Cap. 9 Începe tragedia

Am plecat la Storojineț. Într-o seară, după ora zece primarul orașului, Dumitru Rusu, advocat, trecea prin fața casei unde ședea uncheșul Simion cu un grup de alți oameni discutînd ceva foarte aprins. Parcă erau speriați așa discutau. Eu am întrebat ce s-a întîmplat.

– Cum? Nu știi? Vin rușii!

– Unde vin? Și cînd?

– În trei zile trebuie să părăsim toată Basarabia și jumătate din Bucovina. Storojinețul rămîne rușilor.

Eram așa de zăpăcit că nici nu înțelegeam nimică. De fapt nici nu mă țineam la curent cu informațiile de peste hotare. Cum să vină rușii? Dar armata noastră unde este? Ce face? Pentru ce ne-am înarmat? Dar prietenii noștri, aliații, ce fac? De fapt eram singuri în fața colosului rusesc. Dimineața următoare prin oraș era mare agitație. Cei creduli, printre care și uncheșul Simion, se pregăteau să se evacueze în ordine. Doar aveam timp trei zile. Alarmiștii susțineau că azi la amiază pleacă ultimul tren spre Suceava. Eu mi-am luat geanta cu ce puteam pune în ea și vioara și am plecat la gară. Mi-au rămas la doamna Filcescu toate cărțile, colecțiile de reviste și alte lucruri pe care nu le-am mai găsit. În adevăr după ce am plecat noi nu a mai mers nici un tren sau alt vehicul. Tancurile rusești s-au postat pe linia de la Adîncata blocînd atît calea ferată cît și toate șoselele care mergeau în jos spre Suceava. Oamenii care încercau să plece erau prinși, tratați ca spioni sau dezertori și duși în lagăre dincolo de Cernăuți.

Era a doua sau a treia zi după ce am venit acasă. O zi de sărbătoare. Pe drum prin fața crîșmei gemea strada de lume. Cu alți doi prieteni am intrat într-o cameră din spate și am cerut să ne aducă cîte o halbă de bere. Era în vechea casă a lui Haroviț. Deodată crîșmărița, Iftimia lui Adrian Buzac, intră în camera noastră cu halbele în mînă și cu fața descompusă de groază, trîntește halbele pe masă și zice:

– Voi stați și beți bere și rușii îs prin Arbore. Fugiți că vin rușii!

Și deodată o voce ancestrală, prin vocea Iftimiei mi-a pătruns, ca o licoare toxică, în întreaga mea ființă ca un curent electric de mare tensiune: “Vin turcii! Vin tătarii! Vin cumanii! Vin hunii! Vin goții! Vin potop, potop cu toții!” Și cum vin din răsărit, toate florile-au pierit, viețile s-au răvășit. Cum toți vin de undeva, din Stambul sau Moscova, să ne-aducă nouă în dar dreptul de-a ara cu plugul, ca să care ei belșugul rodului de pe ogoare, este drept ca oarecare să-și pună o întrebare oare pînă cînd va răbda cerul și pămîntul, atîta mișelie, atîta nedreptate, să fim călcați ca troscotul de pe cărare? Dar ei au justificare cînd ne cer ce avem mai sfînt: dreptul la libertate, dreptul la pămînt. Doctrina lor, de rang divin, a fost elaborată de sfîntul Mahomed, apoi de tații Lenin și Stalin. Cine e neîncrezător în “dreptul” lor de a “elibera” popoarele, să se gîndească bine, dacă vrea să mai vadă soarele. Deci noroade, luați seama! Vin rușii! Fugiți!

Am rămas stupefiați. Ce să credem? Am ieșit în drum și drumul era puțin populat. Ici, colo zăream pe cîte unul alergînd nebunește. Era și o atmosferă lugubră. Nu aveam pe cine să întreb dacă a văzut în adevăr ruși sau dacă a auzit de la alții care știu ceva în mod precis. Am plecat acasă și i-am spus mamei.

Am luat numai geanta în mînă și am ieșit pe dealul ce domină satul, dealul Huhului, de unde se poate vedea pînă la hotarul Arborei. Nu vedeam nimică. Dinspre Văduț vedeam grăbindu-se doi domni, care veneau și ei la deal. Cînd s-au apropiat am văzut că sînt învățătorii Ghiață Simion și Malinovschi Cazimir. Pe drumul spre Comănești vedeam fugind cu toată puterea cîteva căruțe cu militari. Archip Boca, notarul comunei, fugea și el spre Fundoaia sau Arșiță. Am stat mai întîi pe loc să ne sfătuim ce e de făcut. Dacă am vedeam tancuri rusești dinspre Arbore, am avea timp să mergem de-a dreptul pe la gara Pîrtești, pe la Vîrvata și să ieșim la șoseaua Ilișești, pe care chiar dacă ar fi cuprinsă de ruși, ne-am putea totuși strecura și să fugim pînă ce am da de unitățile noastre militare. Dacă am sta pe loc două lucruri ni se pot întîmpla: sau ne împușcă imediat sau ne ia prizonieri și ne deportează în Siberia. Gata, ne-am hotărît, pornim spre Ilișești. Cînd ajungem la gara Ilișești, acolo era o unitate militară de artilerie. Ofițerii erau dezorientați. Nu aveau legătura cu organele superioare. Ascultau și ei ce le spuneam noi. Un căpitan a dat ordin să se pună tunurile în poziție de bătaie. Dacă vin rușii urma să tragă spre a-i opri. Erau cam o companie. Noi am plecat pe drumul de pădure ce duce spre Ilișești. În frunte mergea Ghiață Simion, la mijloc eram eu iar în coadă Malinovschi. Mereu trebuia să-l domolesc pe Ghiață ca să stea mai încetul și să-l îndemn pe Malinovschi ca să vină mai repede. Deși eram trei tovarăși de drum distanța dintre noi era mereu de 3-400 de metri. În cale am ajuns și niște militari care veneau pe jos tocmai de la Storojineț, dar pe care i-am lăsat în urmă ei fiind foarte epuizați.

