Cap. 11 1941 – 1945

La eliberarea mea de la regiment am revenit la Inspectoratul Școlar de la Storojineț ca funcționar. Pe data de 21 februarie 1942 am fost detașat la Institutul Militar de educație din Galați, unde era o școală nou înființată pentru copiii orfani din război. Școala avea un regim militar, fiind încadrată cu un colonel ca director și doi maiori, căpitani, etc. Aici am fost numiți patru absolvenți ai Academiei Pedagogice, cărora ni s-a acordat gradul I cu data de 1 septembrie 1941. Aceștia au fost Vasile Roșca, ca director de studii, apoi Vasile Copilu – Cheatră, poetul Mihai Constantinescu și eu. Erau șase clase și la fiecare era încadrat un învățător sau învățătoare, o educatoare și o îngrijitoare. Învățătorul preda materiile din programă, educatoarea supraveghea meditațiile, căci și ele erau învățătoare, iar supraveghetoarele aveau grijă de copii în timpul nopții.

Colonelul Emil Popescu era un bun gospodar. Am văzut aceasta în timpul verii cînd întreaga școală ne-am deplasat la Curtea de Argeș pentru o lună de zile, unde era o școală asemănătoare. Directorul de studii fiind Sepeteanu Haralambei, amicul de la București. Copiii noștri erau ca niște păpușele pe lîngă copiii de acolo. Ai noștri toți erau sănătoși, grăsuți și ireproșabil îmbrăcați. Aceia erau rupți, murdari, cu tricofiție și hainele parcă erau de căpătat. Colonelul mi-a făcut semn să dăm o demonstrație de educație fizică, marșuri și cîntece prin curtea școlii și au rămas toți cu gura căscată de perfecțiunea mișcărilor, de voiciunea copiilor și frumusețea cîntecelor de marș.

La noi fiecare clasă purta numele unui erou. Astfel, la clasa a IV-a pe care o conduceam eu, am rămas emoționat cînd într-o dimineață am văzut pe o tăbliță numele maiorului Virtu. Eu povestisem maiorului Franc, care era și el de la Regimentul 29 Infanterie, cum a fost sfîrșitul maiorului Virtu, și astfel clasa noastră îi purta numele. Am povestit și copiilor, și ei au plîns cu lacrimi, cine a fost eroul lor. Se punea un deosebit accent pe educația patriotică și eu o făceam din toată inima și cu convingere.

La sfîrșitul anului școlar, care aici s-a încheiat la 31 august, am cerut și s-a aprobat revenirea mea la Inspectoratul Școlar Storojineț.

Pe data de 13 octombrie 1942, cu ordonanța Directoratului Învățămîntului și Cultelor nr. 37.811 am fost numit “șef de cancelarie” la Inspectoratul Școlar al plășii Storojineț. Cu alte cuvinte eram subinspector de cancelarie și conduceam biroul Inspectoratului, semnînd alături de inspector, care era atuncia Adam Axinte. Acesta era un moldovan domol de la Dorohoi și a fost avansat în funcție de uncheșul Simion cînd a fost prefect. Cînd lipsea, adesea ori fiind mereu pe teren în inspecții, semnam eu în numele lui toată corespondența. De asemenea mergeam la diferitele ședințe la prefectură, unde era prefect un colonel. Îmi aduc aminte că la o astfel de ședință, la care participau toți șefii de autorități, prefectul voia numaidecît să condamne pe niște țigni, muzicanți, că ar fi fost comuniști și că pe cînd nordul Bucovinei a fost ocupat de ruși, acești țigani ar fi cîntat la niște manifestații politice. Numai Talaleu Zegrea și cu mine am fost contra condamnării, eu pe motivul că nu erau destul de convingătoare acuzațiile. Niște muzicanți săraci cîntă oricui, mai ales cînd se plătește. Totuși țiganii au fost trimiși la Bug, făcîndu-ne acolo de rușine față de localnici care vedeau în ei pe adevărații romîni, ceilalți fiind moldoveni.

Pe lîngă serviciul la Inspectorat, pe care îl făceam cu foarte multă conștiinciozitate, mai aveam o serie de alte activități, printre care participam regulat la diversele activități culturale.

