>

1. Prefață

Omul, spre deosebire de animal, are vocație istorică. El vrea să știe cine au fost moșii și strămoșii săi. De unde au venit, cum au trăit, ce au gîndit, ce au visat să facă, ce au reușit și ce nu.

Atîta vreme cît oamenii nu știau carte toate acestea se transmiteau oral de la o generație la alta, apoi se pierdeau în neagra veșnicie. Acum însă știința de carte dă posibilitatea orișicui să fixeze pe hîrtie tot ce-i trece prin minte în ce crede că ar putea să intereseze generațiile viitoare. Ce valoare inestimabilă ar avea pentru noi, urmașii de azi, dacă am avea niște însemnări de la străbunii noștri. Dar în afară de niște însemnări naive rămase de la uncheșul Simion Boca, absolut nimic nu a rămas de la nimeni. De altfel nici nu ar fi fost de la cine să rămînă căci nimeni nu știa carte. Primul știutor de carte din ramura noastră directă a fost acest Simion a lui Ion a Dochii Boca, care, la bătrînețe s-a gîndit să scrie niște romane autobiografice, dar nu au o valoare nici literară nici documentară.

Această lipsă de documentare din familia noastră m-am gîndit s-o completez eu, notînd din memorie diferitele evenimente la care am participat, cît și după unele documente scrise pe care le am la îndemînă. Toate acestea ar putea să fie de folos nepoților sau strănepoților noștri care, poate vor dori să cunoască timpurile de acuma. Dar tot atît de valoroase ar putea fi aceste însemnări și pentru alții, care vor cerca să scruteze timpurile trecute. Deci fie că numim memorii sau amintiri, fie notițe autobiografice sau poate cel mai bine însemnări, ele ar putea constitui valoroase documente purtătoare de învățăminte sau măcar de prilejul de a zîmbi cu îngăduință cînd nepoții vor lua cunoștință despre vremile ce au fost odată.

2. Neamul Bocenilor

Cel mai vechi Boca găsit într-un document istoric este de la anul 1202, cînd regele Emeric al Ungariei donează bisericii catolice din Arad un sat numit Sencural în care printre alții erau și patru Boca care se ocupau cu stupăritul (vezi Documente privind Istoria Romîniei , C. Transilvania vol 1 (1075-1250), Edit. Arad 1951). Pe timpul lui Ioan Corvin de Hunedoara, Bocenii au venit la Bîrgă fiind strămutați de pe Valea Ilișua. De aici s-au strămutat pe Valea Someșului Mare, mai ales la Maieru, de unde după 1763 au emigrat în Moldova și mai ales la Botoșana, cu șapte capi de familie numărînd 37 de suflete, din care se trag toți Bocenii de azi, precum și la Bălăceana și în alte localități.

Pe la 1220, dintr-un document apare satul Bocka în județul Sălaj, în care apar nume de Boca ce se răspîndesc pînă în zilele noastre. În “Urbariile Țării Făgărașului" (1601-1680) apar mulți Boca în diferite sate. De asemenea în Munții Apuseni, pe Tîrnave în Cîmpia Transilvaniei și alte locuri (vezi scrisoarea lui Pompei Boca din 26 octombrie 1978).

În Documentele Hurmuzachi volumul 5-1 pagina 80 se vorbește despre una Ana Boca căreia i-a rămas o moștenire de la Mihai Vodă Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul.

Acum dacă numele Boca derivă de la cioca-boca sau de la ungurescul boca, ce înseamnă soldat pedestraș sau de la bocca, ce înseamnă gură în limba italiană, aceasta nu sînt în stare sa afirm. În orice caz, de la radicalul Boc s-au format nume ca Boca, Bocu, Bocăș, Bocaci, Bocman, Bacătan precum și Bocean, Boceica, Bacium, apoi Bocan, Bocănescu, Bocăniță, Bocănețu, Bocancea, Bocăneală, Bocănete, Bocanciuc, etc.

Neamul nostru al Bocenilor, care este partea cea mai numeroasa a Bocenilor de la Botoșana, se trage din Transilvania și anume din comuna Ilva Mare. În „Istoria comunei Ilva Mare" scrisă de Grigore Galan la 1863 și tipărită și adăugită de Ieroviru Slevoacă, la Bistrița în 1906, se arată că acolo erau 6 frați cu numele de Boca și anume Doroftei, Nicolai, Leonte, Grigore și doi pe care nu-i numește, dar pe care i-am descoperit ulterior într-un arbore genealogic al lui Pompei Boca de la Bistrița, din care se vede ca ceilalți doi erau Ionaș și Petre. Toți acești șase frați erau fii lui Ionașcu Bochi, gospodar din Ilva, care trăia pe la anul 1733.

În acea Istorie de la Ilva se mai arată că prima biserică de acolo a fost făcută pe locul Bocenilor, la 1748 și că aceștia “au stat mai cu seamă la facerea sfintei biserici". De altfel Nicolai Boca a fost acolo primul preot și a păstorit 15 ani, pînă la 1763 cînd a participat la răscoala lui Tănase Tudoran de la Salva din 10 mai, dimpreună cu fiul său Maftei, zis Maftei Apopei. Din cauză că fiul era mai dîrz împotriva depunerii jurămîntului de trecere la Unirea cu Biserica de la Roma, au fost nevoiți să ia calea pribegiei (vezi Istoria Romîniei vol 3 Ed Ac R.P.R. București 1964, p 517). Alături de Nicolai și fiul său Maftei a participat la răscoală și fratele mai mare Doroftei Boca de la care se trage neamul nostru. Și Doroftei ca și marea majoritate a celor din Ilva și Maieru au fost nevoiți să emigreze și s-au stabilit la Botoșana (vezi I. Nistor, Bejenarii ardeleni în Bucovina. În “Codrul Cosminului, Buletinul Institutului de istorie și limbă" Cernăuți, 1927 și “Cartea Satului Botoșana", monografie folclorică, 1974).

Din neamul lui Nicolai Boca, care a fost preot la Botoșana au ieșit o serie întreagă de intelectuali, începînd cu Maftei a Popei, care a fost primul învățător de la noi.

În Consignația lui Enzenberg, tipărită de I. Nistor, în lucrarea menționată mai sus, și reprodusă și de mine în monografia Botoșanei la pagina 697 – 707, nu se arată despre Boca Nicolai ci despre Boca Pap. Preotul Adrian Boca din Mănăstirea Humorului în anul 1958 pe cînd avea 96 de ani, mi-a spus că a auzit de la tatăl său Amfilochie Boca, că primul preot în Botoșana a fost Nicolai Boca venit de la Ilva Mare la anul 1763 și că acesta era strămoșul său.

Prin faptul că toți refugiații sînt înscriși în consignație mai întîi cu numele de botez apoi cu cel de familie, afară de preotul Boca Pap, care nu-și spune numele de botez acela de Nicolai ci își zice Boca Pap sau Pop, ceea ce ar putea să însemne Boca popa. Nu zice Boca Nicolai pentru a nu ieși în evidență numele ce a participat la răscoala de la Salva. Deci putem fi siguri că Boca Nicolai cel menționat de Istoria Ilvei este același personaj trecut în Consignația lui Enzenberg cu numele de Boca Pop.

Un nepot a lui Nicolai Boca și anume Roman Boca a fost dascăl sau cîntăreț bisericesc și a avut mulți fii și fiice printre care Teofil (Șteofil) și el dascăl care a trăit pînă în 1901, Amfilochie Boca care a studiat teologia la Cernăuți și a frecventat biblioteca gimnaziștilor romîni a lui Aron Pumnul căreia i-a dăruit in 1859 suma de 210 florini, pe cînd era teolog în anul IV, iar la 20 iulie 1860, pe cînd era “teolog absolvent" a copiat revista “Foaie pentru minte" a lui G. Bariț, într-un registru al bibliotecii. A fost apoi preot în satele Dorna, Ciudei, Frumosul, Bucșoaia și orașul Cîmpulung. Apoi Neonil Boca, fost arhimandrit la mănăstirea Rîșca, care a donat bisericii din Botoșana două cărți de cult.

