Cap. 5 După Școală

Mi-am lăsat bagajele la gara Soloneț, care pe atunci se numea Miron Costin, cu gîndul să merg cu o căruță să le ridic, și am plecat pe jos acasă. Îmi aduc aminte că pe cînd eram pe lunci la moară (pe atunci exista pe sub Bîtcă moara lui Samoilă Solcan) mă gîndeam că pe aceste locuri nu a călcat niciodată picior de om așa de învățat ca mine. De acolo pînă acasă mi s-au perindat prin minte toate științele acumulate în cei șapte ani de studii și lecturi. Credeam că este o sumă pe care încă nu a atins-o nimeni de pe aceste locuri. Și cum mergeam vedeam cu ochii minții desfășurîndu-se teoria lui Kant-Laplace, cu toate galaxiile și super galaxiile. Vedeam elementele zbătîndu-se și agitîndu-se în tabelul lui Mendeleev și toate formulele chimice desfășurate, cu sute de atomi, iar atomii la rîndul lor cu protonii înghesuiți la mijloc iar electronii alergînd cu viteze amețitoare pe orbitele lor, întocmai ca planetele în jurul soarelui. Eu nu aveam habar atunci de particulele elementare ca fotoni, neutroni, pozitroni, etc. Credeam că eu dețin toate secretele lumii. Vedeam apoi toate hărțile lumii cu mări și oceane, cu munți și cîmpii nemărginite, cu țări și orașe, cu drumuri și trecători și pustiuri. Vedeam istoria desfășurîndu-se din Babilon și Ninive pînă în Memfis și Teba. De la Atena la Roma, apoi popoarele revărsîndu-se ca niște ape cărora li s-au rupt zăgazurile din Mongolia și pînă la Tours și Poitiers. Vedeam filozofii cum își expun sisteme de idei care exprimă “adevărul” și întemeietorii de religii cum caută calea care duce la mîntuirea oamenilor.

Cînd am ajuns acasă s-a terminat și desfășurarea grandiosului scenariu care sta întortochiat între milioanele mele de neuroni.

Mama s-a bucurat văzîndu-mă și m-a întrebat dacă am trecut. Pe dînsa n-o interesa cu ce note “am trecut” ci numai faptul de a fi trecut clasa.

În vara aceea, vara lui 1932, fiind în vîrstă de 22 de ani, mi-am permis o mai largă liberalizare. Mai întîi promisiunea votivă de a nu consuma băuturi alcoolice pînă ce voi termina școala mi-am îndeplinit-o. Aceea de a nu dansa, de asemenea. Dorința de a fi primul, sau de a mă pregăti în mod corespunzător pentru cariera de învățător, mi-am dus-o la îndeplinire. Acum puteam și eu să-mi permit a duce o viață mai veselă, mai ușoară. Și aceasta pentru puțină vreme.

Noi în Botoșana eram un cîrd de flăcăi dar nici o fată și de aceea probabil între noi nu au fost rivalități. Mergeam împreună la toate balurile satelor din jur, uneori pînă la Gura Humorului sau Suceava. La multe baluri nu începea dansul pînă nu veneam noi. Fiind încărcați în 4-5 căruțe cînd ajungeam și intram se umplea sala. Cu noi era totdeauna familia Gorcea cu prietenii și rudele lor, așa că formam un lot respectabil. Nu uit niciodată umilitoarea situație că nu aveam bani cu care să-mi plătesc intrarea. Stam mai deoparte pînă intrau toți ai noștri, apoi intram repede, fără să mă uit la cei ce făceau încasarea, ca și cum aș fi intrat mai înainte și aș fi plătit, iar apoi am ieșit pînă afară. De m-ar fi luat vreo unul la întrebări ar fi trebuit să mă bag în pămînt de rușine, căci eram lipsit de îndrăzneală sau tupeu. În pauza mare, cînd toți se înghesuiau să ia cîte o bere sau un șpriț eu nu puteam plăti nici un sifon, încît dacă mi-era sete uneori trebuia să mă duc pînă la fîntîna cea mai apropriată. Pe de altă parte, printre colegii de generație eu eram cel mai mic, eram ultimul care am mers la școală, eram cel mai sărac și din această cauză poate cel mai timid. Poate de aceea la jocurile de societate care se organizau aproape regulat, eu eram cel mai solicitat de doamnele și domnișoarele care erau mai experimentate. Eram luat la dans pentru a învăța și băgat în seamă pentru a-mi atenua timiditatea. Mamele de fete de măritat mă tratau ca pe un ginere posibil. De altfel eu mă bucuram de “aureola premiantului” iar normalistele din toate satele vecine mă știau din auzite de la prietenii lor care erau băieții de la normală, al căror șef temut am fost doi ani de zile.