În cadrul “Societății pentru cultură și literatură română în Bucovina, secția Iancu Flondar, Storojineț” am ținut o conferință publică la data de duminecă 14 martie 1943 cu titlul “Necesitatea educării voinței” care apoi a fost publicată în Revista de Pedagogie de sub direcția lui C. Narly în 1943, București.

În cadrul Asociației Generale a învățătorilor, am fost ales în comitetul de conducere cu funcția de casier și la fiecare lună, cînd plăteam salariul cadrelor didactice, făceam și încasările cotizației pentru asociație. Asociația noastră județeană, prin grija și truda președintelui ei, Iancu Gherman, a ridicat o casă impozantă, “casa învățătorului”, unde am locuit și eu în ultimul timp, la numărul 2 sau 4 pe strada Cernăuțului. Acuma, cînd am fost pe la Storojineț, am văzut că în casa noastră, de la care mai păstrez cheile, se află o grădiniță de copii.

Am arătat mai sus că scopul Școalei Normale Superioare era acela de a pregăti cadre de conducere pentru învățămîntul primar și secundar. Aceasta nu însemna că în mod automat fiecare absolvent urma să fie numit inspector județean sau măcar director la o școală de centru, ci că în limita necesităților și a capacităților respectivelor, ei aveau prioritate. Pe baza acestor considerente eu am fost numit “șef de cancelarie” la Inspectoratul școlar din orașul Storojineț. Prin ianuarie 1944, pe cînd eram la serviciu, mă trezesc cu un telefon de la Inspectoratul General din Cernăuți. Îmi vorbea inspectorul general al învățămîntului primar, domnul Emil Boca. Voia să știe dacă sînt gata să accept a fi numit inspector școlar al județului Hotin. Se ivise loc vacant și dînsul ar fi vrut să-mi încredințeze mie acest post. Emil Boca nu era rudă cu noi, ci făcea parte din Bocenii din Bălăceana, și ei originari de la Ilva Mare, veniți aici deodată cu strămoșii noștri la 1763. El fusese inspector școlar al județului Storojineț încă de pe cînd uncheșul Simion a fost prefect al acestui județ. Fiind și prieten cu uncheșul și avînd în vedere că aveam justificările necesare, s-a gîndit să mă pună în pîine și pe mine. Am cerut un termen de gîndire pînă a doua zi cînd i-am comunicat că nu pot să primesc. Dacă ar fi fost vorba de județul Storojineț sau alt județ din Bucovina aș fi fost tentat să-mi asum răspunderea, dar așa, la Hotin, drept pe malul Nistrului și cînd frontul din răsărit se răsturnase și armatele germane și române se retrăgeau mereu. A fi inspector la Hotin nu era o situație prea roză. Domnul Emil Boca m-a înțeles și n-a mai insistat. Poate dacă acceptam nu aveam posibilitatea să mă evacuez la timp și oasele mele nevinovate să putrezească pe undeva, dincolo de cercul polar.

Frontul de răsărit mergea din ce în ce mai prost. Nemții au fost dați peste cap și împinși înapoi, încît, în iarna lui 1944 se apropriau din nou de Nistru. Într-o zi primesc iarăși ordin de chemare la concentrare. M-am prezentat la regiment și am fost repartizat la Serviciul de Îmbrăcăminte. Aici aveam ca șef pe locotenentul Solescu. Nu dormeam în cazarmă ci aveam gazdă în oraș. Într-o dimineață, cînd m-am prezentat la serviciu am fost uimit de harababura ce era în curtea regimentului. Sute de căruțe încărcau efectele militare și orice fel de bunuri ale regimentului și le transportau la gară. S-a primit ordin de evacuare în cel mai scurt timp. 80 de căruțe rechiziționate din satele vecine cărau la gară efecte militare. După ce a fost totul încărcat în vagoane și s-a format un tren întreg cu destinația gara Milești, județul Olt, am primit permisie să merg acasă pentru a-mi lua cele necesare căci nu se știa dacă ne mai întoarcem pe meleagurile natale. Știu că de acasă mi-am luat actele, scrisorile și fotografiile. Trenul în care ne-am suit era așa de aglomerat încît nici nu se poate imagina sau descrie. Era marea tragedie a evacuării. De la Suceava la Ploiești am stat în picioare pe coridor, presat din toate părțile, încît de multe ori abia ajungeam cu un picior pe pămînt. De urcat sau scoborît nu se putea decît prin geam. Ca să ajungi la WC nu era posibil.

