Cap. 17 Transformarea socialistă a agriculturii

Problema crucială a partidului nu a fost alfabetizarea sau naționalizarea industriei care și așa nu prea era, ci aceea a luării pămîntului din mîna țărănimii și trecerea lui în proprietatea statului. Pămîntul a fost din totdeauna pentru țăran singurul lui mijloc de trai. Visul lui de totdeauna a fost acela de a avea pămînt. Acesta i-a fost mereu “și leagăn și mormînt” după cum zice poetul țărănimii. Țăranul cu pămînt se simte om. Cel fără pămînt este desconsiderat și umilit. De aceea idea “naționalizării pămîntului” după cum s-a hotărît la cel de al IV-lea Congres al P. C. R. de la Harkov, în august 1928, cînd în fruntea partidului era pus de către Internaționala a III-a, unul numit Vitali Rolostenco zis și Barbu, ca să pară român, om ce nu cunoștea deloc viața și preocupările poporului român, a fost cu totul contrară concepției țăranului despre dreptul lui asupra pămîntului, despre interesul lui de a poseda acest pămînt, despre dragostea lui de ghia strămoșească, pe care a stropit-o cu singe, cu lacrimi și sudoare. Și totuși, pentru că așa a zis Marx, țăranul trebuia deposedat de petecul lui de pămînt, după cum moșierul trebuia și el să renunțe “de bună voie” la ceea ce i se părea a fi singura rațiune de a exista. Iată deci teribila sarcină a partidului, să învingă instinctul de proprietate a omului, să-i transforme felul lui de a gîndi despre lume și viață, să-l facă pe om să renunțe la tot ce i s-a părut pînă acuma, ca avînd suprema valoare: pămîntul.

Modelul rusesc de a proceda, cu mitraliera, cu tunul, cu deportarea și întemnițarea nu li se părea comuniștilor noștri a fi “cel mai bun din lume” deși venea direct de la Moscova. Trebuiau găsite noi căi, noi metode. Se vede că au stat mai întîi la sfat, ce și cum să facă ca să iasă bine. Mai întîi teroarea trebuia intensificată. Fără aceasta nu se putea face nimic. Pe la miezul nopții oamenii trebuiau sculați din somn și duși la primărie pentru a fi cercetați dacă nu au fost legionari, cuziști sau țărăniști, dacă nu au fost contra rușilor sau a partidului comunist, dacă n-au participat la manifestări antisovietice, etc. Din fiecare sat cel puțin unul trebuia să fie la închisoare, dintre oamenii cei mai de vază, ca să fie de model pentru toți ceilalți. Această muncă de înfricoșare trebuia dusă de către organele de stat, zice în filozofia marxistă “organe de represiune” cu toată hotărîrea și eficacitatea.

Trebuia apoi intensificată lupta de clasă. Țărănimea trebuia divizată în chiaburi, mijlocași și săraci. Chiaburii sînt contra. Mijlocașii sînt nehotărîți, dezorientați, parcă nici n-ar ști ce vor. Și atunci, în fiecare localitate, trebuie întocmită cu mare grijă lista celor chiaburi. Aceștia deveneau peste noapte un fel de paria societății. Erau scoși din casă și siliți să stea pe la niște rude mai sărace. Astfel la noi, Vasile Toderaș a fost țăran sărac, a plecat la America și acolo, prin muncă cinstită și privațiuni de la orice plăcere și-a adunat în cîțiva ani o sumă de bani cu care și-a cumpărat 3-4 hectare de pămînt și și-a construit casă, care azi este moștenirea fiului său Silviu Toderaș, actualmente director școlar. S-a căsătorit cu doamna Aurora Leșan, văduvă cu trei copiii și astfel aveau două case și pămîntul de la două gospodării. Gata, bun de chiabur. A fost scos din casă și trimis să locuiască împreună cu un nepot de soră, iar în casă l-au băgat pe primarul Hapulele, care era muncitor din Cacica. Fiul său, Silviu, care în acel timp era director la Todirești, n-a venit pe la părinții vreo doi ani de zile. Ce? Să-l vadă cineva că are contact cu chiaburii? Ba acolo la Todirești el făcea parte din echipa care scoteau pe chiaburi din case și era cel mai activ, ca să-l vadă partidul că el este necruțător cu dușmanii de clasă, cu chiaburii. Pînă ce unul de la partid i-a pus în vedere să se astîmpere, să nu facă pe viteazul, căci acest lucru nu este sănătos. Și așa în fiecare sat, s-au constituit liste de chiaburi, unii din ei nici n-au visat vreodată că sînt chiaburi adică oameni înstăriți și care trăiesc exploatînd munca altora.