Pe înserate am ajuns în Stupca. Știrea despre venirea rușilor ajunsese acolo înaintea noastră, dar nimeni nu știa nimic în mod precis. Am dormit la un gospodar de acolo numit Căilean, care ne-a primit și ne-a omenit foarte bine.

Dimineață au venit jandarmii și ne-au dus la post. Acolo era și viceprimarul din Storojineț, advocatul dr. Scripa. Acesta era venit cu trăsura cu doi cai suri, proprietatea primăriei de acolo. Cu atîta a putut scăpa. Cu toții am fost duși la legiunea de jandarmi Suceava. Aici am fost băgați într-o cameră și ținuți ca arestați, pînă seara. Înainte de a ne elibera un maior de jandarmi ne-a chemat în birou la el și ne-a explicat că niște bolșevici, în scopul de a produce panică în populație, s-au urcat călări și au început să fugă prin sat strigînd cît îi ținea gura să fugă oamenii că vin rușii. Apoi din sat în sat au procedat la fel. Îndată s-a stabilit adevărul și lumea s-a liniștit, așa că putem merge acasă în voie că nu e nici o primejdie. Pe atunci nu erau telefoane între sate ca să se poată ține lumea la curent cu toate evenimentele.

Am pornit pe jos spre gara Ițcani. Se înnopta. În dreapta noastră, în lunca Sucevei, sau poate în Burdujeni, pe atunci nu erau complexele de azi, ci toată lunca erau ogoare ale țăranilor, se auziră niște împușcături. Nu după mult timp am ajuns la pod. Deodată auzim o comandă militară:

– Stați! Culcat la pămînt, că trag!

Ne-am întins la pămînt în mijlocul drumului, căci cu ostașii nu se glumește. Un ropot de bocanci pe caldarîm vin pînă în fața noastră, la zece metri. O pușcă mitralieră este pusă în poziție de tragere în fața noastră.

– Nu se mișcă nimeni că tragem!

Unul iese mai în față și întreabă:

– Cine sînteți voi și unde mergeți?

Noi spunem cine sîntem și că mergem acasă, la Botoșana.

– Dar cine a tras, căci s-au auzit focuri de armă din partea voastră.

– Am auzit și noi împușcături dinspre Burdujeni, dar nu știm cine a tras.

– Faceți controlul!

Trei soldați înaintează spre noi, din care doi cu armele întinse asupra noastră. Unul ne controlează prin buzunare dacă nu avem pistoale asupra noastră. După ce ne-au pipăit bine ne-au ordonat să ne ridicăm și am plecat spre gară escortați, cu baionetă la armă. Ne-au spus să nu fugim că ei trag asupra noastră. Ne-au dus pînă în mica piață ce se găsea peste calea ferată. Acuma trece pe acolo pasarele de peste calea ferată. Au spus să stăm jos și să așteptăm. Soldații care ne păzeau s-au îndepărtat puțin și cum era întuneric Malinovschi a scos din geantă un pistol și ni l-a arătat. Am rămas reci. Am spus să-l arunce că de ne percheziționează o pățim cu toții. L-a strecurat ușor printre leațurile gardului lîngă care ședeam. Îndată a venit un ofițer și a început să ne întrebe de ce umblăm pe drum, acuma cînd sînt atîtea primejdii. Noi i-am explicat cum am fugit de acasă de frica rușilor, căci dăduse panica în oameni și acum ne întorceam înapoi. Cînd i-am spus că sîntem învățători ne-a spus că și el este și e concentrat la un regiment de pază. Îndată s-a stabilit între noi un sentiment de simpatie și el ne-a povestit prin ce umilință s-a strecurat armata noastră din Cernăuți, cînd femei evreice aruncau în soldați cu pietre și cu ce găseau la îndemînă, cum scuipau asupra ostașilor și-i huiduiau cu fel de fel de cuvinte murdare, iar ai noștri nu aveau voie să reacționeze în nici un fel. Cum evreii tineri s-au declarat îndată comuniști și s-au dus în slujba rușilor care au dezarmat pe ai noștri și prindeau pe oricine încerca să treacă granița stabilită de dînșii în apropiere de Siret, mai sus de Rădăuți și prin apropiere de Putna. Cum s-au organizat în echipe binevoitoare ca să treacă clandestin peste graniță pe acei care nu voiau să rămînă la ruși, contra plată destul de pipărată, iar cînd ajungeau la așa zisa graniță îi dădeau în mîna grănicierilor. Toți acești fugari, ca și “chiaburii” din sate și “burghezii” care nu s-au putut refugia sau care s-au hotărît să rămînă la ruși, doar și ei sînt oameni. Ba unii credeau că sînt mai buni decît ai noștri. Toți au fost ridicați și duși într-un lagăr, dincolo de Cernăuți, unde au fost aleși, bărbații deoparte, femeile de altă parte și copii deosebit, și au fost duși cu toții în Siberia, dincolo de Cercul polar. Care au fost mai rezistenți și au trăit, au muncit acolo la pădure, tăind la lemne și doborînd la copaci, cel puțin 7 ani. Și teoria moralei comuniste sună că trebuie să se desființeze robia de orice fel, dar nu numai atîta, dar să nu mai existe exploatarea omului de către om, dar exploatarea omului de către stat, care trebuie să se înființeze și răspîndească pe toată fața pămîntului.

Este știut că sclavii din antichitate nu erau despărțiți bărbații de femei și mai ales copiii de mamele lor. Acum însă profeții noului umanism au procedat cu oamenii pe care i-au prins în fuga lor disperată cum ai proceda cu niște animale, punînd masculii deoparte, femelele de alta, și “tineretul” în altă turmă deosebită. Vara noastră, Mironiuc Leonora de la Storojineț și-a găsit copilul ei, pe Mironiuc Mircea după trecerea a 30 de ani, prin Crucea Roșie internațională.