Femeile îți scoteau copiii pe pervazul ferestrei pentru a-și face necesitățile din mersul trenului, încît vagoanele pe dinafară erau unse cu excremente. În gara Mierlești, care deservea comuna Bălteni, unde era evacuat regimentul nostru, am ajuns noaptea. Eram un grup de vreo 20 de ostași care mergeam toți la P. S. (partea sedentară) a regimentului. Cînd am ajuns în sat la Bălteni, neștiind unde sînt serviciile noastre, ne-am dus la crîșma lui Bartolomeu Popescu, l-am sculat din somn și am stat acolo pînă dimineață. Se înțelege că soldații au făcut consumația necesară ca să justifice cererea de deschidere a crîșmei.

Dimineață am început operația de transportare a efectelor în diferite magazii pe la cetățeni, pînă în al treilea sat. Prin gară trecereau mereu trenuri supra aglomerate cu evacuați din Moldova și Basarabia, care se deplasau spre Banat și Oltenia. Pe scări, pe tampoane, pe acoperiș, oamenii ședeau ciorchine, ne mai fiind nici pe aceste locuri spațiu, nici măcar pentru un singur om. În fiecare sat din părțile acestea se găseau evacuați militari sau civili pe la fiecare casă. Localnicii s-au aglomerat la maximum, pentru a face loc celor noi veniți. Evacuații erau de regulă învățători, preoți, funcționari de la primării și numai arare ori cetățeni înstăriți, care nu puteau aștepta rușii cu brațele deschise căci știau că-i așteaptă evacuarea în cealaltă direcție, adică în Siberia. Așa s-o fi petrecut și evacuarea populației din Dacia cînd au început să năvălească barbarii. Grosul populației a rămas să înfrunte urgia dușmană, plecînd numai pătura subțire a funcționarilor și armata.

La Bălteni lucram mai departe la biroul îmbrăcămintei, avînd pe mînă cheile tuturor magaziilor. Aveam la dispoziție soldați care mă ajutau să aranjez pe rafturi toate efectele regimentului.

În zile de sărbătoare mergeam cu alți camarazi la hora ce se organiza în pădurea dinspre gară. Aici am observat că tineretul nu joacă “în doi” ca pe la noi, ci în horă și că fac diferite dansuri naționale cum se face pe la noi numai pe scenă, cînd se dau serbări. Flăcăii se prind în horă și nu invită fetele la joc ci acestea, după ce hora este formată, se prind neinvitate pe lîngă flăcăii pe care-i simpatizează.

Aici am văzut prima dată dansul călușarilor. Eu veneam cu cinci căruțe de efecte de la o magazie ce o aveam în al treilea sat. Echipa avea un steag format dintr-o prăjină ce avea în vîrful ei un șomaiog de fîn și niște cordeluțe fluturînd în vînt. Un flăcău mergea înainte și întreba pe gospodarul de casă dacă primește călușarii. Aceasta se petrecea pe la rusalii. Dacă gospodarul primea echipa apoi toți intrau în curte, rezemau steagul de streașina casei și începeau dansurile speciale, pline de foc cu un ritm îndrăcit. Unul numit mutul cu un șorț dinainte din pînza albă, avea sub șorț, făcut din lemn, un organ bărbătesc mare ca la un harmăsar, și din cînd îl ridica spre fete, avînd un dispozitiv special să iasă de sub șorț și să se îndreaptă spre femei, iar acestea priveau fără să facă nici un gest. După ce se epuiza repertoriul special la dansuri se cîntau melodii de dansuri moderne iar dansatorii invitau fetele și dansau cîte doi. Apoi se duceau la altă casă.