Apoi trebuia făcută propagandă prin cîntec, poezii și piese de teatru în care se vedeau chiaburi duși la disperare și puși să facă acte de distrugere, apoi mijlocași care se “lămureau” și “vedeau” la acțiunile partidului și oameni năcăjiți care ridicau și ei capul, cu toate că nu trăiau acum mai bine ca în trecut. Și toate aceste piese artistice, cîntece și poezii, erau prezentate pe scenă înaintea mulțimii de gură cască. Și aceasta an de an pînă ce cu toții s-au lămurit. Propaganda însă nu era făcută numai prin echipele de artiști amatori ai căminelor culturale ci și la serbările școlare, la deplasările artiștilor profesioniști de la Suceava și alte orașe. Apoi prin ziare, reviste, cărți și broșuri, prin radio și televiziune, tot așa an de an timp de 13 ani pînă ce toți oamenii s-au “lămurit” și au trecut de bună voie la colectiv.

Lupta de clasă se da însă numai în capul celor îndoctrinați. În realitate, cînd s-a aprins casa lui Andrei Băieș au sărit toți ca unul, săraci, mijlocași și chiaburi, și toți în devălmășie au stins incendiul. Dacă ar fi fost conform sfintelor dogme marxiste, apoi săracii ar fi trebuit să stea deoparte și să se bucure, adică marea majoritate din Botoșana, o parte dintre mijlocași să alerge în mod anemic, neștiind dacă trebuie să ajute pe un chiabur sau mai bine să stea deoparte și numai cei 10-15 chiaburi să vină cu adevărat în ajutor.

Un alt aspect al muncii de lămurire a fost așa zisa politică a cotelor de produse agricole pe care orice cetățean era obligat să o dea la stat. Prin aceasta se urmărea ca să se scoată din cap țărănimii că pămîntul este o binefacere. Trebuia ca omul să vadă pămîntul ca pe o pacoste, ca pe o nenorocire ce a căzut pe capul său și să caute să se debaraseze de el. Planul era conceput de o adevărată minte diabolică. Mai întîi din timpul iernii ți se da un plan de cultură. Dacă aveai de exemplu un hectar de teren, apoi trebuia să-l însămînțezi 30 ari cu grîu, 30 ari cu porumb și 30 de ari cu cartofi. Restul de 10 ari trebuia pus cu legume, cînepă sau alte culturi. Tu trebuia să recoltezi o cantitate prevăzută de planificatori, din care erai forțat să predai cota prevăzută pentru stat iar restul, dacă mai rămânea, erai absolut liber să faci ce vrei cu ea. Atît numai că cota pentru stat trebuia s-o predai indiferent dacă ai realizat producția sau nu. Prețul care ți se da pentru cotă era pus de planificatori, în așa fel ca să nu poți zice că-ți ia produsele pe gratis. Erau plătite. Apoi produsele trebuiau duse la Baza de predare, fie la Todirești la gară, fie la Păltinoasa. Aici trebuia să dai cartofi de prima mărime, iar boabele cu anumit procent de umiditate și de corpuri străine. Lucru ce țăranul nu-l poate realiza niciodată și atunci ți se scade din cantitate atît cota pentru corpuri străine cît și pentru umiditate. De multe ori țăranul a fost nevoit să răstoarne carul cu barabule și să le aleagă din nou ca să răspundă stasului stabilit, iar pentru cantitatea de pămînt ce o aveau barabulele i se scădea omului atît cît credea funcționarul respectiv.