Amfilochie Boca a avut un număr de 13 copii printre care remarcăm pe Adrian, care mi-a furnizat diversele date despre familia lor și care a fost preot la Varna, Bucșoaia, Cîmpulung și Cernăuți unde a fost și consilier eparhial cu gradul de arhipresbiter stavrofor. Un frate al lui Adrian, Mihai Boca a fost preot și director al școalei cantorale de pe lîngă Mitropolia din Cernăuți iar alt frate, Victor Boca a fost inspector școlar la Cernăuți. Din spița neamului lor nu a mai rămas nimeni la Botoșana, ultimul fiind Gheorghe Boca a lui Loghin al lui Tihon, un frate al lui Amfilochie Boca, care s-a refugiat la Paris și după cel de-al doilea război mondial era muzeograf la Muzeul Bourdelle din capitala Franței.

Dacă din familia lui Nicolai Boca preotul descălicător am văzut atîția intelectuali, din cea a lui Doroftei Boca, fratele său, abia în zilele noastre au început să apară o serie de cărturari de seamă.

Doroftei Boca, strămoșul descălicător a venit din Ilva Mare – Năsăud, la anul 1763, și era fiul lui Ionașcu Bochi. Acolo era om liber și făcea parte din Regimentul al II-lea romînesc de la Năsăud care făcea paza graniței Imperiului habsburgic de la Rodna și Bistrița pînă la scaunul săcuiesc al Gheorghienilor. A participat la revolta grănicerilor de sub comanda lui Tănase Tudaran de la 10 mai 1763. După ce revolta a fost înăbușită în sînge, Tudaran a fost tras pe roată iar alții spînzurați sau bătuți cu vergile pînă cădeau în nesimțire. Majoritatea populației din satele năsăudene s-au ridicat, cu primari, preoți, învățători și au emigrat peste munți, din care 117 capi de familie cu 582 suflete s-au stabilit la Botoșana pe moșia Mănăstirii Solca. Alții în număr de 25000 s-au stabilit în diferite sate din Bucovina, de la Dorna și pînă dincolo de Cernăuți. Pentru amănunte vezi Istoria Romîniei volumul III pagina 517, Bejenarii ardeleni în Bucovina și Monografia folclorică a satului Botoșana.

Doroftei Boca, la venirea lui in Botoșana avea trei feciori, pe Roman, Dumitru și Miron, și o fată. De la acești trei se trag Bocenii și anume de la Roman cei ziși ai lui Ioan a Dochii, de la Dumitru cei ziși ai lui Ion a Aniței și de la Miron cei ziși ai Vasilenilor.

Doroftei a primit de la Mănăstirea Solca o falcă și jumătate pămînt arabil și opt fălci de pășune și s-a stabilit cu casa mai la vale de biserică pe locul unde a fost ulterior Dumitriu al lui Gheorghe a lui Saghin, iar în zilele noastre Cătrina Robu care a fost căsătorită mai întîi cu Gheorghe al lui Dumitru Robu. La început pămîntul nu era proprietatea oamenilor, ci ei îl lucrau în dijmă dînd zeciuiala cuvenită călugărilor de la Solca.

Roman al lui Doroftei Boca a avut doi feciori, pe Simeon și pe Sabin (sau Saghin). Saghin nu a avut urmași pe partea bărbătească ci numai șase fete din care Maranda a fost măritată în casă, cu Gheorghe al lui Samoilă Robu, care stînd în casa socrului său, îi zicea Gheorghe al lui Saghin. Mai tarziu am descoperit un testament de o valoare inestimabilă pentru familia noastră și anume un fel de testament al lui Roman Boca al lui Doroftei descălicătorul, prin care lasă casa cu toate acareturile precum și pămîntul de hrană "fiului său Saghin" cu clauza ca acesta să-i îngrijească la "slăbia noastră" și să-i "comînde după pravila creștinească". Acest document original, scris cu caractere chirilice a fost găsit de vărul meu Roman Boca al lui Gheorghe în casa Cătrinei Robu. Documentul e semnat prin punerea degetului pe "semnul sfintei cruci" de către o serie de martori printre care și Alexa Creangă și Lupu Creangă, giurat. Numai Gheorghe Dascăl știa carte. A fost scris la 10 ghenarii 1829, deci are o vechime de 156 de ani la data de azi, 20 februarie 1989. A fost înregistrat la Patrimoniul National de la muzeul Suceava. Se află în stare de conservare "deteriorat". Anexez o copie după document, făcută de mine la 2 iulie 1984. (voi face tot posibilul să fac rost de o poză a originalului)

missing image

Simion al lui Roman s-a căsătorit cu Dochea a lui Grigore Slevoacă. Simion a murit de timpuriu, de aceia urmașii lui: Ion, Pintilie și Paraschiva se ziceau a Dochii, nu ai lui Simion. Dochia s-a născut la anul 1810 și a murit în 1883. Ion, care a fost bunicul meu, zis Ion a Dochii, s-a căsătorit mai intîi cu Zenovea a lui Andron Ghiață și a avut pe Toader, Loghin, Alexa, Doroftei, Domnica, Nastasia și Varvara, apoi, după moartea bunicii s-a căsătorit a doua oară cu Mădălina a lui Larion Negrușer din Cajvana și a avut cu dînsa pe Tănasă, Gheorghe, Simion, Dochia, Paraschiva, Anisia, Cătrina, Palaghia, Gherasim și Marta. În total, de la două mame au fost 17 copii.

Pintilie a Dochii a avut deasemena două neveste, pe Anisia a lui Gheorghe Creangă și pe Ana a lui Simion Slevoacă. Cu dînsele a avut pe Gavrilă, Luchian, Gherasim, Paraschiva, Maria și Rachila.

Dintre urmașii lui Ion a Dochii, frații lui tata, doi au ieșit din comun pe vremea lor. Mai întîi a fost uncheșul Toader, care, urmînd pilda lui Pintea haiducul și a lui Darie de la Marginea, și-a organizat o bandă vestită compusă din douăzeci de bărbați călări, cu care opera spargeri de pe aici pînă pe locurile de origine, pe la Bistrița și Năsăud. Din banda lui mai făcea parte și Ștefan al lui Tudose Robu, mort în închisoare la Liov, Dumitru al lui Roman, Sănii Ghiață, Petru al lui Nichita Babiuc, Toader al lui Spiridon Tomuț, Irimie a Iftimii Nichitoi, Toader al lui Ion al lui Vasile Nichitoi și alții din alte sate. Ultima spargere au făcut-o la niște negustori de la Sucevița, care i-au mînjit pe haine cu "semincioară", un fel de vopsea, după care, la cercetări au fost descoperiți. Se zice că unul Sturzu din Arbore, care făcea parte din bandă, i-ar fi denunțat. Povestea mama că atunci cînd veneau "șăndarii" să-i prindă, uncheșul Toader a ieșit cu un "buclan" plin de galbeni și i-a îngropat intr-o fîntîniță ce era dinapoia casei lor, mai jos de cei doi pădureți, pe care i-am apucat și eu. Uncheșul Toader nu s-a mai întors de la închisoare, unde a și murit. Tot acolo, la Liov, a murit și Ștefan Robu și alții. Uncheșul Toader s-a născut la anul 1855.