La regiment veneau mereu soldați fie de pe front, pentru refacere, fie de acasă, pentru instruire și trimitere pe front. S-au trezit și ai noștri să facă ședințe de educare patriotică. Soldații erau adunați pe companii de cineva venit anume de la București care apoi urcat pe o tribună improvizată perora și perora. Soldații nu puneau întrebări ci numai ascultau. Între olaltă însă discutau fel de fel de probleme. Era un învățător trimis anume ca să asculte ce vorbesc oamenii și să raporteze la centru orice neregulă, fie din partea ostașilor fie a ofițerilor. Într-o zi pe cînd veneam de la o magazie dintr-un sat vecin, am văzut pe cealaltă parte a pantei cum un ofițer instruia trupa pusă sub comanda sa. Văzînd că culcările și ruperile de rînduri nu mai încetau, am fost curios să văd cîte culcări va face din acel moment înainte. Exact de cînd am început eu a număra a făcut 163 de culcări. Cîte o fi făcut mai înainte nu pot să știu. Socotind că această procedură nu este de natură să întărească dragostea de patrie i-am spus colegului “cu informații” care mi-a spus că și printre ofițeri sînt destule stîrpituri. Mie mi se părea că sînt cu totul prea multe. De aceea cînd am văzut că șandramaua se surpă am avut un sentiment de ușurare. Agenții comuniști aveau grijă să ne pregătească sufletește:

– În curînd toate nedreptățile se vor sfîrși. Cinstea și omenia se vor instala în țara noastră. Respectul față de om va fi o realitate. Minciuna și corupția vor dispărea. Diferența dintre oameni se va nimici căci toți vor fi tovarăși, toți vor fi egali. Hoții și exploratorii vor fi băgați la pușcărie. (Nu știam bine ce înseamnă cuvîntul exploatator și îl confundam cu explorator) Ce să mai spunem, raiul se va coborî din cer și se va instala pe pămînt.

Într-o bună zi am auzit că războiul s-a terminat și că de acuma e pace. Că regele Mihai l-a arestat pe mareșalul Antonescu și că partidele Liberal, Țărănist, Socialist ș Comunist s-au unit și au făcut pace cu rușii. Că întreaga putere armată s-a întors împotriva nemților, care încep să părăsească țara. Că în curînd vom pleca acasă, etc. În zilele următoare însă apăreau în ziarele noastre comunicate rusești în care se anunța “eliberarea” atîtor sate și orașe. Mă miram și eu ce fel de pace e aceasta dacă prietenii noștri cei noi, rușii, dau comunicate că eliberează noi sate și orașe din țara noastră. Mai tîrziu am aflat că abia la 12 septembrie o delegație de români a plecat la Moscova ca să semneze condițiile de pace impuse de ruși.

Între timp au apărut o serie de ziare care vorbeau un limbaj cu totul nou. Într-un astfel de ziar a apărut un articol intitulat “Gorila” în care marele scriitor Liviu Rebreanu a fost batjocorit într-un hal fără de hal. După cîteva zile am auzit că ne mai putînd suporta batjocura, bietul om și-a ridicat viața. Oare dacă nu o făcea s-ar fi găsit cineva care să-l apere de furia noilor stăpîni? Și ce vină avea în afară de aceea că era prea bun român și prea mare scriitor ca să-l suporte plevușca, care aspira să intre în literatura română și nu încăpea din cauza gigantului care ocupase prea mare spațiu din arena literară. Mai tîrziu, cînd și Arghezi a fost mînjit cu noroi, spunîndu-i-se că este “putreziciunea poeziei românești” aceasta ar fi zis denigratorul care era, în acel timp, redactorul șef al ziarului Scînteia, că: “tatăl dumitale (sau tatăl lui) nu a încăput în literatură din cauza mea, dar eu am încăput din cauza lui (citez din memorie după 30 de ani). Era vorba de poetul Alexandru Toma, care, îndată după 23 August acaparase toată piața literară, iar fiul său conducea principalul ziar al partidului Scînteia.