În aceste condiții omului îi era lehamite de viață.

Îmi aduc aminte că eu eram obligat să predau o căruță de cartofi conform statului. Nu aveam nici jumătate din cantitate. M-am prezentat la delegatul statului cu gîndul să-i arăt situația. Delegat era unul Ilișoi care a fost înainte notar în Poieni. Acesta cînd a auzit despre ce era vorba a început să țipe la mine, că sînt unealta chiaburilor, că aștept zi și noapte să vină imperialiștii de americani, că am fost cuzist și acum nu-mi convine regimul, dar că să-mi bag mințile în cap să cumpăr barabule dacă n-am și să predau numaidecît cota stabilită. De altfel nu va fi bine. Să nu uit că am fost la Gherla.

M-a lămurit perfect. Am cumpărat 300 kg cartofi și pe lîngă cei pe care-i aveam i-am trimis la baza de predare.

Acest tovarăș care era în stare să jupoaie și pielea de pe om dacă i-ar fi cerut partidul, a ajuns șeful bazei de predare de la Todirești și o persoană marcantă în conducerea județeană. În această situație, cînd am fost numit eu director la Botoșana, la o ședință ce s-a ținut la Gura Humorului, dînsul în plină ședință, deci în fața tuturor a spus că tovarășii nu s-au orientat bine cînd m-au numit director, căci sînt o persoană periculoasă și un reacționar vestit, ca dovadă că pe cînd se muncea în propaganda electorală pentru alegerile din noiembrie 1946, eu cu o bandă de huligani am introdus pe geam prin spargere, țeava unei mitraliere și am tras asupra lor, a acelora care dormeau în acea cameră, activiști de partid care erau în propagandă electorală. Conducătorul ședinței, nu știu cine era, i-a spus să șadă jos și să nu mai vorbească prăpăstii. Îndată după ședință colegul Busuioc Gheorghe, care a participat și a auzit aceste vorbe, întîlnindu-mă pe stradă mi le-a spus. Se înțelege că nu puteam să-l dau în judecată pentru calomnie. Nu după multă vreme însă tovarășul Ilișoi a fost băgat în pușcărie pentru hoții din bunul public, pe doisprezece ani. El voia să apară în ochii celor mari ca un comunist perfect de aceea făcea excese ca să nu i se vadă mîrșăvia sufletească.

Apoi ca să le intre la cap că nu sînt chiar stăpîni nici pe pămîntul lor se organizau echipe de cîte două persoane din care un învățător, care mergea în zori pe la case pentru a scoate oamenii la arat, ca și cum omul, de capul lui n-ar ști ce să facă. Apoi la treierat fiecare era obligat să-și ducă recolta la arie, ca să fie treierată cu batoza trimisă de stăpînire, se înțelege, luîndu-se partea obișnuită. Aici, echipe de propagandiști adunau oamenii pentru cititul în colectiv. Cei care așteptau rîndul la lucru trebuiau să asculte articolul zilei și alte informații din țară și din Uniunea Sovietică. De peste hotare nu ne interesa. Oamenii au văzut de îndată că metoda este bună. Mai înainte se duceau snopii acasă și se îmblăteau cu îmblăciul. Unii oameni aveau toată iarna de jopăit la snopi.

Toate acestea erau preliminarii, Colectivizarea încă nu începuse. Pentru aceasta trebuia o hotărîre a C.C. al P. C. R. Hotărîrea s-a luat la 3-5 martie 1949. Nu s-a luat însă cu surle și tobe, ca să nu se agite prostimea. După cîte îmi aduc aminte, nici nu era vorba de colectivizare, ci de măsuri pentru mărirea producției agricole. Dacă s-ar fi hotărît că “deacuma înainte toată lumea va trece la colhoz”, s-ar fi produs o adevărată contrarevoluție. Așa însă, se prevedea că se vor introduce mașini pentru lucrat pămîntul, îngrășăminte chimice, etc. Se mai arăta și aceea că unde va fi cazul se vor înființa gospodării agricole colective. Și cazul nu e peste tot, ca dovadă că în regiunile muntoase nici acuma nu s-a colectivizat. Pîrtești de Jos și Botoșana sînt colectivizate pe cînd Pîrtești de Sus nu.