Băiatul de 4 ani a fost luat de lîngă mama sa care voia să vină la Botoșana, și dat la bunica lui, Irina Mironiuc, care era vară bună cu mama, fiind fiica lui Gheorghe Tomuț, fratele bunicului Mihalache Tomuț. Irina fiind căsătorită cu Ion Mironiuc, cojocar în Storojineț, au fost ridicați de acasă și duși în direcția Kazahstan. El a murit de foame în drum spre destinație, iar Irina și Mircea au ajuns acolo, mîncînd urzici și frunze de tei. În curînd bătrîna a murit și ea, iar Mircea a rămas singur și vagabond. A fost dus într-un lagăr de copii și dat la școală, ajungînd mare fără să știe cine sînt părinții lui. Numai de bunica Irina își aducea aminte, cînd niște tovarăși de muncă i-au spus că au citit în ziar că Mironiuc Leonora, din România, căuta pe fiul ei Mironiuc Mircea. Lui Mircea i-au schimbat numele în Mihai, ca să i se piardă mai ușor urma. Și deoarece Mircea a cerut autorităților rusești să-i permită să vină în România pentru a o vedea pe mama sa, aceștia, în mărinimia lor, i-au permis, ba i-au dat și un însoțitor de la securitate, ca să nu cumva să se piardă bietul copil de 35 de ani. El fiind deacuma inginer, căsătorit și cu copii, a preferat să se întoarcă acolo la familia sa.

Ofițerul învățător ne-a dus pînă în gară, ca să nu ne mai interogheze și altcineva și ne-a lăsat în pace. Mult după miezul nopții am ajuns acasă.

Dimineața pe la orele 11 un jandarm mi-a adus ordinul de concentrare.

Am avut inspirația fericită că am rugat pe mama să meargă cu mine pînă la gara Comănești ca să iau trenul spre Dorohoi unde era regimentul meu.

În gară erau un grup de vreo 10 soldați care suspecta pe oricine venea. Am aflat îndată de la niște oameni că aceștia au omorît 3 evrei din Comănești sub podul ce trecea peste apa Botoșanei, în drumul ce mergea spre Liuzi (ori Humoreni). În Comănești erau atunci peste 70 de familii de evrei. Ei păzeau dacă nu vin evrei la gară ca să plece cu trenul. Unul a șoptit spre un sergent, arătînd cu privirea spre mine:

– Ăsta!

Altul a intervenit însă spunînd că:

– Nu! Femeia aceea este mama lui.

Dacă nu eram cu mama poate nu aveam timp să mă justific și cădeam victimă nevinovată pe altarul represaliilor.

Soldații erau foarte îndîrjiți și cum eram cam pistruiat și pizărit, puteam fi luat drept “jidan” care trebuie să ispășească păcatele careligionarilor lor.

Ajuns la Dorohoi am constatat o atmosferă stranie. Străzile erau pustii ne mai văzînd țipenie de om. Toate geamurile prăvăliilor erau sparte, mărfurile distruse și împrăștiate, oamenii, adică evreii, dispăruți ca în mormînt. Pe stradă călcai numai pe cioburi de sticlă. În apropiere de sinagogă am găsit o pagină format mare, cam 30-40 dintr-o carte religioasă, poate era din Vechiul Testament, scrisă în evreiește pe pergament. Am luat-o în mînă și am pipăit-o căci pînă atunci nu văzusem pergament.

Cînd am ajuns la regiment era totul vraiște. Pustiu. M-am dus pe la bucătării și nu era nimeni. La brutărie erau cîțiva soldați care făceau pîine și aveau ordinul s-o expedieze în direcția unde era deplasat regimentul, soldații. Mi-au dat și mie o pîine și mi-au arătat încontro să mă duc spre a-i găsi. La marginea orașului, lîngă cimitir, am văzut în mijlocul drumului și prin șanțuri băltoace de sînge închegat. Era sînge omenesc. Mai mulți evrei au fost prinși și aduși aici de vii, apoi împușcați și aruncați într-o groapă comună. Poate și-au făcut singuri groapa. Și aceștia au pătimit pentru cei care, la Cernăuți, și-au bătut joc de armata română. Așa procedează și evreii astăzi cu palestinienii care, la fiecare atac al arabilor au de suferit represalii, care pentru un evreu ucis, se numără zeci de arabi care cad victime nevinovate. Acestea sînt prăpăstiile, abisurile sufletului omenesc.

Toată vara am stat concentrat la regiment, deplasîndun-ne din sat în sat. Toamna ne găseam în satul Mălini, al poetului Nicolae Labiș. Într-o zi, către seară, am fost adunați pe un platou să depundem jurămîntul de credință către noul rege Mihai I. Carol al II-lea a părăsit din nou puterea lăsînd pe fiul său să fie rege a doua oară. De fapt nu a plecat tocmai de bună voie, ci generalul Ion Antonescu, ieșit din închisoare, cu ajutorul legionarilor l-a forțat să părăsească țara. Apoi, deoarece aliații din Apus nu au mișcat nici un deget întru apărarea noastră, de fapt, nici nu puteau, Antonescu a pus țara cu tot potențialul ei economic și militar, la dispoziția Germaniei hitleriste.

Se înțelege că mari schimbări politice s-au produs în țară. Legionarii lui Zelea-Codreanu deveneau din ce în ce mai mult adevărații stăpîni ai țării. Adevărații dictatori sîngeroși și odioși. Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost înlocuită cu dictatura militară a lui Antonescu, care își baza puterea pe armată și pe mișcarea legionară.

În curînd am fost disconcentrat pentru a urma studiile. La București situația noastră era cu totul schimbată. Școala Normală Superioară s-a transformat în Academia Pedagogică și această numai pe timp de un an cînd urma să se desființeze cu totul. Nu știu cine a fost împotriva celei mai prestigioase instituții de pregătire a cadrelor didactice atît de grad secundar cît și primar. Se vede însă că numai datorită urii personale a cuiva s-a procedat la desființarea a cee ce era unanim considerat ca fiind o instituție de cea mai mare importanță pentru viitorul țării.

În clădirea de pe str. Plevnei 61 s-a instalat casa studenților. Noi am fost repartizați la Căminul studențesc de pe Matei Basarab, iar cine a avut posibilitate a stat la gazdă sau cu familia în oraș. Condițiile de cazare și de masă nu erau nici pe departe ca cele din anul trecut. Eram cîte 20-30 într-un dormitor, iar la masă ca la cazarmă.