Așteptam să ajungă rușii pe la noi în calitate de prieteni și aliați sau frați mai mari, mai cu experiență, cum ziceam mai tîrziu. Lumea de rînd îi privea cu mai mult realism decît noile oficialități. Așa într-o bună zi, o femeie căreia îi ocupasem o magazie mare pe care am umplut-o cu efecte militare, a venit în fugă la mine să-mi spună să închid că vin rușii. Repede am încuiat ușile și ne-am ascuns după niște tufe, pîndind să vedem ce au să facă. Erau doi militari într-o trăsurică cu două roți trasă de un cal mare. Au trecut pe uliță fără să arunce privirea asupra clădirii noastre. Era magazia cea mai mare și mai depărtată de sediul regimentului, cea din al treilea sat. După masă eram în fața cancelariei noastre cînd vedem un rus călare pe un cal venind spre noi. S-a oprit și ne-a arătat că are trei ceasuri de mînă, două pe mîna stîngă și unul pe mîna dreaptă, iar din buzunarul pantalonilor a scos o batistă murdară în care avea 10-15 inele de aur. Locotenentul nostru, Solescu, i-a spus că nu e bine să puie două ceasuri pe o mînă ci numai cîte unul pe mînă iar al treilea să-l pună pe picior. Probabil că rusul nu a înțeles gluma usturătoare a ofițerului nostru.

Mai tîrziu în gara Slatina am văzut o femeie bătrînă care avea mere de vînzare și le ținea într-un coșuleț cu o toartă peste mînă. Soldații ruși care treceau cu trenul prin gară nu s-au repezit să cumpere dar unul avea o sîrmă groasă cu cîrlig la capăt și cînd a pornit trenul și a ajuns în dreptul babei, i-a prins coșulețul și o parte din mere s-a împrăștiat pe jos, iar coșul cu cea mai mare parte din marfă a fost ridicat din mîna babei. Ceilalți ostași au făcut mare haz de isprava bravului bolșevic care venea să introducă o nouă ordine în lume. Din alt tren care staționa în gară unul s-a dat jos din vagon și a luat lampa de la macaz, deși în timpul nopții acea lampă trebuia să lumineze să indice linia tuturor trenurilor cu soldați care treceau prin gară. La oprirea trenurilor soldații se dădeau jos și-și făceau necesitățile pe lîngă vagoane, fără nici o jenă, încît în curînd s-a întins prin toate gările o groasă poștă de excremente.

Cînd m-am eliberat, prin octombrie, eram în gară la Caransebeș așteptînd un tren care să mă ducă la Lugoj. Era noaptea și sala de așteptare era plină de lume necăjită. Deodată au intrat trei militari sovietici înarmați în sală și unul a tras o rafală din pistolul mitralieră ca să intimideze lumea, apoi au făcut semn și au strigat că toată lumea să se așeze pe jos. A început percheziționarea oamenilor, prin trăiști, prin cufere, prin loccele. Nu zicea nimeni nimic căci cel de la ușă ședea cu arma întinsă amenințătoare asupra tuturor. Cică căutau arme, cînd au găsit la un moșneag cîteva sticle de țuică le-au luat și au ieșit afară rîzînd triumfători.

Cînd am terminat de predat tot echipamentul regimentului nostru care s-a desființat, către regimentul din Slatina, plutonierul major a dat tuturor soldaților care au lucrat cu mine la transport și predare, diferite efecte ca bocanci, flanele, ciorapi, cămăși, etc, iar mie mi-a spus să-mi iau tot ce-mi trebuie. Mi-am luat, dar n-am avut noroc de ele, căci coletele puse la vagonul de bagaje au fost jefuite prin spargere, încît n-au ajuns la gara Mehadia decît o mică parte din ele. Conform procesului verbal, celelalte au fost luate de ruși.

La Inspectoratul școlar din Lugoj am fost repartizat la școala din Plugova, sat mai sus de Mehadia. Aici eram plasați mai mulți refugiați și anume soții Ciomacu din Basarabia, soții Petrescu Leon din Bucovina, și eu. Directorul școlii, Adamescu, era localnic. Învățămîntul îl făceam noi căci directorul venea arareori pe la școală. Era mereu dus după diferite afaceri. Clasa lui era în paza fiului său, Tiberiu, care era de aceeași vîrstă cu ceilalți elevi din acea clasă. Eu făceam serviciul cu aceiași punctualitate și seriozitate ca întotdeauna încît preotul satului văzînd ceva ne mai văzut s-a exprimat odată că “șod om îi domnul ăsta”, șod = curios.