Îmi aduc aminte că Vasile Gheață, zis Rusu, fiind ajuns “mare” la partid, odată vorbea în fața primăriei și spunea oamenilor adunați că la noi nu se va face colhoz, fiind regiune de deal și puțin productivă ci numai în regiunile de șes, unde pămîntul este mai rodnic. Asta tot pentru liniștirea oamenilor.

După hotărîrea din 3-4 martie, s-a început munca de colectivizare. Dar în primul an s-au întemeiat numai zece colhozuri. Colhozul tradus pe românește înseamnă gospodărie colectivă. Cea mai mare atenție s-a dat în regiunea Dobrogea. Acolo oamenii erau de curînd colonizați, fie din Macedonia fie din Bucovina și Transilvania. Aceștia nefiind legați de pămînt din moși-strămoși, au cedat mai curînd. Pe de altă parte pămîntul este foarte productiv, dar a fost neglijat de cei ce-l stăpîneau, fie datorită lipsei de capital, fie lipsurilor de tot felul. Dar nici aici oamenii n-au cedat cu drag pămîntul încît Vasile Vîlcu, a fost nevoit să folosească metode “tari” iar cînd s-a declarant Dobrogea “prima regiune colectivizată” dînsul a fost mutat la C. C. dîndu-se impresia că a fost pedepsit pentru folosirea metodelor “tari”.

La noi, neținîndu-se seama de ce o zis Rusuțul, au hotărît să se treacă la munca de lămurire. Nu, n-a hotărît poporul suveran în mod democratic, deși eram o țară de democrație populară. Poporul nici n-a fost măcar întrebat, ci a hotărît comitetul de partid, cînd și el a primit ordin de sus, în mod verbal, să înceapă munca politică. Dar ca să nu se spărie oamenii de colhoz, căci se zicea că se vor face armate de muncitori agricoli, că se va mînca în colectiv la cazan, că oamenii nu vor fi stăpîni nici pe casele sau vitele lor, ci totul va trece la stat. Ba unii ziceau că și femeile vor fi comune, încît copiii nu vor ști cine este tatăl lor. Alții ziceau că se vor desființa banii, căci oamenii nu vor avea ce cumpăra, căci fiecare va căpăta tot ce-i trebuie pentru munca ce va fi obligat s-o presteze. Și cîte nu se mai spuneau?

Deci ca să se obișnuiască, cu încetișorul, s-a făcut mai întîi o “întovărășire”. Aici s-au înscris toți funcționarii căci altfel nu se putea. De asemenea toți membrii de partid și cîțiva dintre cei săraci. Pămîntul acestora s-a comasat pe locul cel mai fertil din sat, pe locul zis la Cruce. Aici se lucre în comun, ca să se vadă că nu e nici o nenorocire dacă oamenii lucrează laolaltă. Dar după un an sau doi și-a zis comitetul de partid, cînd a căpătat ordin de sus, că ce să ne mai jucăm cu întovărășirea, a văzut doar oricine că bine este a fi tovarăș cu ceilalți. Să trecem deci la munca politică de lămurire pentru trecerea la colectivă. S-au alcătuit deci echipe din cîte 3-4 oameni, din care nu trebuiau să lipsească învățătorii. Fiecare din aceste echipe avea un anumit număr de case, de regulă cîte o circumscripție electorală. Existau 25 de circumscripții. Echipa mergea la o casă și sta de vorbă cu căsașii lămurindu-i cît e de bine la colectiv. Cei prezenți se apărau pe cît puteau, dar nu aveau niciodată argumente în contradictoriu. Ei foloseau peste tot tactica temporizării. “Om mai vedea, să vedem ce fac și alții, că doar n-am fi noi primii etc.” La a doua casă la fel, la a treia la fel, etc. Și tot așa în fiecare circumscripție și în fiecare sat. Se înțelege că cei ce au fost în întovărășire erau și în colectivă primii. Colectivă însă nu se putea face cu funcționarii și cîțiva calici, trebuia marea masa a mijlocașilor, și aceștia, vorba ceea, nu știau ce vor. Cei de la partid însă nu puteau să se dea bătuți. Trebuiau găsite noi metode. Cei ce aveau copii la școli, la licee, școli de meserii sau facultăți, s-au trezit într-o zi că le vin odraslele acasă. Aveau ordin să nu se întoarcă la școală decît cu dovada de la Sfatul popular cum că părinții erau înscriși în colectivă. Și iată dintr-o data 50-60 de cereri în plus. Au fost și cazuri cînd copiii nu s-au mai întors la școală, căci părinții se încăpățînaseră să nu se înscrie. Credeau în naivitatea lor că vor scăpa de belea. O altă serie de cereri au făcut aceia care aveau copii în diferite servicii și care și ei au fost trimiși să-și lămurească părinții de binefacerile muncii în colectiv. Apoi părinții care voiau să-și dea copiii la școli superioare trebuiau de asemenea să prezinte dovezi de colectiviști. Între timp echipele cu munca politică mergeau mereu de la casă la casă și-i lămureau pe oameni. Apoi s-au dat indicații că cei din echipe să-și lămurească mai întîi propriile rude. O altă serie de cereri.