Al doilea frate ieșit din comun a fost uncheșul Simion. Acesta s-a născut la 15 august 1885, și nu era frate bun cu tata, fiind de la altă mamă, de la bunica Mădălina. La nașterea lui exista școala în sat, fiind înființată la 1883, și deci de mic a fost obligat să frecventeze școala. Exista deja tradiția ca cei mai buni elevi să meargă la școală "mai departe", căci erau plecați încă de pe timpul primului învățător, al lui George Bocancea. Printre acești copii se număra Vasile I. Leșan, care a fost director școlar în Poieni, Zaharie S. Leșan, învățător la Botoșana, Mihai D. Ghiață, învățător la Botoșana. Drumul fiind deschis, și uncheșul Simion a plecat mai întîi la Rădăuți la o școală pregătitoare, pentru a învăța limba germană, apoi la liceul german din acest oraș.

missing image

A luat bacalauriatul in 1910 și s-a înscris la facultatea de drept din Cernăuți. A fost membru al Asociației Studențești Dacia și prin 1912-1913 a fost președintele acestei asociații. Între timp a fost învățător suplinitar în Pîrtești de Sus, unde a întemeiat un cor bisericesc dimpreună cu Ștefan Boca și alții.

missing image

După izbucnirea războiului din 1914, s-a refugiat, dimpreună cu alții în Romînia, spre a nu fi înrolat și trimis să lupte împotriva fraților săi. La București, apoi cînd s-a făcut retragerea în Moldova, la Iași, a fost funcționar la poșta centrală. În acest timp s-a căsătorit cu mătușa Aneta născută Bucur, in comuna Drăușeni, județul Tîrnava Mare, la 3 octombrie 1882 și stabiliți în Topraisar – Dobrogea. Dînsa a fost căsătorită anterior cu un medic dentist, în București, care a murit în război.

missing image

După încheierea păcii uncheșul Simion s-a întors la Cernăuți, unde a contribuit la reorganizarea poștei, după sistemul romînesc. A fost și profesor la cursurile de pregătire a viitorilor funcționari poștali.

missing image

În 1926 a terminat studiile juridice și a fost numit judecător la Suceava. N-a funcționat mulți ani căci s-a înscris în baroul advocaților din Cernăuți. Fiindcă l-a cunoscut pe Octavian Goga, care făcea politică alături de generalul Averescu, la venirea acestuia la putere în 1927, Goga era ministru de interne, iar pe uncheșul l-a numit prefect de Storojineț. Îmi aduc aminte că portretul lui în calitate de prefect a apărut într-un calendar bucovinean. Din această perioadă am în colecția mea o fotografie în care uncheșul Simion, alături de advocatul Onofrei Lunguleac, erau în propagandă electorală în comuna Ispas, judetul Storojineț. Ca participanți erau cîteva sute de țărani printre care se văd și preoți si alți funcționari.

missing image

Îmi aduc aminte că în vremea aceea, uncheșul Simion a venit odată la Botoșana, probabil în propagandă electorală, și cum venea cu mașina dinspre Arbore, oamenii i-au ieșit călări înainte la marginea satului și l-au întîmpinat cu urale de bun venit. S-au încolonat apoi în fața mașinii două rînduri de călăreți, fiind ei în număr de patruzeci călări, iar în urma mașinei cîteva sute de oameni pe jos. Au venit așa pînă în fața casei doamnei Toderaș, unde s-au oprit, iar uncheșul a ținut un discurs. Țin minte că a spus că are 42 de ani (ceea ce înseamnă că era în 1927, deci cînd era dînsul prefect de Storojineț. Rangul de prefect era similar cu cel de prim secretar de partid și președinte al Consiliului județean din zilele noastre) și că s-a ridicat prin propriile lui puteri. Mi-a rămas aceasta în minte deoarece nu înțelegeam bine ce înseamnă că "s-a ridicat". Deși eu eram atunci de 17 ani, eram abia în clasa a II-a la școala normală și înțelegeam lucrurile într-un mod foarte primitiv. După ceremonia de primire, uncheșul a intrat în casă la doamna Toderaș.

missing image

După căderea de la putere, uncheșul a profesat advocatura în orașul Storojineț, iar cînd Goga a venit a doua oară la putere în alianță cu A. C. Cuza, l-a numit pe uncheșul din nou prefect. Atunci eram și eu subinspector de cancelarie la Inspectoratul școlar al județului Storojinț. Știu că în acel timp uncheșul era corespondent la ziarul "Universul" , cel mai mare ziar din țară. După refugiul din Bucovina de Nord din cauza ocupării ei de către armatele sovietice, uncheșul Simion s-a stabilit în orășelul Solca, unde a profesat în continuare advocatura.

missing image

La 20 martie 1943 mătușa Aneta a murit într-un spital din București și a fost înmormîntată în cimitirul din Botoșana, după cum și-a exprimat dorința de pe cînd era în viață. Uncheșul s-a căsătorit a doua oară cu Veronica, văduva șefului de post Popescu.

După ce uncheșului i s-a ridicat dreptul de a profesa avocatura și i s-a luat și dreptul la pensie fiindcă a făcut politică "cuzistă", deși nu a fost niciodată antisemit, a avut noroc de mătușa Rica căci în casa ei din Botoșana și-a petrecut ultimii ani ai vieții, deși în cea mai neagră mizerie și sărăcie. El s-a stins din viață la 29 decembrie 1965 în vîrstă de 80 de ani, 4 luni și 17 zile și a fost înmormîntat alături de mătușa Aneta. Ne străduim acum să le ridicăm o cruce de piatră, mai potrivită cu starea lor socială.

În acest scop ne-am hotărît, împreună cu Ion al uncheșului Tănase și Ion Boca al lui Efrim să contribuim în părți egale la cheltuiala ridicării monumentului. Aceștia mi-au trimis chiar cîte 500 lei avans, urmînd ca eu să port grija ridicării crucii. În acest scop am comandat o placă de marmură cu numele uncheșului și a mătușii, urmînd să o montăm pe acea cruce.

Într-o zi, ducîndu-ma prin cimitir, am constatat cu surprindere că în locul vechilor cruci de lemn erau puse două cruci de ciment. Întrebînd pe pălimar cine a pus crucile, mi-a spus că Vasile a uncheșului Loghin. M-am dus la vărul Vasile și i-am spus că intenționam să facem un monument potrivit, dar acuma, de vreme ce el o pus acele cruci, sa-mi permită mie să montăm placa de marmură cu numele pe ele. El nu a fost de acord, spunănd că va pune și plăci cu numele. În primăvara anului 1981 Ion al lui uncheșul Tănasă mi-a trimis un gărduș de fier forjat iar eu l-am montat într-o temelie de beton si am fixat și plăci pe cruci așa că la 17 mai 1981, s-a făcut un parastas cînd s-a pomenit întreg neamul Bocenilor, cu care ocazie am evocat și numele moșilor și strămoșilor noștri. Nașul Ion a donat bisericii cu acea ocazie doi prapuri, doua sfeșnice și o pereche de odajdii de doliu, negre, precum și 300 de colaci și vinul necesar celor ce au participat la pomenirea uncheșului Simion, a mătușii Aneta, a uncheșului Tănase și mătușa Floarea și a tuturor celor ce le-am știut numele.

Acești doi dintre frații lui tata au fost cei mai vestiți, unul, uncheșul Toader, împotriva legilor stabilite pe atunci și altul, uncheșul Simion, apărătorul legilor.

Tatăl meu, Doroftei al lui Ion a Dochii, s-a născut la 3 septembrie 1872, din părinții Ion al lui Simion al lui Roman al lui Doroftei descălicătorul, care a venit de la Ilva Mare la 1763. Cînd s-a înființat școala în sat el avea 11 ani și a rămas fără știință de carte.

Mama mea, Paraschiva Tomuț a lui Mihălache s-a născut la 3 noiembrie 1877. Neamul Tomuțenilor își au originea tot în Transilvania, dar s-au stabilit mai întîi în Arbore, iar de acolo Toader al lui Spiridon al lui Ion s-a mutat la Botoșana.

Toader a avut patru feciori din care se trag toși Tomuțenii. La 1859, cînd s-a făcut împroprietărirea, Toader strămoșul meu, era stabilit la Botoșana.

missing image

Fii lui Toader au fost Ion, Grigore, Gheorghe și Mihail (Mihălache). În Ardeal ei s-au numit Tomuță, după cum și astăzi sînt astfel de nume la Ilva. Aici nemții i-au scris după ortografia lor Tomutz – Tomuț. Tomuțenii sînt oameni visători, idealiști, contemplativi. Problemele materiale ale lumii îi preocupă mai puțin. Aceștia ne-au dat pe poetul popular Vasile a lui Ion Tomuț, editat și comentat de către marele folclorist Constantin Brăiloiu, în cartea intitulată "Poeziile soldatului Tomuț" București 1944. Fiul poetului este dascălul Costan Tomuț, un mare iubitor de filozofie. Un nepot al poetului este preotul Dumitru al lui Simion Tomuț, mort în Ardeal unde avea parohie, iar alt nepot, poet și el în stil popular, este Vasile al lui Simion Tomuț frate cu preotul. Copiii lui Spiridon al lui Ion, sînt toți oameni neastîmpărați în cercetarea trecutului sau a transcendentului. Pe Dumitru al lui Spiridon l-a preocupat o viață întreagă trecutul neamului nostru și a omenirii. Datorită lui în cea mai mare măsură s-a ajuns la săpăturile arheologice de la noi care au desgropat un sat al strămoșilor noștri geto-daci, sau poate costoboci, care au trăit aici pe o întindere de circa 1000 de ani sec V î.e.n. – sec VI e.n. (vezi Monografia p. 38 – 50, unde se arată totul în amănunte). Fratele său, Iacob Tomuț, deși un mecanic neîntrecut cu interesante invenții și inovații, este preocupat în permanență de problemele lumii viitoare.