Am stat în gazdă la un țăran numit Iosif Adamescu. Prin el am văzut felul de a fi al țăranului bănățean. Oameni harnici, chibzuiți, închiși la fire ca și ogrăzile lor din care nu se vede nimic niciodată. Economi fără să fie zgîrciți. Petrecăreți fără să se destrăbăleze. Iubitori de băutură fără să fi văzut vreodată pe vreunul beat. Prietenoși de la distanță. Cît am stat la moșul Ioja aproape un an, nu a lipsit aproape niciodată bucata de slănină de lîngă cartofii sau fasolele ce ne servea la masă. De multe ori a servit cîte un pahar de vin sau de țuică făcută din cireșe sau dude, dar niciodată n-au zis ei hai să bem un kil de vin. Pentru orice serviciu omul te întreba:

– Cît mi-s dator?

Pe la noi, omul care a pus un kil de vin pe masă, se simte obligat să-l bea în întregime cu musafirul său, dar acolo cred că nu-ți servește niciodată al doilea pahar. Era un învățător pensionar cu care vorbeam adesea ori, dar niciodată n-a zis “poftim pe la noi”. Casele lor erau lipite una de alta cu fața la șosea iar un portal mare închidea perfect curtea în care nu se putea intra dacă nu-ți deschidea dinlăuntru cu cheia. Dacă băteai în poartă te întreba din lăuntru cine ești și ce poftești, fără să-ți deschidă și fără să te vadă. Grădina de zarzavat nu era lîngă casă, ci undeva departe în cîmp.

Cum satul era pe șoseaua ce leagă Orșova și Mehedia de Caransebeș și Lugoj, se înțelege că pe aici treceau foarte multe trupe rusești. Odată a poposit în curtea noastră un grup de militari. Eu îi priveam cu multă curiozitate să văd cum se comportă. Cînd a fost să ia masa ofițerii s-au așezat în camera de oaspeți, la masă, pe scaune, în mod civilizat. Gazda le-a servit un litru de vin acru iar eu am servit primul pahar, de credință. Subofițerii au mîncat stînd cum au putut, pe gang, pe niște lăzi, iar trupa, jos în curte, pe lîngă căruțe. Am văzut de îndată că tovărășia și egalitatea e numai în vorbe. Seara, cînd am intrat în camera mea să mă culc, am văzut o rusoaică cu gradul de locotenent culcată pe jos pe podea, cu arma pusă alături la îndemînă. M-am urcat în pat și n-am dormit toată noaptea din cauza ei. A doua zi, la plecare ea s-a uitat lung la mine. Am văzut că nu era deloc urîtă.

În altă zi un grup de ofițeri a poposit la casa directorului Adamescu. Soția sa a pregătit o masă, a așternut o față de masă, ca pentru musafiri, a pus tacîmurile cele de sărbătoare și i-a poftit la masă. Cînd am terminat de mîncat, au strîns totul și au împachetat spunînd că acestea le trebuie lor.

Prin august am plecat odată la Mehadia pentru a ridicat salariul tuturor cadrelor de la școala noastră. Pe lîngă acești bani, mai aduceam și două ceasornice ale colegilor ce au fost date la reparat, plus al meu, care-l aveam pe mînă. La marginea satului pe înserate, la o cotitură, numai ce văd o căruță cu ruși care poposeau. Eram prea aproape ca să pot da înapoi sau să fug în păpușoi. Am mers înainte iar cînd am ajuns în dreptul lor unul m-a prins de mînă și mi-a zis:

– Te burjui!

Eu am spus că sunt ucetil aici în sat. El:

– Ne, te burujui, iopt fai mate; davai ceas!