Cursurile se țineau la Universitate împreună cu alți studenți. Școlile de la Cluj și Iași s-au desființat, iar studenții au fost repartizați la București. La conducerea Academiei nu mai era nici Pompeiu nici I. C. Petrescu. Știu că pe actul de încheiere a studiilor semnează Al. Marcu, decanul Facultății de Filozofie și Litere. Acest act fiind numit Certificat de absolvire, este cît se poate de confuz. Iată textul:

“Domnul ….. învățător, elev al fostei Școale Normale Superioare din București, a împlinit îndatoririle cerute de “Decretul-Lege pentru suspendarea aplicării Decretului-Lege relativ la înființarea și organizarea Academiei Pedagogice” fiind declarat absolvent cu nota … “

Pe ce bază s-a dat nota … nimeni nu știe. Unii cum ar fi Nicu Tudor, au făcut chiar scandal. Ulterior Sulea-Firu mi-a explicat într-o scrisoare că nota s-a dat pe baza participării la colocvii, iar cei șapte din 79 care au obținut 10 au ținut și lecții la școala de aplicație, care au reușit foarte bine. Unii n-au mai venit în anul doi, cum ar fi Cneaschei din Bucovina de nord și Doagă din Basarabia, care era un student foarte bun și care a fost cap de listă la examenul de admitere.

Legionarii se făceau din ce în ce mai activi în viața statului. Activi în sensul că acționau peste capul guvernului și a generalului Antonescu. Ni se făcea părul măciucă auzind că au executat cînd pe Nicolae Iorga, cînd pe Virgil Madgearu sau alți bărbați de seamă care s-au opus mișcării legionare. Antonescu, care s-a înconjurat de oameni de seamă fără să țină seamă de partidele politice, făcea mereu apel să se respecte legea și mai ales omenia, însă fanaticii conduși de Horia Sima, căci Codreanu era deja omorît din timpul lui Carol al II-lea, nu voiau să țină seama de legi sau dispoziții guvernamentale ci numai de sentimentele lor de răzbunare.

După vacanța de Crăciun, prin ianuarie 1941, în timpul mesei de amiazi cineva m-a anunțat că după masă toată lumea trebuie să meargă la întrunire la Casa studenților de pe str. Plevnei 61. Pe la ora 3 după masă un student a venit prin dormitoare și ne-a spus că toți trebuie să meargă la întrunire; nu are voie nimeni să rămînă în dormitor. Cineva l-a întrebat ce fel de întrunire va fi iar acela i-a spus că va vedea cînd va fi acolo.

Cînd am ajuns în fața casei studențești întreaga stradă era masată de lume. Eram poate cîteva mii de studenți. M-am băgat printre ei și am început să întreb în dreapta și în stînga pentru ce ne-am adunat. Cei mai mulți spuneau că nu știu, iar unul din ei mi-a zis:

– Ai să vezi îndată.

De fapt, îndată a venit un tanc dinspre centru pe care era unul cu cămașa verde. S-a băgat între studențime și a strigat să se facă liniște. Cînd s-a făcut o liniște relativă, acela a strigat că toată studențimea română să se adune în coloana de marș, că mergeam în fața Poliției capitalei pentru a manifesta. Tancul mergea în frunte iar mulțimile adunate în coloană au început să mărșăluiască spre centru. Tilică Dăncău, cu care eram alături, mi-a zis să intrăm și noi în coloană spre a merge la manifestare.

– Stai măi Tilică, i-am zis eu, dacă ne băgăm în coloană, înseamnă că știm ce urmărim, ce vrem. Dar de fapt, noi căscăm gura, fără să știm nimică, care este scopul manifestației. Dacă sîntem încolonați înseamnă că făcem parte din anume organizație, care urmărim anume scop. Dar de fapt noi nu urmărim nimică așa că de ce să ne amestecăm printre cei care vor cine știe ce scop. Nu este bine.

Așa că am lăsat coloana să se deplaseze spre centru, iar noi am mers pe alte străzi lăuntrice, pînă la sediul central al Poliției capitalei de pe Calea Victoriei. Aici, în piațeta din fața clădirii cît și în jurul ei erau mii de oameni, dar acum erau organizați în rînduri de câte doi. M-am băgat și aici printre oameni și am început să întreb de ce stăm aici, ce urmărim noi? Nimeni nu știa nimic dar aveau ordin să aștepte pînă ce li se va spune. Am plecat acasă, adică la cămin, căci se însera. Aici veneau din oraș studenții cu știri precise: Legionarii s-au răsculat împotriva guvernului Antonescu și voiau să-l răstoarne spre a lua întreaga putere în mînă. Generalul se bazează pe armată și nu vrea să cedeze. Diferite instituții cum ar fi Poliția, Ministerul de interne, și altele, sunt asediate de legionari și cei dinlăuntru nu vor să se predea.

– Ei Tilică, avem noi interesul să răsturnăm guvernul? Vrei tu să te faci cumva ministru al școalelor sau măcar să fii în locul lui Țovi? Așadar, să ne vedem de treabă!

A doua zi am ieșit pe stradă. Cursuri nu se mai țineau. Camioane ale armatei germane încărcate cu militari patrulau pe străzi dar nu interveneau nici pentru unii nici pentru alții. Așteptau, se vede, să se rezolve problemele “pe plan local” căci oricine ar fi ieșit învingător din înfruntare tot de partea nemților avea să fie.

Pe stradă m-am întîlnit cu colegul Ilie Gheorghiu. Mi-a povestit el mai dinainte că este fiu de petrolist și ca atare comunist. Numai eu știam că e comunist. Eram buni prieteni și de aceea discutam cu dînsul orice, fără să se teamă că aș putea să-l denunț. Voia dînsul ca încetul cu încetul să mă atragă de partea sa. Eu aveam cele mai proaste păreri despre comunism. Și acestea nu numai din toate organele de informare ale vremii ci mai ales din relatările pe viu făcute de rusoaica refugiată, “contesa”, cu care făcusem cunoștință la Satulung. Conform cu toate teoriile de pe atunci rușii voiau să cucerească întreaga lume, dacă s-ar putea, fără război, numai cu ajutorul partidelor comuniste. Aceste partide erau conduse direct de la Moscova iar oamenilor, poporului, li se spunea că ele luptă împotriva nedreptăților de orice fel, a asupririlor și a sărăciei, pentru libertate, pace și fericire, pentru independență. Că luptă contra nazismului și fascismului, pentru desființarea capitalismului și introducerea raiului, aici pe pămînt, căci în cel din cer nu credeau.