missing image

E interesant că aproape toți bărbații sînt cheli și sfătoși. Copiii la școală rar cînd nu sînt premianți. Ei ocupă partea de răsărit a satului, zisă "la Tomuțeni".

missing image

Părinții mei, Doroftei și Paraschiva s-au căsătorit la 24 mai 1901 și au avut următorii copiii: Zenovea, moartă de mică, Ion născut la 3 august 1904, Gheorghe n. 8 aprilie 1907, Vasile n. 8 ianuarie 1910. Tata a murit la 27 ianuarie 1912. Mama a mai avut doi copii gemeni, pe Mihai și Ioana care s-au născut la 11 mai 1918. Ioana a murit de mică, iar Mihai (Mihălache) s-a făcut șofer mecanic și a murit în timpul războiului din Răsărit, scufundîndu-se cu tot cu camionul pe care-l conducea, la trecerea unui rîu mare.

missing image

Fratele Ion s-a căsătorit cu Amvronea (Fevronia) a lui Grigore Slevoacă și are două fete, pe Trandafira (Firuța), căsătorită cu colonelul Tudose al lui Marcu Robu, și au pe Viorel și Sorin, ambii ofițeri de miliție, și pe Ana, căsătorită cu Ion Măcicășan, contabil în Cluj. Ana e laborantă la facultatea de Științe naturale a Universității din Cluj și are doi copii, pe Angelica și pe Marius. Ion a murit la 9 decembrie 1970.

missing image

Fratele Gheorghe s-a căsătorit cu Domnica Șveica din Comănești. S-au stabilit la București unde el era electrician. Au avut un singur copil, pe Aurel, care este medic colonel la Spitalul Militar din București. Aurel s-a căsătorit cu Liza, fata generalului Tîrcă, și ea medic în București. Generalul Tîrcă a fost într-un timp ministru adjunct la ministerul apărării. Gheorghe a murit fiind accidentat prin electrocutare, în anul 1962.

missing image
missing image

Eu m-am născut la 8 ianuarie 1910, pe cînd tata avea 38 de ani iar mama 33 de ani. Tata era un bărbat frumos, cu plete bogate care se revărsau pînă la șolduri. Îmi spunea mama că sîmbăta seara cînd se spăla și își usca părul îl împletea în două cozi iar a doua zi cînd se ducea la biserică își etala părul frumos încrețit peste suman. Se vede că era o fire iute, căci odată, din cauză că plîngeam mereu, enervîndu-se, m-a aruncat afară în zăpadă. Tata a murit în 27 ianuarie 1912, pe cînd aveam eu numai doi ani. Fiind la pădure, a lucrat prea iute, a asudat și a băut apă rece. A căpătat pneumonie și în două săptămîni a fost gata. Pe atunci tratamentele împotriva bolilor constau în descîntece și leacuri băbești.

missing image

Părinții mei au fost oameni foarte săraci. Tata, pentru întreținerea familiei, lucra ca paznic de noapte la fabrica de spirit (velniță) a baronului Fischer de la Todirești.

Cînd m-am trezit eu pe lume, pe aici era ocupație rusească, în timpul primului război mondial. Teritoriul era ocupat cînd de ruși, cînd de nemți, de romîni sau de unguri. Îmi amintesc de un convoi de prizonieri nemți, care erau "cătanele noastre", fiind escortați de ruși în drum spre Arbore. Femeile le ofereau apă și mîncare și parcă văd și acum cum una dădea, printre altele, și niște ceapă verde. Un neamț a vrut să se bage cu capul în tubul de scurgere de sub drum care este și acuma în dreptul lui Haralambie Boca. Soldatul rus, de pază, l-a amenințat că vîră baioneta în el.

Odata, cînd era frontul pe linia Solca – Arbore – Iazlovăț, am asistat împreună cu Mama și lelica Videnea, pe înserate fiind pe livadă, la un duel de mitraliere. Mie mi se părea ceva foarte frumos, parcă cineva dădea drumul la o pătrace de nuci din pod și acestea cădeau jos pe podea făcînd un zgomot ca răpotul de ploaie ce cade pe casă. Altădată auzeam cum ghiulelele de tun zburau pe deasupra noastră și cădeau pe dealul Huhului. Noi copiii mergeam după aceea și culegeam alicele împrăștiate pe o rază de cîțiva metri. Cu soldații ruși m-am împrietenit foarte repede. Mă luau în brațe, îmi dădeau zahăr și cașă, făcut din orez fiert.

Odată, au intrat cîțiva soldați în casă la noi, unde era un ofițer. Aceștia i-au luat chipiul de pe cap și i-au rupt cocorda din față, aruncînd-o în foc și pronunțînd cuvîntul "ciorte" pe care eu știam că înseamnă dracul. Soldații erau furioși, iar ofițerul umil nu a reacționat în nici un fel. Ulterior am înțeles că atunci se producea "revoluția din octombrie". Spre primăvară am asistat la retragerea rușilor. Eram mai mulți copii și oameni mari în cimitirul cel vechi și priveam cum merg spre Comănești ostașii ruși într-o deplină dezordine. Căruțe și oameni obosiți, mergeau încet și triști spre țara lor. După aceea au venit armatele romîne. Soldații încălțați cu opinci și cu haine foarte uzate, erau îmartivuiți pe la case. La un moment dat le-a venit ordin de plecare. Era un pluton prin cotul nostru, care, cînd au ajuns la părău, au căpătat ordin de la ofițerul respectiv să treacă prin apă și să urce malul abrupt de lîngă punte, iar ca să urce mai repede ofițerul îi lovea cu o lopată Lineman. Eu eram indignat, mai ales că pe aceștia îi consideram "cătanele noastre" căci vorbeau romînește ca și noi. Cînd erau pe la noi unul îmi spunea că în curînd are să se deschidă școala. Eu nu înțelegeam cum "are să se deschidă școala" căci mi se părea că școala este deschisă și putea să intre oricine.

Cînd s-a terminat războiul, în sat la noi nu era nici un gard, toate fiind arse de soldații care s-au perindat pe aici. Animalele de asemenea au fost rechiziționate și mîncate, încît la terminare în sat nu mai erau decît 15 de toate. Îmi aduc aminte că mama avea o vițică mai mare, pe care a închis-o în cămară, înfundînd complet ușa de intrare, care era printr-o șandrama, cu lemne și ungînd cu lut, ca să nu se bănuiască deloc că acolo a fost o ușă, și a făcut altă ușă mică prin tindă prin care abia intra ca să dea mîncare și apă la vițică. Astfel ne-a rămas vițica și a vîndut-o mama după 6 ani cînd m-a dat la școala normală din Cernăuți.

Vecinul de la vale, Donisă a venit acasă fără un picior, iar lelica Videnia zicea că va toarce în sat și-l va ținea. Ulterior a deschis o cîrciumă iar mai apoi s-a ticăloșit așa de tare încît umbla prin sate la cerșit.

Mai tîrziu, cînd s-a ridicat monumentul eroilor am aflat că din satul nostru, una sută de oameni și-au lăsat oasele pe cîmpiile împărăției austriece, pentru gloria "împăratului nost".