Cu tristețe și nostalgie mă uit la fotografia alăturată, din care eu lipsesc, dar sînt prezenți toți ai noștri, împreună cu care ne-am petrecut o parte din tinerețe. Poate că eu eram plecat “la coasă” cînd s-au fotografiat ei, căci de altfel nu lipseam nici într-o zi din curtea sau grădina școlii, unde se petreceau toate activitățile noastre distractive.

Cei din fotografie sînt:

1. Leșan Costică: născut 7 august 1911, băiatul doamnei Toderaș. Licențiat în drept și mort de tuberculoză în sanatoriul de la Bîrnova, Iași, fără a fi profesat niciodată avocatura. Era un băiat îndrăzneț, frumos și cam fudul. Știu că n-am fost niciodată la el acasă și nici el la mine. Era foarte distant și ori de cîte ori avea prilejul, mă lua peste picior. Surorile lui, Viola și Constanța, și ele au fost licențiate, dar niciodată nu au ieșit pe drum, au fost la plimbare sau la vreun bal cu noi, deși erau de vîrsta noastră. Se țineau cu totul izolate, considerînd că e sub onoarea lor de a se amesteca cu noi, băieți de țărani proști, deși tatăl lor, Zaharie al lui Simion Leșan era fecior de țăran din Botoșana, iar mama lor Aurora Pașcovici era fată de țăran din Mănăstirea Humorului.

2. Gorcea Ilarion: născut 15 martie 1882, era directorul școlar care m-a dat pe mine la școală și care ulterior a fost un părinte sufletesc al nostru al tuturor. Pe toți ne-a răbdat, ne-a îndrumat și ne-a ajutat într-un fel oarecare. Era din partidul național țărănesc, dar niciodată nu a făcut vreo aluzie la eventuala înscriere a noastră în acel partid. Era roșcat la păr și la față, îi plăcea să povestească snoave și avea peste tot foarte mulți prieteni. Soția lui, doamna Cornelia Gorcea, născută 31 august 1898, era și ea învățătoare, frumoasă și prietenoasă. Avea și două fete, pe Silvica (Bica) deodată cu noi, și pe Natalia ceva mai mică. Amîndouă au ieșit și ele învățătoare și acuma se află la București. Doamna Gorcea, după ce a rămas văduvă s-a stabilit și dînsa în București și pînă mai anul trecut venea pe la Botoșana și de obicei trăgea în gazdă la noi. Bica are o fată celebră, pe artista Monica Ghiuță.

3. Gorcea Valerian, născut 9 aprilie 1926, pe atunci copilul Lică. Acum colonel medic în Timișoara.

4. Slevoacă Ștefan: născut 16 octombrie 1910, pe atunci student, apoi doctor în teologie, preot și predicator la Catedrala mitropolitană din Cernăuți, asistent universitar. A scos o frumoasă carte de predici și niște broșuri religioase. La revista “Mitropolia Moldovei și Sucevei” a publicat o serie de predici. A fost preot misionar la românii din Statele Unite și Canada. Acum, ca pensionar, locuiește la Buzău. Cu dînsul am fost bun prieten încă din copilărie, fiind noi și vecini. Dînsul este nașul lui Tavi, de unde se și cheamă Octavian Ștefan. E o cinste pentru țara care are oameni ca dînsul și o binefacere pentru cel ce are prietenia lui.

5. Gheață Simion: născut 23 august 1908, pe atunci era ieșit învățător. El a fost totdeauna un animator cultural și un realizator. Dacă am spune numai că lui se datorește în primul rînd ridicarea monumentului eroilor și a clădirii căminului cultural și ar fi destul pentru activitatea extrașcolară a unui învățător. Dar el a participat activ la orice realizare din satul nostru, în toată perioada funcționării sale la Botoșana. Astfel a contribuit la cooperativizarea agriculturii, la electrificarea satului și la orice inițiativă care urmărea o realizare pentru satul nostru. Îl preocupa mereu istoria satului nostru și dezvoltarea lui în viitor. A fost totdeauna cotat ca un învățător de frunte, fiind după 23 August și inspector școlar județean. După reforma învățămîntului și pînă la ieșirea la pensie a fost profesor suplinitor pentru istorie și geografie. A fost de două ori în America și a străbătut continentul de la Atlantic la Pacific și de la Canada pînă în Florida. A scris și interesante note de călătorie pentru aceste peregrinări.