– Ei Boca, ce zici de evenimente?

– Dragă Gheorghiu, frămîntări sociale au fost întotdeauna și vor fi cat vor trăi oamenii pe pămînt.

– Eu cred că în comunism, cînd va dispărea proprietatea privată, n-o să mai fie nici un motiv de nemulțumire. Oamenii vor trăi în armonie, ne mai fiind averea ca factor al discordiei.

– Eu cred însă că oamenii nu se ceartă din cauza averii ci din cauza ambițiilor. Fiecare vrea să fie pe locul cel mai de cinste. Fiecarea vrea să fie șef, să aibă considerație mai mare, să poată ordona peste cît mai mulți. Toți să i se supună fără murmur și șovăială.

– Măi Boca, tu n-ai habar de materialismul istoric! Tu crezi că progresul omenirii, adică istoria, este făcut de eroi, de personalități, nu de gloate care sînt împinse de necesități materiale. Adică nu poporul ar face istoria ci personalitățile.

– Eu nu știu cum scrie la carte, și mai ales la cartea ta comunistă, dar dacă ne uităm la realități ce vedem? Doi oameni, Hitler și Stalin, două personalități deci, care, fiecare separat, ar vrea să cucerească lumea, dar fiindcă lumea nu se lasă cucerită prea devreme, s-au gîndit să-și dea mîna și în bună înțelegere să-și împartă lumea în două. Mai întîi să împartă Polonia, care și așa a mai fost împărțită și n-a zis nimică, apoi România, care s-a făcut stăpînă pe nedrept peste teritoriile altor popoare, așa că rușii să-și ia înapoi Basarabia și o parte din Bucovină, iar cealaltă parte s-o stăpîneasă nemții, că li se cuvine. În felul acesta, cei doi Mari au trasat o linie arbitrară între Marea Baltică și Marea Neagră și fiecare s-a făcut stăpîn pe partea sa: rușii spre răsărit și nemții spre apus. Și cum crezi tu că cei masacrați și batjocoriți vor sta liniștiți și vor zice că așa li se cade?

– Măi Boca, tu vezi lumea prin prisma îngustă a naționalismului burghez. Tu nu vrei să vezi omenirea eliberată de opresiune și nedreptate. Să vezi clasa muncitoare, care e clasa cea mai avansată, că este stăpînă în toată lumea, că își creează propria ei fericire, că…

– Stai măi Ilie, tu spui că ești contra opresiunii și a nedreptăților din lume. Aceasta este ceva foarte frumos și mă alătur ție din toată convingerea. Dar cum se împacă aceasta cu masacrele ordonate de Stalin, dincolo de Nistru, cînd cu trecerea țărănimii cu forța la colhoz.

– Aceasta a fost o necesitate. Nu știi despre categoriile filozofice, despre dreptate și necesitate, că de multe ori omului trebuie să-i faci binele, chiar cu forța, că nu se poate aștepta la infinit ca poporul să se lumineze mai întîi și apoi să-ți scuture păduchii din cojoc.

– Dacă e vorba de necesitate, atunci și aceștia pot să spună că era necesar să-l omoare pe Iorga ca și pe ceilalți toți, căci de altfel aceștia s-ar fi opus intențiilor lor de a aduce fericirea pe lume. O fericire verde, după cum comuniștii vor una roșie. Dar mie mi se pare că oamenii cei mulți, gloatele, după cum spui tu, care creează istoria, nu sînt atît de proști, ca niște vite, ca să nu priceapă ce este bine și ce este rău pentru ei.

– Ei vezi că și aici greșești, căci tu crezi într-un bine și-ntr-un rău absolut. Tu nu știi că binele și răul sînt în funcție de locul din care judecă omul. Căci Marx a zis că omul cum trăiește așa gîndește, adică cel sătul sau îmbuibat altfel judecă lucrurile decît cel lihnit de foame. Să exemplificăm: dacă un prăpădit leșinat fură o pîine ca să nu moară de foame, cel bogat și sătul, consideră acest furt drept o crimă: s-a atins de bunul altuia. Cel sărac și flămînd consideră că bine a făcut, doar nu era să se lase să moară de foame, numai ca cel cu pîinea să rămînă cu bunurile neatinse.

– Dragul meu, pentru un om deștept cum ești tu, orice lucru se poate răsturna și argumenta. De cuvinte e plin dicționarul, numai să le alegi repede pe cele potrivite și dacă adversarul este mai neîndemînatic, cum sînt eu, apoi îl dai gata în doi timpi și trei mișcări. Mă dau bătut, ai dreptate, doar și Victor Hugo în Mizerabilii tratează problema exact ca și tine. Dar eu nu pot pricepe cum e posibil ca un lucru să fie în același timp și alb și negru, sau și bun și rău. Pentru mine, dacă omori un om, e crimă și indiferent de pe ce poziție te afli. Căci dacă ar fi așa cum zici tu, apoi și reciproca ar fi adevărată, adică dacă pentru partidele comuniste, pentru comunism în general, este o virtute, nu o crimă, să-și masacrezi adversarii, așa cum procedează ei, în speță Stalin, apoi și pentru alții în speță pentru legionari, este un act de eroism, de bravură, aproape de sfințenie, să-ți asasinezi adversarii, luîndu-i de la masa de lucru ca pe Iorga sau chiar din celula închisorii cum s-a întîmplat cu zecile de personalități care au fost masacrați înainte de a fi judecați.