Oamenii fiind cutremurați în existența lor, se îmbolnăveau cu adevărat sau alții simulau anumite boli grave. Pentru aceștia, în echipe se trimiteau și “doctori” care le administrau pe loc chinină sau alte leacuri amare, ca să nu se mai îmbolnăvească. Unul din acești “doctori”, care era cu adevărat muncitor la Suceava, purta cu dînsul o sulă și dacă cineva zicea că e bolnav, de îndată i-o înfingea de cîteva ori în coapsă încît bietul om sărea ca fript. Dacă cineva se arăta mai căpos, era trimis la echipa de la centru să-l lămurească aceștia. Aici, deoarece erau mulți care își așteptau rîndul la lămurire, trebuiau să aștepte de dimineață și pînă după miezul nopții, iar unii trebuiau să vină a doua și a treia zi, pînă se lămureau. Dacă cineva nu venea, era pus la amendă pentru că nu răspundea la chemarea președintelui sfatului.

Odată mai mulți din aceștia care își așteptau rîndul ca la spovedit, au fost trimiși să aștepte într-o cameră alăturată. Aici fiind numai ei între ei, au început să se încurajeze unul pe altul, ca să nu se înscrie nici unul, că n-are ce să le facă. Printre aceștia și cel mai înfocat adversar era Toader Onioi, zis Mujdei. Pe cînd acesta vorbea mai aprins împotriva colectivei, deodată se deschide ușa unui dulap și unul “de la partid” ieși și le spuse:

– Stați pe loc, să nu plece nici unul. Pușcăria vă mănîncă pe toți. Va să zică noi vă lămurim pentru binele vostru și voi faceți propagandă contrarevoluționară, chiar în localul sfatului popular. Da unde vă treziți voi? Ia să facem un tabel, să vedem cu cine avem de-a face.

Și-i scrise pe toți pe o listă. Erau 14 din cei mai recalcitranți.

– Va să zică ați fost pe front împotriva Uniunii Sovietice și acum abia așteptați să vină americanii să vă salveze. Las că nu mai vin ei, că au problemele lor.

Și se uită încruntat la ei, că parcă ar fi fost gata să-i desființeze.

În acel moment mai intră în cameră încă unul “de la partid”, adică activist de partid. Primul l-a salutat cu vorbele:

– Să trăiți tovarășe colonel!

Deși era în civil, apoi s-a raportat că i-a surprins pe aceștia făcînd propagandă contrarevoluționară aici în localul sfatului popular. Ce e de făcut cu dînșii? Îi trimitem la pușcărie sau la ștreang, fiind dușmanii înrăiți și reacționari. “Colonelul” se uită zîmbitor la ei, îndelung, prinzînd pe fiecare în razele privirii sale și zise:

– Mie nu mi se par așa de primejdioși, eu zic să le dăm o șansă. Iată, de pildă dumneata, și arătă pe unul din ei, ia această foaie de hîrtie și acest toc și scrie după cum dorești, ori o cerere de înscriere în colectivă ori o declarație din care să se vadă din ce motive ești dumneata împotriva patriei noastre. Poftim, și-i întinse foaia.