Mai tîrziu, în 1919, cînd eram de 9 ani, a venit la noi învățătorul Ștefan Boca și a spus mamei că trebuie să mă dea la școală. Prima învățătoare mi-a fost doamna Leșan, care ulterior s-a măritat cu Vasile Toderaș, un țăran care de curînd a venit din America și despre care se spunea că are bani mulți. Doamna Leșan era văduvă de război cu 3 copii pe care trebuia să-i poarte la școală. Pe atunci, ca o învățătoare să se mărite cu un țăran, era ceva ne mai auzit. De aceea toată lumea vorbea și comenta evenimentul.

missing image

Îmi aduc aminte ca aveam un abecedar destul de pocit și îmi mergea, se vede, destul de greu, încît a trebuit să mă duc la Ilie a lelichi Videnia, care era cu 8 ani mai mare ca mine, ca să mă învețe. Trebuia să spun destul de repede ac ca ac e și pentru că mi se încurca limba, mi-a tras o palmă de am văzut scîntei. Altădată, cînd veneam de la școală, repetam cu glas tare, de pe la biserică și pînă acasă exercițiile de aritmetică: 2+3=5 (doi și cu trei este cinci, cinci fără doi este trei, etc.). Mă miram eu ce-i aceea este, că la noi se zicea îi. Umblatul meu la școală era cît se poate de neregulat. Mama nu înțelegea de ce trebuie să merg chiar în fiecare zi, așa că în clasa a doua, cînd am învățat cum domnișoara Smereca, știu că am rămas repetent din cauza frecvenței neregulate. Am venit acasă plîngînd că "am rămas". Mama ca să mă consoleze îmi spunea că doar n-am rămas în apă. Cînd eram de zece ani, mama a plecat "la Moldova" la prășit păpușoi așa că eu am rămas singur acasă, să îngrijesc vaca și să prășesc 10 prăjini de păpușoi ce-i aveam în livadă. Se înțelege că trebuia să-mi pregătesc de mîncare și celelalte. Despre școală nici nu putea fi vorba.

3. Plecarea la luni

La 11 ani am plecat "la luni". Plecarea la luni a fost marea racilă ce a ros sănătatea și demnitatea oamenilor din Botoșana între cele două războaie. Fenomenul a fost și înainte de primul război, dare se pare că nu a luat așa amploare niciodată ca în această perioadă. Din iarnă veneau oamenii diferiților boieri și angajau lucrători sezonieri, pentru diferite munci agricole. Plecau băieți și fete, tineri și bătrîni, toți, de cînd se des-primăvăra și pînă ce cădea omătul. Plecau pe diferite moșii din Moldova, dar mai ales la Dăngeni la cuconul Ghiță Mavrocordat și la Albești la cuconul Bîznoșanu, ambele moșii în județul Botoșani. Plata se făcea în bani și în natură. Pentru șase luni de muncă se plătea șase sute de lei și șase sute de kg de porumb. Să nu uitam că în zilele noastre 600 kg de porumb se cîștigă în 10 zile, cam pe aceleași moșii. Copiii de regulă erau folosiți la mînat boii la plug, toata vara. Ceilalți lucrau de toate, unde era nevoie. În sat nu rămîneau decît cei neputincioși și cei bogați. Cum bogați nu prea erau, rămînea satul pustiu. Școala e adevărat că nu se închidea, dar rămînea depopulată de copii. Acești copii care nu frecventau școala decît de prin decembrie pînă în april, îngroșau rîndul analfabeților de mai tîrziu.

Eu știu că m-am angajat la cuconul Ghiță Mavrocordat de la Dăngeni. Noi îi ziceam Malu-încordat. Era un om gras, nu prea înalt, totdeauna bine bărbierit și cînd vorbea, repeta mereu "da, tocmai". O dată cînd trebuia să verific cîntarul s-a suit și a spus să se pună 100 de kg. "Da, tocmai, e bun" a zis el.

Cînd s-a dus omătul, toți "lunașii" eram gata de plecare. Adunarea se făcea "pe tolocuță" în centrul satului unde este monumentul eroilor de acuma. Fiecare aveam cîte un harapnic împletit în opt, care era în patru muchii, făcut din fire de cînepă. Harapnicul era singura unealtă pe care ne-o luam de acasă și ne servea la mînat boii. Era simbolul slujbei noastre. Fiecare și-l făcea singur. Puținele schimburi le luam într-un sac anume făcut ca un rucsac, în care puneam toată jetila noastră. Eram mai multe căruțe încărcate cu copii și nu știu de ce, plecam pe înserate și nu de dimineață. Cînd eram pe la Burdujeni, era deacuma noaptea bine și ne uitam spre Suceava unde se vedeau un șir de lumine electrice. Ni se părea ceva foarte frumos. Eu avînd de pe atunci spirit realist și științific le-am numărat și erau 27 de becuri. Acum la bătrînețe m-am mai uitat odată să văd luminele Sucevii dinspre Burdujeni și mi se pare că mult mai ușor s-ar putea număra toate stelele de pe cer decît să numeri luminele din lunca Sucevii.

După ce am ieșit din Burdujeni, parcă am trecut printr-o pădure. Acuma cînd am trecut cu mașina nu am mai văzut "pădurea". Știu că noi copiii cîntam de jele:

La tăți le-o cîntat cucu

Numai mie pupăza

Să mă duc să-mi las casa.

Mie mi-o cîntat cucu

Să mă duc să-mi las satu.

Să mă duc în țări străine

Unde nu mă știe neme

Numa frunza și iarba

Care-i pe tătă lumea.

Pentru noi, la 3-4 ani după unire, Moldova era o "țară străină". Acolo era "țara paielor", "țara păduchilor". Pe acolă trăiau "golanii", iar păduchii umblau prin șuperla drumului, cu paiul în gură. Se urcau în căruțe și năvăleau pe oameni ca furnicile. Ne înfioram de poveștile celor ce au mai fost, dar nu ne trecea prin cap să ne îndoim de veridicitatea lor.

Știu că am poposit în Botoșani la o crîșmă căreia îi zicea La Roșu. Cînd eram la cursuri de perfecționare la liceul Laurion, m-am dus anume să văd cum e La Roșu. Un tocilar din colțul pieții mi-a arătat unde a fost cîrciuma și unde acuma era acolo o brutărie. M-am uitat pe geam și parcă m-am văzut culcat pe jos, printre ceilalți lunași. Eu mă uitam cu foarte mult interes la becul electric. Nu înțelegeam pe unde vine naftul. Copilul cîrciumarului, care era de vîrsta noastră, se uita probabil la mine, că atunci cînd am suflat puternic "să sting lampa", el a învîrtit de un șurub și de unde pînă atunci era o lumină orbitoare, deodată am văzut numai niște sîrme roșii, așezate în zigzac, iar apoi întuneric beznă. Pentru a ne demonstra el iscusința și capacitatea sa, de mai multe ori a stîns și a aprins lumina, încît noi care nu mai văzusem așa ceva, am rămas de-a dreptul uluiți.

A doua zi, fiind Sfîntul Gheorghe, fratele meu pentru a-și serba patronul, a cumpărat o sticlă de rachiu, de culoare verde și îndulcit cu zahăr, căruia îi zicea "razole", și ne-am cinstit cu toții. Eu m-am îmbătat așa de tare încît mi-am pierdut cunoștința. Am lovit cu pumnul în ceva încît m-am sîngerat la mînă și nu m-am trezit pînă a doua zi, cînd eram la curtea boierului de la Strohoteni. (Se vede că întîmplarea e din anul al doilea cînd am fost cu fratele Gheorghe, căci în primul an am fost cu Ion).

Cînd m-am trezit și m-am uitat pe cer, am rămas foarte consternat cînd am constatat că soarele răsare în partea opusă de cum răsare la noi. Nu-mi puteam deloc explica acest lucru, și cînd îmi făceam rugăciunile, seara și dimineața, mă îndreptam spre apus, zicîndu-mi că acolo trebuie să fie cu adevărat răsăritul. E interesant că în al doilea an n-am mai avut impresia acesta, așa că în mintea mea poziția tăpșanului cu grădina și cu casa boierească e în două feluri, odată așa cum e în realitate și odată cu 180 de grade invers. Această iluzie mi s-a întîmplat și mai tîrziu la Dorohoi, unde am făcut armata. De aici, venind odată acasă pe jos, am căutat să fiu atent să văd unde și cînd se produce fenomenul. Trecînd printr-o pădure, se pare că lîngă Adîncata, la intrare aveam impresia eronată iar la ieșire mi se părea totul normal. Și acum la bătrînețe, cînd mergam cu mașina de la Plugari la Iași, prin gara Vlădeni am făcut o curbă, iar apoi mi se părea că merg înapoi cu Plugari, deși mergeam normal spre Iași.