6. Grosu Patriciu: era cantor bisericesc. El era slab cîntăreț, dar foarte bun ca om. Era totdeauna alături de noi la orice acțiune. Era originar din Gura Humorului. A murit de tifos exantematic îndată după întoarcerea din refugiu.

7. Boca Ion al lui Arsinte: născut 7 iulie 1908, era învățător, a terminat cu doi ani înaintea mea la școala normală din Cernăuți. Numai el se putea asemăna cu mine la stîngăcie și timiditate. Era o fire moale și îndelung răbdătoare. A murit în 1941. El a înființat, în 1935, și a condus cooperativa de consum “Frăția”.

8. Toneț Ion: născut 28 aprilie 1912, a făcut cîteva clase de liceu apoi a fost încorporat la marină la Constanța, unde a răcit și din care cauză a murit.

9. Boca Ion al lui Ifrim (Ionică): născut 17 august 1911, a făcut liceul la Coțmani, apoi facultatea de chimie la Cernăuți, ieșind inginer chimist. Ca student a făcut parte din asociația studențească “Dacia”, unde uncheșul Simion a fost președinte la vremea lui și conform tradiției se ține o strînsă legătură între foștii studenți și cei actuali. Ăști tineri ziceau celor mai în vîrstă “bădiță” și “leliță”. Ionică era în casă la uncheșul Simion ca și unul din nepoții săi. S-a stabilit la Sibiu unde a avut mai multe servicii iar la urmă, înainte de ieșirea la pensie, a fost inginer chimist la Institutul Poligrafic de acolo. Din cînd în cînd mai vine pe la Botoșana.

10. Boca Haralambie: născut 10 martie 1910, a terminat școala normală cu un an înaintea mea. A fost învățător la Păltinoasa, apoi la Botoșana. După 23 August a fost inspector școlar, șef de județ la Suceava, iar apoi a pătimit pe canalul Dunăre-Marea Neagră timp de doi ani. După aceasta nu a mai fost încadrat în învățămînt ci a funcționat în calitatea de contabil la ferma de animale de la Todirești. Acum își duce bătrînețile la Botoșana în casa lui.

11. Gheață Domițian: născut 17 iulie 1911, a făcut liceul la Rădăuți și facultatea de drept la Iași. A fost administrator financiar al județului Huși iar după război profesor de contabilitate la o școală de la Roșiorii de Vede. Acum, ca pensionar, s-a stabilit în Botoșana.

Mai lipsește din fotografie Roman Boca, născut 13 noiembrie 1913, vărul meu, care era deasemenea coleg de generație, dar care nu participa la distracțiile noastre, fiind cu serviciul la București. Dînsul a făcut liceul la Cernăuți și Storojineț, apoi facultatea de filozofie și cea de drept la București. A fost mai întîi muncitor necalificat în fabrica de încățăminte a lui Mociornița, apoi a intrat funcționar la Direcția Căminelor culturale București și la redacția revistei “Albina”, prin recomandarea lui Octavian Goga. Dînsul făcea propagandă comunistă încă mult înainte de 23 august. Avea cărți cu conținut comunist de la Institutul de Sociologie al lui Dimitrie Gusti și propaga aceste idei. Știu că am văzut atunci “Constituția Stalinistă”, cea mai liberală și mai progresistă din lume, și alte cărți. Roman Boca este primul om din Botoșana care și-a pus numele pe o carte, “Pribeag cu cerul” a apărut în 1935. A fost recenzată de George Călinescu și menționată în acea vestită “Istorie a literaturii Române de la origini pînă în prezent” de la 1941, iar într-o cronică literară din Adevărul literar și artistic îl pune pe Roman printre ceilalți poeți, între Iulian Vespar și Virgil Carianopol. A doua carte de versuri a fost “Ritmuri dintr-un veac nou”. A apărut apoi “Muncitorii sunt nobilimea omenirii”.

Dar ce destin vitreg și plin de tragedie: după venirea la putere, ai lui, pe care i-a susținut în vremile grele de prigoană, cînd au crezut că este incomod l-au băgat la pușcărie pe 25 de ani de zile. A făcut vreo 12 și cînd s-a shimbat linia “partidului” a fost eliberat dar nu a mai fost reîncadrat ca profesor ci undeva pe la o întreprindere, ca pontator. Acuma ca pensionar, are sub 1000 de lei pe lună. De publicat nu-i publică nimeni nici un vers deși are recomandări și aprecieri de la oameni de seamă, nici o editură nu-i deschide poarta. Ce folos va avea bietul Roman dacă după moarte se va găsi cineva să-i înalțe statuie sau să-i editeze lucrările în opere de lux?