Omul luă hîrtia și se așează la masă. Stă puțin pe gînduri apoi începu a scrie. Cînd a fost gata, i-o întinse “colonelului”. Acesta o luă în mînă, o citi zîmbind și exclamă:

– Ei bravo tovarășe, ei vezi, deacuma pot să-ți spun tovarăș. Am zis eu că oamenii aceștia nu sînt primejdioşi. Bravo, te felicit! Și-i strînse mîna cu multă căldură. Ei acuma luați și dumneavoastră cîte o foaie și scrieți, după cum doriți sau una sau alta.

Oamenii au luat hîrtiile și s-au așezat la masă. După vreo două ore toți au fost felicitați pentru atitudinea lor patriotică. Și așa, dintr-un foc, paisprezece noi cereri de bună voie.

Alții însă, cum ar fi Ilie Flutur a lui Costan, nu s-au lămurit decît după ce a stat o lună la pușcărie. Iar Robu Grigore al lui Costan, după ce mai înainte i-au luat motorul și batoza de treierat și după ce l-au numit chiabur, acuma voiau să-l facă și colhoznic. El însă a rămas ferm pe poziția sa și a suportat bărbătește toate încercările de lămurire și fiind pe patul de moarte a exclamat:

– Apoi văd că mor, dar orice ar fi nu mă înscriu de bună voie!

Și a murit la vîrsta de 57 de ani iar oamenii l-au considerat ca fiind un martir al vechilor poziții.

Cînd Francisca cu alte două fete învățătoare s-au dus la Dumitru al lui Ion Solcan să-l lămurească, el sta ascuns în grajd cu fiul său, Alexa, și nu voia să iasă la vedere. Femeia sa a spus că ea nu poate să hotărască nimică singură, să vină bărbații acasă că ei au răspunderea, că aceasta e treaba lor. La ieșire l-au zărit pe Dumitru prin grajd și l-au chemat să se apropie. Alexa striga:

– Nu te duce tată că ele vor să te înscrie! Mai bine dă-i vreo două peste cap ca să nu mai vină pe aici.

Francisca a spus că dacă nu vor, ele pleacă, iar Dumitru a strigat:

– Du-te sănătoasă că n-o să plîngă nimeni după voi, cum n-o plîns nimeni după regele Mihai.

Francisca a început să plîngă de rușine pentru vorbele auzite față de tinerele colege. Scoborînd la vale pe la poartă la Gheorghe Tomuț al lui Silvestru, au întîlnit pe activistul Puiu, care ulterior a fost diriginte de poștă în Gura Humorului. Acest a întrebat-o de ce plînge și auzind despre ce este vorba i-a spus să se ducă acasă că are el grijă de rest. De îndată a trimis organele de represiune să-l aresteze pentru ultraj adus unor funcționari publici în exercițiul funcțiunii. Peste cîteva zile Spiru, președintele sfatului popular (primarul) a spus Franciscăi că numai cu lacrimile ei a reușit să mai cîștige un suflet pentru colectivizare.

Se da mare bătălie pentru fiecare cerere. Cine reușea, venea triumfător la sfat să depună hîrtia la dosarul cu cereri care creștea încet dar sigur. Nu știu cum s-a făcut dar eu n-am reușit sa aduc nici măcar o singură cerere. De fapt, care era deacuma copsat pentru semnare, venea singur la sfat, ca să-l vadă primarul că el, de bunăvoie și nesilit de nimeni a venit și a semnat, pentru ca eventual, în viitor să se știe aceasta și dacă va fi vorba poate de un avantaj oarecare, să fie și el luat în vedere.