– Eu nu știu de ce faci tu mereu apropiere între comuniști și legionari, doar vei recunoaște că nu sînt din aceași stambă. Că nu au aceleași idealuri și nici aceleași metode, că nu…

– Stai puțin, stai, nu te avînta. Eu cred că discutăm în principiu și că deci nu aparținem nici unei tabere, că vrem doar să știm care este adevărul. Mai întîi, eu nu pun pe legionari alături de comuniști, ci pe naziși, pe fasciști, legionarii nefiind decît o sectă a acestora, care aproape că nu contează, dacă îi punem la seama europeană sau mondială. Ei, dacă cercetăm pe comuniști alături de naziști, vedem că au aceleași idealuri, aceleași mentalități, adică și unii și alții consideră că sînt în stăpînirea adevărului suprem și că în afară de adevărul lor nu mai există altul. Că acesta este adevărat se poate vedea și din aceea că ușor s-au înțeles cînd a fost vorba de a împărți lumea, și-au dat mîna Hitler și Stalin și s-au felicitat, gîndindu-se pe ascuns că în felul acesta își elimină adversarii ceilalți, apoi cînd vor fi numai ei doi, ușor va fi fiecăruia să-l doboare pe celălalt. Cînd e vorba despre metode, trebuie să recunoaștem mai întîi că nu știu precis care din cele două ideologii au la activul lor mai multe și mai odioase crime. Care din ei are mai mare dispreț față de viața individului, a omului simplu, a cetățeanului. Vedeți, ai noștri s-au constituit în partid care își zice “Totul pentru țară”. Aceasta este metoda rusească, de a considera colectivitatea, țara dacă vrei, ca fiind totul, individul nefiind nimică. De altfel n-ai să negi că la comunișt, indiviul trebuie să fie cît mai sărac, să nu aibă nimic, toate averile trebuie să fie în mîna partidului, căci în felul acesta, pe cei lipsiți de orice avere, mult mai ușor îi poți manevra, îi poți conduce, decît ai face-o cu cei bogați. Cei bogați nu vor să te asculte, ci trebuie să-i asculți tu pe ei. De aceea, totul ce există, pămînturi, fabrici, mine, etc, tot trebuie să fie în mîna partidului comunist și atunci individul, ori ți se supune de bună voie ori crapă de foame.

– Stai bre să ne înțelegem! Ce vrei să tu să ai vacă sau lapte?

– Eu cred că dacă am vacă, pot să am și lapte, iar dacă n-am vacă, trebuie să ma rog cu umilință la cel ce are, ca să-mi dea o țîră de lapte. Tot așa, dacă am pămînt, pot avea recolte, iar de nu, trebuie să mă rog la alții să-mi dea și mie, etc.

– Ei vezi că tu nu te poți dezlipi de concepția mix burgheză, sau țărănească dacă vrei, crezînd orbește ca strămoșii, că numai cel ce șade lîngă coada vacii poate să mănînce lapte. Eu cred că în comunism numai un mic număr de oameni vor sta lîngă coada vacii și vor produce atîta lapte cît poate și trebuie să mănînce întreg poporul. Trebuie să ne ridicăm doar de la concepția agriculturii primitive, sau chiar de la păstorit, la o concepție superioară, aceea industrială, cînd oamenii cu înaltă calificare vor produce atîtea mărfuri ca să fie de ajuns pentru fiecare. Nu ești de acord?

– Ba da, sînt de acord, dar nu despre aceasta vreau să vorbim ci despre respectul omului ca atare. Este adevărat că mulțimea, dacă e sătulă e mulțumită. Dar aceasta e departe de a confunda mulțimea cu o turmă pe care o duci la păscătoare apoi o tunzi și o mulgi, o îmbrîncești și o jupuiești, după cum ți-i plăcerea. Nu vezi tu că și legionarii și comuniștii consideră că oamenii sînt proști și că le poți spune orice năzbîtii, ei fiind obligați să le creadă. Dacă cumva se îndoiesc de ceva li se arată pistolul și omul trebuie să plece capul, ca să nu i-l taie sabia. Dacă rușii luptă pentru libertatea omenirii, atunci de ce nu eliberează popoarele pe care le-au înrobit țării lor, ba din contra caută să-și extindă frontierele. De ce ne-au luat Basarabia, dacă este pămînt românesc? De ce ne-au luat nordul Bucovinei, care n-a fost niciodată rusesc, ba și nouă comune din județul Dorohoi, care sînt curat românești. Vezi tu că ei au un program pe care-l vîntură în afară, de libertate și fericire pentru a atrage prostimea, și altul, al lui Petru cel Mare, de extindere a puterii lor peste toată omenirea, pentru a-i înrola și exploata. Vezi tu că și în interior ei nu pot guverna fără teroare, fără oprimare, fără dictatură, desi spun că la ei este cea mai avansată democrație.

– Da, dar este dictatura celor mulți, a clasei proletare, împotriva celor puțini, a burgheziei, a chiaburilor și exploatatorilor.

– Dar eu nu văd decît că este dictatura partidului comunist împotriva poporului, sau dacă privim mai bine, este dictatura unui singur om, a lui Stalin, împotriva întregii țări. Și încă, dacă această dictatură ar urma o politică luminată, de toleranță, de răbdare, apoi n-ar fi atîta suferință.

– Dar, trebuie să știi că nu poți plivi grîul de buruieni fără să calci sau chiar să smulgi și fire nevinovate.

– Dar în Biblie spune că pentru a smulge și fire de grîu, să lăsăm totul pînă la coacere apoi să luăm spicele cele bune pentru a le pune în hambar iar neghina sau zîzaniile, cum zice în alți traducători, să fie aruncate în foc. Vezi tu că aici, ca și în țările cu adevărat democratice, există o grijă, ca să nu fie călcat în picioare omul nevinovat. De altfel știi oare că în țările democratice, sau burgheze cum zici tu, există dictonul că: mai bine să rămînă o sută de vinovați decît să moară un singur nevinovat, pe cînd în țările totalitare, indiferent dacă s-ar numi comuniste, naziste sau fasciste, sau dacă vrei legionare, dictonul sună invers: mai bine să moară o sută de nevinovați decît să scape un singur vinovat. Diferență de nuanțe, vezi și tu.

– Ei, apoi nu se poate face scrob fără să spargi nici un ou și nici revoluție fără să cadă și victime.

