare, deși la 4 ani după război, erau atenuate prin faptul că țineam oleacă de gospodărie, cu una vacă, unu sau doi porci, găini, gîște și curci, de la care aveam produsele principale pentru hrană. Mai lucram și pămîntul, 40 de prăjini în livadă, 10 la cruce și 60 în Hapșnet, în care cultivam acoperirea necesităților. Pe de altă parte Francisca, avînd mașină de cusut, de multe ori făcea vecinelor cîte o cămășuță de copil sau alte lucrări pentru care primea o budeșcă de lapte acru sau o traistă de barabule, atunci cînd noi nu aveam. Mama a murit la 16 aprilie 1949. După 3 ani a venit pe lume și Tavi, la 2 octombire 1951. El poartă numele lui Octavian Goga, “poetul pătimirii noastre” și a nașului său, părintele Ștefan Slevoacă, nedesmințitul nostru prieten.

În teorie, deoarece se instalase un guvern democrat și popular (vezi să nu se zică comunist), acum era fericirea pe pămînt. Ca dovadă că nimeni nu se plîngea de nimic. Fiecare își vedea de îndatoririle lui și treaba mergea bine. Astfel învățătorul trebuia să se gîndească numai la clasa lui, urmînd ca primarul, care de acuma se numea președinte al sfatului popular, trebuia să aibă grijile lui administrative, printre care era și aceea de a aproviziona cu lemne de foc școala și cadrele didactice. Gata, de acuma grija noastră este școala. Doar că, concretizarea ideilor nu se realiza tot atît de repede pe cît se emiteau. Așa că în toamna tîrzie a anului 1949, venind odată de la școală, constat că în casă este frig, iar Cici bolnavă, răcise. Ce e de făcut? O noapte întreagă m-am zbătut căutînd soluția. Să reclam pe cei de la primărie că nu-și fac datoria? Să dau o notă informativă la “Zorii Noi”? Să mă duc la inspectorat și să arăt toată problema? Și cui o să se dea dreptate? Oamenilor stăpînirii sau mie? De unde să cumpăr lemne? Cine are?

După o noapte de nesomn și coșmar mă duc la fratele Ion să văd ce e de făcut. Pentru dînsul problema era simplă: mergem în pădure și facem leme. Avea el un prieten care era brigadier silvic sau feșter cum se zicea atunci, la Maidan și are să ne dea un copac doi să facem lemne. Dar cum să plec? Doar am clasă cu copiii. Am făcut o cerere de concediu pe trei zile ca să merg în pădure să fac lemne. Am lăsat cererea la cancelarie și am plecat cu fratele pe jos, pînă la Maidan cu sculele și mîncarea pe trei zile în spate. Acolo, de îndată feșterul a mers cu noi și ne-a arătat un fag și un brad pe care să-i tăiem. Am început operația. După cîteva ceasuri de tras la fierăstrău am simțit un junghi în spate. Seara abea puteam să mă mișc. Am mers la o cabană să dormim. Era o construcție rotundă din scîndură. La mijloc se făcea un foc zdravăn iar muncitorii își uscau obiectele sau se încălzeau la picioare. Patul propriuzis era un podiu din scîndură pe care nu era nici saltea nici pătură, așa că omul se întindea cu picioarele la foc. Atunci mi-a spus fratele că acuma era o mare realizare faptul că exista o cabană. Altădată, cînd mergea dînsul la “stînjeni” oamenii dormeau sub cerul liber pe un pat din cetină în jurul focului. Pe de o parte te ardea vîntul și gerul, iar pe de cealaltă parte focul. Odată, cînd s-au trezit dimineață era zăpadă peste ei de jumătate de metru. Ieșeau de sub troiene ca niște sălbăticiuni, cu mîinile și picioarele amorțite. Acum e bine. Cineva avea grijă să pună mereu pe foc ca să nu se stingă. Cum m-am întins pe scîndură, cu capul pe traista cu merinde am și adormit, pînă dimineață.

A doua zi fratele a confecționat un mai și de îndată am început să crăpăm buștenii și să face stînjeni. Din cei doi arbori am făcut 24 de metri steri, din care ulterior am făcut presa de făcut stupi din paie precum și rame din lemnul de brad în care se prind paiele. Știu că am adus acasă 12 metri de lodbă. Îmi aduc aminte că ultimul metru, alcătuit din 42 de lodbe, mi le-a adus un cetățean căruia i-am plătit cît se cuvine, iar dînsul a crăpat fiecare lodbă în două, și-a luat lui 42 bucăți și mi-a adus și mie 42, așa că nu puteam să spun nimic.

Și astfel în privința căldurii m-am aranjat însă am deranjat foarte pe tovarășii de la primărie. Președinte al sfatului era tovarășul Ion Sticleț, vecinul meu de peste drum. Pe atunci însă nu eram vecin cu dînsul, căci ședeam în casă la vale, la mama. Cînd m-a întîlnit pe drum m-a luat la rost, că cum am îndrăznit să las clasa și să merg la făcut lemne. Ce eu mă cred pe vremea burgheziei cînd aveam pe uncheșul Simion mare și tare, eu nu știu că acum e dictatura proletariatului și că deci el reprezintă acea dictatură? Nici nu știam ce să zic și nici nu puteam să zic ceva. Era în adevăr dictatură. Cînd m-a întîlnit, în aceiași zi, secretarul sfatului care era tovarășul Gheorghe Creangă, cel zis Buci, am crezut că mă consideră hargatul său pe moșie. Era puțin cu chef așa că avea chef să mă învețe minte. De altfel dînsul se lăuda că el este dumnezeul Botoșanei.

– Cum mă, ai vrut să demonstrezi că nu-ți pasă de noi? Că tu ești mai deștept? Dapoi te bag în p. mătii că nu mai ieși pînă la vară. Ce ai crezut chiar că eu am să merg în pădure să-ți aduc lemne? Șă-ți bagi mințile în cap și să nu uiți că ai fost la Gherla.

Credeam că vor aranja ei ceva și că în curînd voi fi iarăși ridicat și deținut pentru contradicție cu dictatura proletariatului. Așa e dacă e dictatură.

Eu însă aveam cu ce încălzi casa și asta era cel mai important.