La cetățeanul Robu Samoilă, zis ulterior și Grădinarul, au venit mereu diferite echipe să-l lămurească dar nu și nu. Cînd mai erau cîteva zile pînă la încheiere a venit o echipă cu învățătorul Vîrgolici, din Gura Humorului, să-l convingă să treacă la colectivă. Același rezultat. Dar Vîrgolici zărește pe grindă niște cărți vechi. Se uită și într-un calendar din 1923 zărește figura regelui Ferdinand I, cel zis că ar fi făcut întregirea neamului. Oricum, sub domnia sa gloatele care fac istoria, au pus bazele statului național unitar, care a durat pînă în 1940 cînd Stalin, sau poate gloatele rusești, au eliberat Basarabia și Bucovina de Nord, iar Hitler cu aprobarea lui Stalin, sau poate a gloatelor nemțești, a dat o parte din Transilvania ungurilor. Așadar Robu Samoilă ținea în casă un calendar cu figura lui Ferdinand I. Aceasta era o crimă pentru care a fost arestat și dus la raion. După trei zile, pe cînd la Botoșana se sărbătorea victoria socialismului, cu muzică și veselie, a fost adus și Samoilă ca să-l judece poporul. L-au suit pe scenă ca să-l vadă toată lumea. Îmi aduc aminte că el a zis cu glas tare:

– Oameni buni, ce vreți să faceți cu mine? Mă iertați sau ce faceți?

Unul din sală a strigat:

– Să facă și el o cerere și gata.

Și cu aceasta toată lumea s-a înscris, lucru pentru care era prilej de mare bucurie.

Această victorie însă a costat atîtea lacrimi și suspine, atîtea scrîșnete de dinți și înjurături, atîta muncă de lămurire cu oameni scoși din producție, cu alții amenințați cu pușcăria sau chiar privați de libertate. Ulterior tovarășul Ceaușescu a spus în mod public, adică ca un fel de autocritică, că au fost arestați și ținuți la închisoare un număr de 72.000 de oameni. Adevăratele tragedii s-au desfășurat atunci cînd oamenii au trebuit să se despartă de animalele de muncă. Abia acum înțelegeau cum a fost posibil ca arabul din poezie să-și înjunghie calul decît să-l dea pe mîini străine. Cu lacrimi în ochi și cu glasul sugrumat de emoție omul și-a dezlegat calul din grajd și l-a predat la colectivă. Ulterior aproape toți acești cai au fost dați să-i mănînce porcii de la ferma de stat de la Todirești. A zis se vede un înțelept de la Partid că în socialism nu ne trebuie cai, căci aceștia cer mîncare, ori lucrează ori nu, pe cînd motoarele consumă numai cînd lucrează. Și odată ce s-a spus așa, se înțelege că trebuia executat.

Alt înțelept a zis că deacuma, deoarece sîntem în socialism, adio mămăligă, toată lumea să mănînce pîine. Și ca urmare să se cultive numai grîu. Zis și făcut. Pînă ce altul a demonstrat că cultivarea porumbului nu înseamnă de fapt mămăligă, ci mai multă carne, mai multe ouă, mai mult lapte, etc, așa că să revenim la cultivarea porumbului. Iarăși zis și făcut. Un altul a zis că arătura mai adîncă înseamnă producție mai mare. Și atunci ordin la tractoriști să bage plugul la jumătate de metru. Au scos din fundul pămîntului niște lut mort care nu a putut hrăni nici măcar buruienele, așa că sute de hectare au rămas fără recolte, că nici măcar sămînța nu a ieșit. Ani în șir acel pămînt a rămas ogor sterp. Se zicea, cînd se făcea propagandă, că toate haturile constituie zeci de hectare de pămînt neproductiv în care se puiesc șoarecii și scăieții. Și s-a văzut în curînd că sute de hectare, de la noi la Văduț și pînă în Pîrtești, toate ogoarele care altădată produceau trifoi, ovăz, cartofi, porumb, etc, toate au rămas necultivate, fiind nerentabile. La țărani erau rentabile.