Acolo, la curtea boierului, am ajuns duminică dimineața, așa că am avut liber. După masă ne-am dus prin sat. Prima impresie a fost aceea că satul mi se părea că este o întindere cu grămezi de gunoaie. Casele mici și toate acoperite cu paie mi se păreau niște movile de gunoi. Mai încolo era horă cu scripcari. Am altă uimire. Toate fetele erau domnișoare îmbrăcate în rochii, iar flăcăii în pantaloni și veste așa cum pe la noi se îmbrăcau numai doamnele învățătoare și nemțoaicele sau jidancele. Jocul era în curtea unui cetățean și în urma unei sîrbe îndrăcite, praful se ridicase așa de tare că abia se zăreau domnișoarele din colb.

Cînd înceta jocul, toate se ștergeau cu năfrămița pe obraz, de sudoare și de praf. Cu siguranță că nepoatele acelor domnișoare acuma ar fi dansînd pe undeva la podea și în sala căminului cultural, nu în praful ogrăzii.

A doua zi, dimineața, am făcut cunoștință cu munca noastră. O cireadă de 80 de boi, toți unul și unul, au fost aduși de bouarul boierului, un moșneag îndesat care păzea boii de-a călare pe un cal mic și sur. La oblînc avea o măciucă cu gămălia albă, poate că era de fildeș, cu care lovea din fuga calului boul ce se depărta de turmă. La fiecare bou se adresa cu cuvintele "nea boală, nea!". Cînd arunca măciuca scotea îndată măciucănița și din mersul calului o prindea de jos și o punea înapoi la oblînc. Avea și un harapnic de piele cu care lovea boii cînd îi mîna din urmă.

Feciorul de peste pluguri, domnul Grigore, zis și Gură Bogată, ne-a ajutat să înjugăm boii la hăitee. Adică el ni i-a dat pe seamă adică care sunt înaintași, care mijlocași și care codași. Apoi care sînt din brazdă și care de către om. Trebuia să avem grijă ca la a doua înjugare să luăm aceiași boi și să-i punem în aceleași locuri, adică fiecare la locul lui. Boii din față și cei din spate erau așa de mari încît eu nu ajungeam cu mîna să-i iau de coarne și să-i trag la jug. Noroc că ei singuri aplecau capul așa că eu trebuia numai să ridic puțin tînjala și să pun resteul. Cînd m-am uitat mai bine la ei, m-a apucat plînsul, căci nu era nici o posibilitate de a-i deosebi pe unii de alții. Toți erau suri, toți cu coarne foarte mari, nici unul nu avea vreun semn particular. Noroc de fratele Ion, care mai fusese la treburi de astea, ca îndată a scos din sîn niște ațe colorate, pe care se vede că le avea de acasă și la boii de către om le-o legat la cornul din stînga o ață roșie, iar la cei din brazdă o ață verde la cornul din dreapta. La un plug de fier cu cinci brazde erau înjugați de regulă 8 boi și mîna doi băieți, de regulă unu mai mare, care a mai fost la pluguri și unul mai mic, ca mine. Fiind gata toate preparativele, am plecat spre lan cu toate cele 10 pluguri, Domnul Grigore era călare pe un cal mare, roșu. Avea în mînă un harapnic din piele, în patru muchii, cu canaf roșu la codiriște și cu pleasnă de cînepă la vîrf, încît cînd pocnea, suna ca din pușcă. Este cel mai frumos harapnic pe care l-am vazut vreodată. Avea și codiriștea împletită în piele iar la mîner avea un baier cu care îl punea după mînă ca nu cumva să-l scape jos într-un moment de neatenție. Cînd nu-l folosea îl punea pe după cap, cum ai pune pușca în bandulieră. Îl folosea în aceeași măsură și cu aceeași îndemînare atît la mînat boii cît și la lovit copiii cînd i se părea că nu execută bine ordinele sale. Toți cunoșteau pe spatele lor mușcătura șficiului lui Domnu Grigore. Avea așa o îndemînare încît cînd lovea boul pe spate, sărea părul în aer și țîșnea o șuviță de sînge. Pe băieți nu-i lovea ca să tîșnească sîngele ci numai rămîneau niște dungi vinete pe spate sau pe pulpele picioarelor. Pe mine nu m-a lovit niciodată cu șfichiul, fie că eram prea mic, fie că executam cu frică și cu cutremur ordinele sale. Numai odată fiind foarte furios, m-a lovit cu codiriștea în spate, parcă ar fi folosit o lance, încît m-am dus peste cap. Cînd venea și ceva nu era în regulă de departe înjura, cu un glas foarte puternic zicînd "tuți Cristomația și apelul și icoana mamei voastre". De aceea, băieții cînd îl vedeau venind strigau "mînați măi că vine Cristomația". Lanul era așa de lung ca mi se părea că nu mai are capăt. De aceea atît boii care trăgeau din greu, cît și noi care-i mînam cu harapnicele, cădeam de oboseală și nu mai puteam merge. Atunci se auzea din depărtare, poate și de la 3-4 km strigînd "mînați mă cristomații și apelul..." Vedeam atunci scăpărînd biciul lui Domnul Grigore și puteai să fii mort că imediat te trezeai și îndemnai boii cu pocnete de bici.

Cîte odată, vreun bou mai tînăr dintre mijlocași, cădea pe brazdă și cu toate îndemnările noastre din gură și din harapnic nu era chip să-l punem pe picioare. Atunci venea Domnul Grigore, desjuga boul și trăgea pe ceilalți la o parte rămînînd cel căzut singur. Își desfăcea harapnicul de după cap și lovea juncanul cu atîta precizie și putere încît părul de pe animal plutea prin aer ca puful de păpădie, iar sîngele de fiecare dată țîșnea că parcă îl lovea cu un cui, avînd grijă să nu lovească de două ori într-un loc. Animalul, cu răgete prelungi se scula greoi și fugea sau cădea mai încolo. Dacă nici cu această metodă nu reușea, apoi lua două resteie de fier, prindea coada boului între ele, strîngea bine în ambele mîini și trăgea cu putere ca să-i strujească. Animalul dacă era încă viu sărea numaidecît. Apoi peste rănile produse punea saramură, probabil ca să nu se producă viermi.

Mîncarea ne-o aducea totdeauna acolo pe cîmp. Prima dată a fost mămăligă cu brînză de oi. Mămăliga se da totdeauna pe săturate, încît cea care rămînea o aruncam totdeauna la cîinii care se țineau lipcă de cotinga celui care venea cu mîncarea. Brînză ne da cîte un boț bun, cît un ou de gîscă. Totdeauna era destulă. Dar același fel, brînză cu mămăligă ne da dimineața, la amiazi și seara. Apoi luni, marți, miercuri, joi, vineri, sîmbătă și duminică. Apoi săptămăna întîie, a doua, a treia și a patra. Apoi lună după lună, încît bieții de noi fugeam pe cîmp să căutăm, un fel de usturoi sălbatec, pe care-l mîncam cu mămăligă sau chiar gol. Foarte arare ori ne aduceau cîte un borș în care era cîte o bucată de carne de vită bătrînă. Cei ce știau toate, ziceau că aceasta se întîmpla cînd pierea vreun bou sau o vacă. Nouă ni se păreau aceste ca niște delicatesee, pe lîngă că erau rarități. Știu că nici n-aveam linguri, încît într-o seară cînd ne-a adus astfel de bunătăți, ne-au pus în niște căușe de lemn și pe lîngă o astfel de trocuță eram șase copii, care mîncam toți cu o lingură. Îndată ce sorbeam borșul trebuia să dăm repede lingura vecinului din dreapta, apoi să așteptăm cu mămăliga în gură, ca să mai sorbim odată. Dacă la început brînza era bună apoi îndată a început să ne aducă niște brînză roșietică și iute de n-o puteai înghiți. Luam mai multă mămăligă și mai puțină brînză, ca să n-o simțim așa iute în gură. Ce rămînea o dam la cîini, dar și ei preferau să mănînce mămăligă goală. Altădată brînza era amară ca pelinul pe care-l pășteau oile. Dar de cele mai multe ori viermii foșnăiau în brînză ca furnicile în mușuroi. Cei mai grețoși sfărîmau boțul de brînză în palmă, apoi cu un pai alegeau viermii și-i dădeau jos. Alții rîdeau de noi și mîncau fără să se uite zicînd că și așa cuconul Ghiță nu ne dă carne, așa că e bine să mănînci de unde este, căci nu se știe după ce se îngrașă porcul. În urma acestor bucate, în curînd căpătam rană prin gură și așa o duceam toată vara, că abia puteam vorbi.