– Dar de ce trebuie numaidecît revoluție? Vezi tu că legionarii fac acum revoluție și deci toate crimele lor ar fi justificate. Cum, va să zică e destul să decretez eu că ceea ce fac acum este revoluție ca să am dreptul să te ucid pe tine, mai întîi, căci ești de altă părere, sau vezi lucrurile exact ca mine sau dacă nimerești tu mai întîi să mă ucizi pe mine, căci văd lucrurile în alt fel. După morala comunistă acest lucru este admis, să lichidezi pe cei de altă culoare, pe cei care pot să-ți dăuneze ție sau sau clasei tale, pe adversari. Atunci și clasa mea poate să decreteze că e moral să ucidă pe toți comuniștii, căci ei gîndesc altfel decăt voi. Apoi aceasta ar fi morala fiarelor din codru, unde cel mai tare ucide pe cel mai slab, fără să se sinchisească în nici un fel, că cineva ar putea să dezgroape faptele tale. Ei vezi, aici eu nu mă împac cu tine, eu cred mai degrabă în imperativul categoric al lui Kant, decît în niște baliverne scoase anume pentru a justifica crimele celor ce vor să stăpînească lumea, ca pe o turmă uriașă și necuvîntătoare.

În timpul acesta, un grup de derbedei cu cămeșe verzi veneau dinspre poștă, cîntînd “Garda, căpitanul și arhanghelul din cer” iar dinspre Palatul regal veneau soldații cu baionaeta la armă tăcuți și încruntați. Noi am părăsit îndată discuțiile și ne-am furișat într-un gang, de unde am scăpat pe o alee și am ieșit în Bulevardul Brăteanu. Încolo spre piața Sfîntul Gheorghe și spre Cercul Militar se auzeau împușcături și răcnete de oameni mînioși.

Seara, cînd s-au adunat toți la cămin, am auzit lucruri incredibile: că militarii au tras asupra mulțimii, de altfel un coleg al nostru, Pușcașu, de la Piatra Neamț, a venit acasă abia tîrîndu-se fiind împușcat în piciorul drept; că gloata a spart geamurile prăvăliilor evreiești și au cărat mărfuri cu camioanele; că la abator au fost adunați zeci de evrei, cu camioanele, că au fost împușcați apoi cadavrele au fost atîrnate cu ceafa în cîrligele unde se atîrnă porcii tăiați; că în diferite puncte din oraș s-au făcut cuiburi de rezistență unde schimburile de focuri continuă, cu morți și răniți. Toată noaptea s-au auzit împușcături de arme de mitraliere și de tunuri. A treia zi a apărut o proclamație, răspîndită de către ostașii noștri, prin care Horia Sima ordona camarazilor săi să înceteze lupta și să depună armele în mîinile autorităților lui Antonescu. Seara am primit ordin de concentrare ca în timp de 24 de ore să ne prezentăm la regiment. Vagoanele erau pline de tineri concentrați care mergeau la regimente. Trenul era complet neiluminat și nu se vedeau decît soldați și tineri care orbecăiau pe întuneric prin toate gările.

La regiment nu am stat decît pînă ce s-au liniștit lucrurile în țară. Cînd ne-am întors la București lumea răsufla liniștită. Coșmarul dispăruse. Lumea își vedea de treburi și noua dictatură, a lui Antonescu înconjurat de oameni de bună credință, nu i se parea nimănui ceva odios. De altfel se lansase lozinca generalului către toți cei care aveau un oarecare rol în conducerea țării, de la miniștri și pînă la primari și jandarmi: Aplicați întocmai legile țării, în litera lor, iar cînd legea nu e clară, aplicați omenia (citez din memorie). O astfel de dictatură cred că poate fi suportată cu capul sus de către orice om civilizat. Tendința spre abuz era de îndată reprimată. Iată ce-mi povestește Francisca: “Mătușa Angela trăia la Cuciurul Mare, văduvă cu un copil, Olguța. După ce au revenit autoritățile românești, ei nu i-au mai dat pensia după soțul ei care a fost notar comunal, sub pretext că ea a rămas sub autoritățile rusești și deci este o bolșevică și o ucraineancă. A făcut diferite cereri dar nici una n-a fost rezolvată favorabil. Autoritățile comunale căutau să-și bată joc de ea, o puneau să spele pe jos la primărie și la postul de jandarmi și din bolșevică nu o scoteau. Ea răbda totul cu stoicism. Pînă într-o zi, cînd medicul veterinar care sta în gazdă la dînsa a mai adus pe cineva la masa, ca să mănînce pe gratis. În acel timp o vecină i-a adus laptele, iar mătușa i-a spus pe ucrainește să aștepte puțin că îndată îi aduce oala înapoi. Musafirul nepoftit a început să facă scandal că de ce medical îi permite bolșevicei să vorbească în limba ucraineană, că aceștia sînt niște trădători și vînduți rușilor etc. Cu aceasta paharul s-a umplut și s-a hotărît să ceară audiență mareșalului Antonescu pentru a se plînge împotriva tuturor nedreptăților. A plecat la București și în cinci zile a fost primită în audiență. Văzîndu-se mătușa în fața șefului statului s-a emoționat așa de tare încît a început să plîngă. Mareșalul a lăsat-o să se liniștească, apoi i-a spus să nu se teamă de nimic și să spună totul ce are pe suflet. Ea a spus că nu din vina ei a rămas “sub ruși”, căci a plecat la gară, cu copilul în brațe și cu ce a putut lua în cealaltă mînă dar că ultimul tren nici nu s-a oprit în gara Cuciurul Mare, căci venea supra înărcat de la Cernăuți. Acum toți îi zic că e bolșevică, ar fi trebuit să plece cu rușii, și deși a făcut mai multe cereri pentru recunoașterea pensiei, nimeni nu ia în seamă cererea ei îndreptățită. Un funcționar a notat tot ce a vorbit dînsa și cînd a terminat mareșalul i-a spus să plece acasă căci într-o lună de zile va primi toată pensia de la intrarea armatei în Cernăuți, și să nu se teamă căci nimeni n-o să-i mai spună nimic. Cînd a ajuns acasă jandarmul a început s-o înjure de cruci și dumnezei, că are s-o învețe el minte, că de ce s-a dus la București. Ea n-a spus nimică, însă peste două săptămîni a fost chemată la Administrația Financiară la Cernăuți și i-a fost plătită toată pensia, iar în comună nu i-a mai spus nimeni nimic.

