Cap. 16 Alfabetizarea

Prima și cea mai importantă acțiune a oricărui partid comunist care cucerește puterea este alfabetizarea. Cu analfabeți nu se poate construi socialismul. Și este foarte adevărat. Cum să faci o cerere de înscriere la Colectivă dacă nu știi să iscălești. Să pui degetul, ca strămoșii? Deci toată lumea să aibă patru clase primare, adică să știe să iscălească. Vechile partide n-au avut această grijă.

Izvorul analfabetismului era vechea stare economico-socială pe de o parte, iar pe de altă parte concepția țăranilor că numai agricultura este onorabilă și funcțiile la stat, pe cînd meseriile de orice fel sînt apanajul minorităților naționale, astfel țiganii ungeau coasele, nemții erau cizmari, fierari, cojocari, etc, evreii prin excelență negustori, crîșmari. Pentru tras la sapă sau la coasă nu era nevoie de carte. Celelalte meserii erau prinse de străini așa că dacă-l îndemnai pe țăran să-și dea copiii la școală îți răspundea stereotip: păi n-am să-l fac popă! De fapt, cei mai mulți fii de țărani se făceau învățători.

Așadar, după concepția lor de atunci, dai copilul la școală dacă intenționezi să-l faci funcționar de stat: secretar la primărie, agent fiscal, dascăl la biserică, popă sau învățător. Puțini copii de țărani ajungeau avocați, profesori sau ingineri. Și atunci statul a făcut lege ca fiecare țăran să-și dea toți copiii la școală în mod obligatoriu. Cine nu trimitea copilul la școală era impus să plătească amenzi școlare. Cu toate acestea, erau unii așa de săraci că nu aveai ce le lua, așa că rămîneau analfabeți. Cei mai mulți analfabeți erau cei ce plecau “la luni” la lucru pe moșiile boierești de primăvara devreme și pînă toamna tîrziu.

Așa că noi eram obligați să-i învățăm carte, adică să știe a scrie, citi și socoti, dar mai ales să se poată iscăli. Fiecare cadru didactic avea un anumit număr de neștiutori de carte pe care trebuia să-i alfabetizeze. Fie că mergeam noi la ei acasă, fie că îi chemam la școală. Aici, la lumina lămpii cu gaz, adunați moșnegii și babele, cite 5-6 în jurul unei lămpi, se chinuiau să învețe tainele științei de carte. Unii nu mai vedeau și nici nu aveau ochelari, căci n-aveau ce face cu ei. Unele babe își scoteau ochelarii din sîn și se sforțau din toate puterile lor intelectuale să tragă cîteva liniuțe, primele elemente ale scrisului. Care nu voia să vină la școală trebuia vizitat acasă. Îmi aduc aminte că mie mi-a căzut printre alții și Dumitru Mihu, țiganu. După nenumărate vizite la domiciliu, am ajuns la concluzia că nu se poate face nimic. Nu reușea să recunoască nici o literă sau să deseneze vreun semn grafic. Și atunci i-am povestit acea întîmplare cu cîinele Rintintin pe care l-am văzut la Cernăuți, pe cînd eram elev, cîine care știa operațiile matematice pînă la 10 și putea să alcătuiască diferite nume cu ajutorul unor litere de tipar pe niște cartonașe. Așa că îi spuneai un cuvînt și el căuta cartonașele cu literele respective și le punea unele lîngă altele și alcătuia cuvîntul cerut.

– Ei, ce spui de asta, bade Dumitre?

– Ce să spun domnu Vasile, văd și eu că sînt mai prost decît un cîne, da n-am ce face.

Dar totuși a fost scris în catalog că are patru clase, ca astfel să se poată construi socialismul.

De fapt marea realizare prin aceste cursuri de alfabetizare nu a fost faptul că s-a scris în cataloage că nu mai sînt analfabeți ci aceea că oamenii văzînd că la bătrînețe sînt siliți să învețe carte, au lăsat copiii la școală, așa că cel puțin de atunci încolo nu mai erau alți analfabeți.

Acum în schimb, poate datorită regimului de azi, nu cred să se mai găsească un singur om în sat care să nu știe carte. Cît privește învățarea meseriilor, fiecare părinte de copii dorește ca urmașii lui să învețe o meserie, oricare ar fi ea, numai să scape de colectivă, deci de munca cîmpului, care de fapt nu se mai face ca pe vremea strămoșilor ci în cea mai mare parte cu mașini speciale, totuși muncile din fabrici și uzine sînt considerate ca fiind mai onorabile decît cele din agricultură.