De dormit dormeam în coșmagă. Un adăpost îngrădit cu fire de stuf pus în picioare și acoperit deasemenea cu stuf. Nu exista ușă sau ferestre. Intrarea se făcea printr-un loc lăsat neîngrădit. Drept cazarmament ne-a dat la fiecare cîte un sac foarte peticit, din cei care au fost scoși la refaună. Ne culcam jos, în paie, așternînd acel sac și acoperindu-ne cu sumănelul. În prima noapte pămîntul de sub paie era ud, căci plouase puternic și nu exista în jurul îngrăditurii un șanț ca să nu permită venirea apei. În curînd umezeala ne-a ajuns la coaste, dar nu ni se părea că ar trebui să protestăm undeva. Deasupra noastră o rîndunică își făcuse cuibul și și-a scos puișorii.

Domnul Grigore nu dormea în coșmeagă cu noi, ci în otac. La început mi se părea că otacul e un fel de castel din basme. Nici nu îndrăzneam să mă apropii de el. Era un fel de baracă pe patru roate, iar înlăuntru am observat mai tîrziu că erau diverse scule de reparat sau întreținut plugurile. Într-o margină era jos o piele de oaie cu lîna în sus. Probabil că pe aceasta dormea Domnul Grigore, căci nu exista nici un fel de pat cu cearșaf, pernă și pătură, cum există acum pentru toți muncitorii.

După un timp, nu știu cît, am văzut că mă ia de la pluguri și mă dă la stînă să fiu strungar la oi. Dacă la pluguri, cel puțin eram cu ai mei, aici eram complet străin. Stîna însă era pe aceași parte a moșiei, partea Dăngenilor, unde erau și plugurile și ceilalți muncitori, așa că din cînd în cînd ne mai vedeam. La stînă era baci un om bătrîn din Dăngeni. Îi zicea moș Ion. N-am auzit niciodată de la acest om un cuvînt de ocară sau vreo înjurătură.

Dimineața cînd trebuia de dat oile în strungă, căci se mulgeau înainte de a răsări soarele, venea în stînă unde dormeam eu și mă hurduca încetișor zicîndu-mi "hai scoală Ionică, că trebuie de muls oile." I-am spus că nu mă chiamă Ionică ci Vasile, dar el tot Ionică îmi zicea. Erau două rînduri de oi, cîte patru sute în unul, așa că aveam opt sute de oi de dat în strungă. De fapt oile știau rînduiala, așa că eu strigam mereu "hîrști la strungă, hîrști!" și cu o nuia le îngrămădeam spre locul unde erau cei opt ciobani ce le mulgeau. Cînd găteam de dat în strungă bade Toader îmi dădea totdeauna cîte o cupă de lapte cald ca să-l beu. După muls, baciul închega laptele, făcînd caș, iar eu spălam cele opt găleți în care se mulgea. După ce se închega laptele și se făcea caș dulce, eu puteam să mănînc oricît vroiam. După ce se strecura cașul ne apucam de urdit. Slujba mea era aceea de a da foc la cazanul de zer din care se scotea urda. Se făcea foc cu paie, așa că în permanență trebuia să dau paiele sub cazan, ca să fiarbă zerul și să se aleagă urda. Spălam apoi budacele în care se închega laptele și cazanele în care se urdea. După aceea trebuia să aduc o saca de apă și slujba mea de dimineață era gata. De fapt aveam de lucru pînă la amiază, cînd începea din nou ciclul laptelui

O întîmplare mi-a rămas în minte deși au trecut de atunci 57 de ani. La sacaua cu care aduceam apă, înhămam un cal alb bătrîn și îndărătnic. Fîntîna era fără ghizdele. Am tras alături și am început să scot apă cu cofa, cu un cîrlig și să torn în saca. Trebuia să scot 30 de cofe. Părîndu-mi-se că nu e îndămînos în poziția aceea, am vrut să trag sacaua, ca să o pun în altă poziție, calul însă în loc să meargă înainte unde îl trăgeam eu, a dat înapoi, iar sacaua era cu roțile deasupra fînînii. Picioarele dinapoi ale calului erau pe marginea fîntînii așa că era primejdia ca sacaua să cadă în fîntînă și să tragă și calul după ea. Am prins cu mîna de o roată și strigam cît mă ținea gura după ajutor. Singur n-aș fi putut scoate niciodată sacaua de unde era. Noroc că nu prea departe era badea Toader cu oile și auzind că strig ca în gură de șarpe, a venit în fugă și m-a ajutat.

Fîntîna fiind descoperită, stoluri de vrăbii își făceau cuib printre pietre, așa că apa era totdeauna plină de paie, pene sau găinaț. Aproape de fiecare dată găseam 2-3 pui de vrabie căzuți în apă. Toate acestea care se luau în cofă, trebuia să am grijă să le îndepărtez. De altfel nimeni nu protesta că apa ar fi neigienică.

Îmi aduc aminte că odată, seara, pe cînd urdeam, ciobanii erau pe lîngă foc și își scuturau cămășile de păduchi. Ei ziceau că păduchii ies din piele, ca sudoarea, și că orice om sănătos trebuie să aibă păduchi, chiar și boierul cît îi de boier nu poate să n-aivă. Eu, care nu îndrăzneam niciodată să contrazic pe cineva sau să mă îndoiesc de spusele lui, credeam că aceasta este valabil numai aici, unde trăiesc "golanii" căci pe la noi nu existau decît păduchi de cap dar nu și de haine. Păduchii de cap erau o specie aparte. Cînd își scuturau cămeșile asupra focului pîrîiau și pocneau păduchi că parcă era un tir de mitraliere.

Eu pentru a scăpa de păduchi, mi-am înnegrit cămașa cum vedeam că fac ciobanii pe la noi și așa nu mă mai necăjeau. Luam cu mîna spumă de pe lapte, din care se alegea unt, și năclăiam pe cămașă și pe izmene apoile frecam de fundul ciaunului, așa că se înnegreau ca și cum ar fi fost date cu pastă de ghete. Păduchii nu se mai prindeau de o astfel de pînză.

Odată însă, se vede că s-a făcut un control medical, că toți lunași eram adunați în curtea boierului. Doctorul cînd m-a văzut cu cămașa așa neagră a strigat la uncheșul Savestru, care trebuia să aibă grijă de noi:

- Moșule, am să te bag la gros, de ce e așa murdar băietul acesta?

- Să avem iertare domnule doftor, băiatul aista nu-i murdar, îi cu cămeșa neagră ca să nu facă păduchi, el îi strungar la oi, și pe la noi așa poartă ciobanii.

Doctorul m-a chemat lîngă dînsul și m-a cercetat și a văzut că în adevăr nu am nimică, deși eram în "țara păduchilor" unde după concepția ciobanilor, chiar și doctorul ar trebui să aibă și poate avea, cine știe.

Atunci s-a făcut și apelul tuturor și cînd s-a strigat Gheorghe Boca nu a răspuns nimeni. A mai strigat odată și a întrebat unde e Gheorghe Boca. Uncheșul Savestru a strigat atunci la mine "Da de ce nu răspunzi mai prostule, tu ești Gheorghe Boca." Apoi către cei ce făceau apelul: "aista-i Gheorghe Boca, da lui acasă îi zice Vasile și îi cam prost și nu știe." Apoi cînd au plecat domnii a venit uncheșul la mine și mi-a zis să spun totdeaună că mă chiamă Gheorghe că el așa m-a scris în locul fratelui meu, că eu încă nu aveam 12 ani și nu mă primea fiind prea mic, așa că să nu-l fac de rușine, să zic că-s Gheorghe.