În capitală viața a intrat în normal. Eu urmam regulat toate cursurile care acuma se țineau în aula facultății de litere și filozofie. Pe lîngă cele programate cînd aveam timp liber audiam și altele pe care le credeam interesante și necesare.

Deoarece la căminul studențesc de pe Matei Basarab nu erau condiții dintre cele mai bune, după cum am mai spus, m-am mutat în apropriere, pe Mătăsari 12, la o bătrînă care avea o cămeruță în curte. Aici am stat pînă la finea anului. Mîncam pe unde se putea. De multe ori un pahar de iaurt și un corn, însă eram fericit. S-a mutat la mine și Ion Vlad, dar din cauză că dormeam amîndoi într-un pat și nu era tocmai comod, el s-a mutat în altă parte.

Cu vărul Roman mă întîlneam adesea. La el, care locuia pe Bulevardul Dacia 20, veneau fel de fel de indivizi. Unii poeți, alții filozofi, artiști și comuniști, căci el era un fel de șef de generație. El scotea revista “Ev Nou”, un fel de publicație cu apariția neregulată în care se publicau materiale foarte amestecate. Îmi aduc aminte că i-am dat și eu două materiale, unul “Mișcarea pedagogică din România între anii 1920 – 1940” care era o recenzie a cărții lui Iosif Gabrea, cu acest titlu s-a și publicat în martie 1941, iar al doilea material era intitulat “Educația nouă” care s-a publicat în numărul de Paști 1941. Cînd i-am citit acest articol, în calitatea lui de redactor șef sau director de revistă, am văzut că se transfigurează, devine palid și cu o voce înaltă mi se adresează:

– Vasile! Pe tine te fac șeful noii religii care se va introduce în România. Îți dau Palatul Regal să te instalezi în el cu toți preoții tăi și de aici va iradia în toată lumea noua spiritualitate românească. Tu vei fi patriarhul meu, iar eu de la Castelul Baleș, unde îmi voi instala cartierul general, voi dirija întregul mecanism al conducerii țării.

M-am uitat la el și mi-a fost milă. Tot la el am întîlnit pe unul Ion Oțel, student, care avea în geantă un dosar voluminos în care adunase tot materialul pe care îl publicase și toate publicațiile în care se pomenea numele său, fie și numai o mențiune trecătoare. Era prima oară cînd vedeam și stam de vorbă cu unul care spunea că e comunist. Mai tîrziu, după 23 august, l-au lichidat frații întru credință marxistă.

Mai tîrziu am făcut cunoștință cu unul Atanasiu, învățător, care la Cernăuți a scos o revistă “Țara Șipenițului”, cîteva numere. Dimpreună cu Nicolae Constantinescu, un coleg din cei de la Iași, am alcătuit un trio redacțional, puși pe treabă să scoatem o revistă. Titlul: “Cadența”, scris cu caractere gotice. Orientarea: naționalistă. Pentru a avea de la început un prestigiu major, ne-am adresat unor personalități marcante cum ar fi Simion Mehedinți sau Brătescu-Voinești, care ne-au primit politicoși, dar ne-au refuzat tot atît de amabil. Pentru tipărire ne-am adresat lui I. E. Taranțiu, care avea tipografia “Bucovina”, doar era de la Soha. Acesta ne-a spus de la început că el nu crede că vom tipări revista la tipografie căci este prea scump și noi am vrea să fie cît mai ieftin, doar o scoatem din contribuția noastră, abținîndu-ne de la alte necesități. Totuși ne-a făcut un calcul aprozimativ pentru 1000 de numere și ne-am speriat cînd am văzut prețul. În adevăr, aici nu se putea. Atanasiu a găsit altă tipografie, dar cînd a fost vorba să selecționăm materialul s-a ivit divergența. Constantinescu, care era și poet (Doamne, dar cine nu e poet în țara noastră), a vrut să introducem un material laudativ la adresa lui George Călinescu, scris de un asistent de al său Al. Piru de la Iași. Eu m-am opus, căci Călinescu era atacat de presa super-românească, căci a introdus în Istoria literaturii, care atunci apăruse, pe toți scriitorașii evrei, pînă chiar și pe Celebi Moise de la Bacău, care era analfabet, dar lausase niște sentințe morale, cică foarte poetice sau literare. Constantinescu ținea morțiș să introducem bucata. Eu, tot așa de morțiș, ca să nu o introducem. De altfel eu îl suportam foarte greu pe colegul de la Iași care avea un caracter cu totul lipsit de demnitate. În vizitele ce le-am făcut unor personalități, el s-a comportat inadmisibil de umil și slugarnic. În discuțiile dintre noi însă dînsul era de-o aroganță cu totul ieșită din comun. În aceste condiții, eu am părăsit triumviratul, rămînînd ei numai doi, și au scos două sau trei numere. Eu nu am văzut nici un număr din acea revistă și nici cu redactorii nu m-am mai întîlnit.

De un real folos ne-a fost activitatea pratică de sub conducerea lui Sulea-Firu, cînd am făcut vizite la diferite școli din capitală, cum ar fi școala de orbi de la Vatra Luminoasă, școala de surdo-muți de pe strada Griviței și multe altele. Aceste vizite erau urmate de discuții la seminarii.

Școala nu s-a terminat cu un examen general asupra materiilor învățate și nici nu ni s-a spus că notarea finală va fi dată după participarea la acele seminarii. De altfel însuși certificatul ce ni s-a dat este cu totul lipsit de înțeles: “Domnul cutare a împlinit îndatoririle cerute de Decretul-Lege pentru suspendarea aplicării Decretul-Lege relativ la înființarea și organizarea Academiei Pedagogice, fiind declarat absolvent cu cota …” Unii au făcut chiar gălăgie pe chestia aceasta, dar ce rost mai avea?