Văzînd că treaba e serioasă mi-am zmucit mîna din a lui și am apucat-o la fugă, mergînd în zig-zag, că dacă trage asupra mea să nu mă nimerească prea ușor. Cînd am ajuns în dreptul unui ogor cu porumb m-am repezit în desiș și fugeam de pocneau păpușoii în urma mea. M-am oprit apoi să ascult dacă mă urmărește cineva sau nu. M-au lăsat în pace, considerînd poate că nu este uman să ataci un om neînarmat, în mijlocul drumului. S-a întunecat iar eu, încetișor, pentru a nu face zgomot și a atrage atenția tovarășilor, m-am îndreptat spre sat. Cînd am ajuns la director, care locuia la marginea satului, a observat că sînt cu totul speriat și răvășit. Le-am spus tuturor pățania mea. Cînd m-am sculat să plec acasă observat că nu pot ridica talpa piciorului. Trei zile am avut febră musculară de nu puteam merge. De mai stam la taifas cu ei, se îmbogățea armata sovietică cu încă trei ceasornice și cîteva zeci de mii de lei, căci am auzit ulterior că la intrarea soldaților în țară trebuia să lase la graniță toate trofeele de război luate de prin țările eliberate. Le-a ieșit și numele zicîndu-le armata lui “davai ceas”.

De altfel artistul Constantin Tănase a făcut un cuplet zicînd:

De la Nistru pîn la Don

Davai ceas, davai palton

Davai case și moșie

Harașo tovărășie

Pentru aceasta a fost băgat la pușcărie de unde nu a ieșit în perfectă stare de sănătate, din care cauză i s-a tras și moartea. Ce credea el că se joacă cu Hitler și cu Churchill, făcîndu-i cu ou și cu oțet spre hazul bucureștenilor, fără să pățească nimică.

Într-o bună zi am primit ordin de la primărie să mă prezint la Comisia de repatriere, la Caransebeș.

Erau supuși repatrierii numai cei din teritoriile ocupate și care rămăseseră în aceste teritorii la prima ocupație, cînd mulți au fost surprinși de evenimente și nu s-au putut refugia. Eu nu făceam parte din aceste categorii dar se vede că notarul a lăsat să-și bată capul acei de la comisie și mi-a indicat să mă prezint acolo, de unde mi s-a dat dovadă cum că Boka Vasili Dorofteevici nu este supus repatrierii în U.R.S.S. Data 2 iulie 1945.

În sala de așteptare am întîlnit mulți colegi din județul Storojineț. Eram cuprinși de panică la perspectiva sumbră de a fi repatriați. Ei nu se temeau că vor merge acasă la neamurile lor, ci că vor fi trimiși în Siberia, unde au ajuns mulți din cei ce nu s-au putut refugia în 1940. Am aflat că mulți ședeau ascunși prin păduri să nu fie prinși și repatriați. Mi-a povestit Francisca că dînsa a dormit trei luni de zile în pivniță la inginerul Olteanu care era refugiat la Pitești. Îl lua pe Radu într-o haină de blană și se așeza pe o grămadă de rumeguș care mirosea a mucegai. Ziua putea să șadă și în casă, căci reprezentantul sovietic însoțit de un jandarm român nu venea în control decît noaptea, cum ai merge la vînătoare de sclavi.

Am văzut la Lugoj un grup de 40 – 50 de oameni, bărbați și femei tinere, încolonați cîte patru pe rînd, cu raniți și boccele, cu fața cuprinsă de disperare sau mînie, înconjurați de jandarmi cu baioneta la armă. E adevărat că nu aveau cătușe la mîini și lanțuri la picioare, deci nu erau sclavi. Dar fiind germani bănățeni, au fost vînați noapte de noapte de către reprezentanții sovietici care, fiind însoțiți de jandarmi români, mergeau din casă în casă și unde găseau bărbați în putere sau femei fără copii mici, erau ridicați, duși la un centru de adunare, apoi mînați ca vitele la abator spre gară, unde erau urcați în vagoane de marfă, închiși pe dinafară și dirijați spre U.R.S.S. În podeaua vagonului era făcută cu toporul o gaură în care oamenii aceștia își făceau necesitățile. Ei erau vînați și mînați spre Rusia pentru a o reface, după distrugerile făcute de hitleriști. Cît erau de vinovați acești nemți din Lugoj este foarte greu de spus. Tot așa precum mielul din fabula lui La Fontaine era vinovat pentru tulburarea apei lupului, chiar dacă mielul era mai la vale de măria sa. Sau mai exact, dacă mielul de față nu putea să-i tulbure apa, apoi niște frați sau veri ai săi i-au tulburat-o cîndva, într-un secol anterior.

E interesant că îndată după 23 August logica a fost scoasă din învățămîntul mediu, după modelul sovietic, cel mai avansat din lume.