În aceste condiții, cînd un om valid prin munca sa producea atîta cît să-și întrețină familia, acum nu mai avea nici cu ce face mămăligă. Toți bărbații au părăsit satul, ducîndu-se să se angajeze ca muncitori în diferite fabrici, pe șantiere sau ca muncitori agricoli zilieri la colectivele din Banat, de unde aduceau vagoane de porumb, grîu, zahăr, etc. Bărbații de acolo munceau și ei în fabrici, rămînînd ogoarele necultivate. Atît numai că acolo băgînd plugul la jumătate de metru scoteau pămînt fertil, fiind cernoziom pînă la 2 și 3 metri, pe cînd la noi pătura fertilă abia avea 5-10 cm de podzol cenușiu sau podzol gălbui; subsolul fiind nisipuri sau argilă.

Și totuși, peste vreo 10 ani oamenii nu se recunoșteau. Ne mai fiind ispitiți să cumpere pămînt au început să-și investească cîștigurile în obiecte de uz casnic, să pună covoare pe jos, să cumpere televizoare și mașini de spălat rufe, să construiască garduri cu temelie de beton și case cu etaj, să se îmbrace cu haine de oraș, să mănînce pîine în loc de mămăligă, să trăiască în mod civilizat. Pe cîți am întrebat eu personal dacă li s-ar da pămîntul înapoi ce ar face, l-ar lua? Nici unul n-a spus că ar vrea să lucreze pămîntul, individual, cum au lucrat mai înainte. Și totuși bunul trai de acum nu este rezultatul muncii pămîntului în colectiv ci rezultatul muncii în fabrici sau pe ogoarele mănoase din Banat. Puținul venit de la colectivă, care de acum se numește cooperativă agricolă de producție, pe scurt C.A.P., este realizat de femei, pe cînd bărbații sînt navetiști la diversele locuri de muncă din țară, care dau cîștiguri mai substanțiale. Ca urmare toate mamele își doresc fiilor și fiicelor, orice serviciu salariat, numai să nu fie la colectiv, de aceea frecvența la școală este de 100%, fără amenzi școlare sau alte munci de lămurire. Fiecare vrea să învețe o meserie, dar meseria fără școală nu se poate. De la încheierea colectivizări au trecut 17 ani iar nivelul de trai al oamenilor a crescut cu 100 de ani. Pe orice om civilizat l-ai întreba este mulțumit de traiul său și nimănui nu-i pare rău, după vechiul regim.

Totuși unii analiști afirmă că nivelul de trai actual nu este datorat socialismului triumfător ci progresului general al omenirii. Și ca dovadă dau exemplul Germaniei Federale și al Japoniei, care nu sînt țări socialiste, iar pe deasupra au fost învinse în ultimul război, iar Germania distrusă și dezorganizată că a pornit la drum din ruine și moloz și a ajuns prima țară din Europa, din punct de vedere al dezvoltării și al bunului trai. Noi însă, chiar printre țările din Răsărit cu toate progresele incontestabile, sîntem pe ultima treaptă a realizării bunului trai. Dar nu e nimic, generațiile viitoare vor trăi bine, cel puțin ele vor fi în comunism și atunci, cel puțin după cum scrie la carte, fiecare va munci numai cît poate, dar în schimb va avea de toate “după necesități”. Ce frumos o să fie! Păcat că noi, generațiile de sacrificiu nu vom mai fi să ne bucurăm și noi. Dar dacă va fi un “responsabil cu necesitățile”. Așa un comitet care să stabilească ce e necesar fiecărui individ, ție să-ți dea o cartelă cu necesarul de hrană și îmbrăcăminte pe un an întreg, cum s-a întîmplat îndată după război, pe cine veți da în judecată? Căci radio, presa, televiziunea și toate celelalte mijloace de informare, toate în cor vor striga cu mare strigare că acum s-a scoborît fericirea pe pămînt și că deci și prin urmare, cine nu e de acord, înseamnă pur și simplu că e nebun și va fi internat în ospiciu de psihiatrie unde i se vor administra anumite substanțe speciale pentru a-i veni mintea la loc. Se mai vede aceasta și în zilele noastre, dar nu scrie la gazetă. Oamenii vor fi foarte cuminți și vor cînta osanele în cor mărețului șerif de pe atunci, ca nu cumva să-i ia cartela.