A doua generație de tineri ieșiți din Botoșana după noi au fost Solcan Pantelimon născut 12 mai 1924, Onioi Dumitru născut 23 iulie 1922, Toderaș Silviu născut 29 noiembrie 1923, Buzac Dumitru născut 20 octombrie 1924, Finiș Pantelimon născut 2 ianuarie 1930.

Dintre aceștia Pan Solcan a jucat cel mai mare rol în viața mea. Îmi aduc aminte că în timpul refugiului l-am întîlnit odată în tren, între Mehadia și Lugoj. Era de-o exuberanță și de o vervă nepotolită. Rușii intraseră de-acuma în țară și oamenii lor, comuniștii începuseră a se mișca liber. Dînsul era un anticomunist și antisovietic înverșunat. După cîteva luni ne-am întors la Suceava și l-am întîlnit din nou pe Pant. Acuma dînsul făcea parte din organizația tineretului comunist, printre elementele cele mai active și mai convinse. După altă bucată de vreme, Pant era exclus din rîndul tineretului, apoi reprimat pe baza meritelor acumulate mai înainte și încadrat în diferite funcții culturale, ca redactor la ziarul “Zorii noi” ca activist la Secția culturală, la muzeu, etc. Din aceste locuri de muncă ale lui m-a ajutat ca nimeni altul să mă ridic în ochii mei proprii și în văzul celorlalți. Astfel dînsul a scris în “Zorii noi” despre activitatea mea culturală și extradidactică iar cînd nu a putut scrie dînsul a trimis pe alții, fie de la aceasta fie de la alte publicații culturale, sau de la Radio difuziune și televiziune. Aceștia cînd veneau la județ cu gîndul de a populariza pe cineva care are rezultate bune în muncă, Pant îi trimitea la Botoșana. E fără îndoială că mai erau și alții prin alte locuri, dar de vreme ce el îi îndruma aici, aceștia găseau totdeauna ce să spună despre realizările de la Botoșana și în primul rînd despre ale mele.

A trecut apoi în calitate de corespondent județean la ziarul “România liberă” de unde de asemenea nu a uitat de noi. Mai tîrziu s-a transferat la București ca redactor șef de secție la acest ziar. Acuma este redactor șef adjunct la revista “Tribuna României” al cărei șef este poetul Petre Ghelmez. Revista se adresează mai ales cititorilor de peste hotare. La aceste publicații el a scris diverse articole, care au fost traduse și în alte limbi. A făcut călătorii în Albania, China, Finlanda, Iugoslavia, etc. A scris și beletristică, romane, piese de teatru, dar cu mai puțin succes. În 1980 a scos romanul “Căderea” care a stîrnit un ecou favorabil în critica din țară.

Onioi Dumitru a fost învățător, foarte fervent și el propovăduitor al comunismului. Ca atare șefii l-au remarcat și l-au propus spre avansare, dar mai întîi trebuia să facă școala de partid Jdanov de la București. Pe atunci era campania de denigrare împotriva lui Tito, al Iugoslaviei. El s-a exprimat printre colegi că nu crede că Mareșalul Tito este un criminal și un trădător așa după cum ziceau toate mijloacele noastre de propagandă: presa și radioul. Imediat a fost preluat în sedință, exmatriculat din școală, exclus din partid și trimis la muncă forțată pe canal unde și-a ispășit vina de a fi sincer cu sine însuși și cu cei din jur. După eliberarea de pe canal, n-a mai fost reintegrat în învățămînt ci a lucrat în construcții iar după moartea lui Stalin și schimbarea atitudinii față de Tito, cu mare greu a fost reprimit în partid și încadrat în învățămînt, la Poiana Ștampei. După venirea lui la Botoșana s-a înscris la facultate și după cinci ani de studiu la “fără frecvență” a ieșit profesor gradul I. A rămas cu anumite traume psihice de la închisoare așa că acuma nu stă de vorbă cu nimeni, nu merge la nimeni și nimeni nu vine la dînsul, ca nu cumva să fie văzut și denunțat că “are relații” cu cutare sau cu cutare.

Dumitru Buzac s-a ridicat prin forțe proprii și a făcut liceul și facultatea acum la maturitate, așa că fiind foarte capabil a ajuns activist la comitetul central la București. A fost apoi economist la “Consiliul Național pentru știință și tehnologie” iar acum este director al cadrelor din Ministerul Sănătății.

Pantelimon Finiș a studiat la Leningrad și venind în țară a fost încadrat la Consiliul Central al Cooperativelor ca inspector pe țară. A murit de rinichi de foarte tînăr.

Ulterior s-au ridicat serii întregi de profesori, medici, ofițeri, învățători, ingineri, etc, încît ar fi foarte greu să-i pomenești măcar.