Nu știu dacă nu mai eram bun de strungar sau dacă am fost promovat în muncă fiind avansat porcar la porcii cei mititei, dar îmi aduc aminte că la un moment dat eram de acuma porcar. La porcii cei mari era un om bătrîn și avea porcăria pe șes, nu departe de curtea boierului. Ăștia mititei de multe ori nu-i vedeam de printre buruiene. Tare mă temeam să nu-i prăpădesc. Știu că mi-a spus cînd mi i-a dat în primire că sunt 117 capete. Cotețul lor era aproape de stînă, ca să se poată folosi mai bine zerul care rămînea de la urdit. De multe ori încercam să-i număr cînd pășteau la troscot, dar niciodată nu-mi ieșeau 117. Sau erau mai puțini sau erau mai mulți. Într-o zi cînd a venit cuconul Jan, administratorul cu trăsura cu un cal, eu i-am spus îngrijorarea mea, că dacă ar fi mai puțini? Mi-a spus să-i bag pe toți în coteț iar el cu cravașa îi mîngîia pe fiecare la trecerea printr-o deschizătură ce a lăsat-o la poartă. Cînd au ieșit toți afară și s-au împrăștiat la păscut, mi-a spus că sunt toți.

Mă miram eu de ce cuconul Jan vine cu o trăsurică jerpelită și cu un cal obișnuit, iar cuconul Ghiță cînd ieșia de la curte, apărea într-o trăsură luxuoasă trasă de patru cai albi și buieci. Între capetele lor, ca să nu se muște unul de altul, era pus și fixat cu curele un băț cam de un metru. Caii erau înhămați doi înaintași si doi rotași. Aveau hamuri lustruite, cătărămi lucioase (mie mi se părea că sunt din aur, dar se vede că erau de alamă) și cu zurgălăi, care sunau foarte frumos cînd mergeau pe drum. Pe capră era totdeauna un vizitiu îmbrăcat în haine negre, chiar dacă era cald afară. Pentru mine era de neînțeles de ce cuconul Jan merge într-o trăsură obișnuită, iar cuconul Ghiță, ca un împărat din poveste. Cînd îl salutam închinîndu-ne profund, el dădea din cap aprobativ. Gheorghe al lui Larion, mi-a spus că el cînd se închină la boier zice "ești prost", iar boierul dă din cap afirmativ. Mie mi s-a părut acest lucru ca o profanare. Boierul era pentru mine ceva sfînt, ceva de care nu puteai să te aproprii sau să gîndești chiar, decît cu cuvinte respectuoase.

Purcelușii "mei" erau atît de frumoși și de drăgălași, totuși într-o zi m-a pus să păzesc porcii cei mari și atunci mi s-a părut că este o mare onoare pentru mine. Se vede că porcarul cel mare a fost învoit pentru o zi și eu eram cel mai indicat să-l urmez în rang. Mă gîndeam chiar atunci că dacă voi fi cuminte și ascultător s-ar putea cu timpul să ajung titular la porcii cei mari. Erau 80 grăsuni de rasă mangaliță, după cum am aflat mai tîrziu, și mă simțeam foarte mîndru de încrederea ce mi s-a arătat. Se înțelege că cinstea n-a durat decît o zi căci a venit titularul și eu am trecut din nou la purceii mei.

Mă gîndeam uneori că aș putea să ajung chiar fecior peste plugari, în locul lui Domnu Grigore. Asta ar fi fost suprema consacrare.

În curînd însă am fost luat și de la purcei și dat să mîn caii care trăgeau la secerătoare. Eram uimit de faptul că grîul era tăiat scurt, parcă secerătoarea ar fi fost o mașină de tuns, apoi firele strînse snop și suprema minune snopul era legat cu sfoară de urzică și aruncat înapoi. Mă uitam eu să văd cine leagă snopul dar nu înțelegeam nimică.

După ce s-a terminat seceratul, eu am fost pus să mîn cei șase boi care trăgeau movila de paie de la "gura raiului" pînă în vîrful jirezii. La gura raiului erau anumiți bărbați care strîngeau paiele ce cădeau din batoză, făceau o movilă pe o plasă de lemn și cînd era gata dădeau un semnal, iar eu trăgeam cu boii toată încărcătura pînă ce auzeam alt semnal ca să mă opresc. Plasa și cablul erau trase de un cal care era mînat de alt copil, pînă ce ajungea din nou în fața batozei.

Duminica eram liberi, nu lucram niciodată. Nu numai duminica ci și unele serbători ce se țineau, cum ar fi Foca sau Pălia. Se spunea că un alt boier ar fi dat ordin să se lucreze in ziua de Foca și noaptea s-ar fi aprins jirezile de grîu și au ars în întregime. Eu credeam că chiar sfîntul Foca s-a răzbunat pentru că a fost nesocotit.

În zilele de sărbătoare mîncam la curte și dormeam în podul grajdiului, toți claie peste grămadă. Într-o seară de acestea, după masă, la bucătăria din curte era mare haz și veselie. Unii spuneau glume fără nici o perdea, alții rîdeau din toată inima. În centrul atenției era o fată, parcă Bidileac, care întreținea buna dispoziție. Ea debita niște versuri ad hoc, făcute atunci pe loc ca acestea:

Ă cu mîna pe sub ciur

Că diseară ți-oi da c..

Și toți rîdeau de se țineau cu mîinile de burtă. Apoi

Ă cu mîna pe sub sită

Că diseară ți-oi da p....

Și se legăna în ritmul jocului.

Adăugată ulterior, auzită de la un cioban din Dăngeni, județul Botoșani, în vara lui 1922:

Mult mă mir și mă minun

Dece-i chizda lîngă cur

Și lindicu-ntre chicioare

Și mă omor de putoare

Seara la culcare, în paiele din podul grajdiului, ne uitam cum ciobanul Dumitru se suie peste șugubața fată. Nu exista un sindicat care să se preocupe de timpul nostru liber și nici de normele de conviețuire civilizată.

După ce s-a terminat treieratul, eu am trecut la paza vițeilor. De-acuma era frig și ploi și vițeii nu aveau spiritul gregar ca purceii, ci de multe ori fugeau unul încoace și altul încolo. Foarte greu îi țineam laolaltă. Erau vreo patruzeci și cinci și trebuia să alerg mereu ca să-i adun grămadă.

Din cauza noroiului, opincile s-au muiat și nefiind dubite sau crușite s-au întins și lăbărțat, că nu se mai țineau de picioare. Știu că într-o dimineață am mers de la gară unde erau niște hambare ale boierului, pînă la curte, la Strohiteni, cu picioarele goale, căci opincile s-au descompus, pe noroiul care atunci îngheța. Călcam pe gheața care se rupea și intram cu picioarele în noroi. Pînă la curte picioarele mele erau numai sînge și răni.

Nu-mi aduc aminte ce și cum ne-am întors acasă, dar știu că mama ne-a ținut afară în șandrama, pînă ce a pregătit niște apă caldă, apoi într-o zolniță am făcut baie cu leșie, ca să ne curățim de păduchi. Toate straiele au rămas afară la frig ca să nu ducem păduchii în casă. Știu că ulterior m-am uitat pe lîna bondiții și ouăle de păduche, lindinile stau înșirate ca ciorchinii, cîte 10-15 pe un fir.

Toate aceste se vede că nu mi se păreau ceva ieșit din comun, de vreme ce în iarna următoare, din timp îmi împleteam harapnicul pentru vara ce o să vină. Deacuma aveam 12 ani așa că nu era nevoie să mă camuflez sub numele altuia. Acuma m-am înscris cu fratele Gheorghe. Despre Ion nu știu ce a făcut în vara aceea.

Ajunși la Dăngeni, noi am fost repartizați împreună cu alți băieți, pe moșia de la Zahareni, în apropiere de Ripiceni, poate la 50 km depărtare. Aici am fost dați în seama lui Domnu Vasile, care era un fel de omolog al lui Domnu Grigore, numai că nu răcnea așa de tare. De altfel și el avea un harapnic de piele, pe care l-am simțit și eu pe spate.

Într-o zi călduroasă de iulie am lăsat plugurile pe brazdă și am mers la o fîntînă să bem apă. Cînd ne-am întors Domnu Vasile ședea pe un plug. Și-a desfăcut harapnicul și a început să ne croiască, mai ales peste picioare. Ulterior ne oblojeam vînătăile de pe pulpe și de pe spate ce parcă erau făcute cu fierul roșu.

După aceea am avut și noi o mare satisfacție. Într-o zi numai ce zărim trăsura cu caii albi a lui cuconu Ghiță. Parcă era Sfîntul Ilie. Se aproprie de plugari și cere socoteala lui Domnu Vasile. Acesta era aplecat căci repara ceva la un plug, zicea, "apoi să vedeți cucuoane, că pămîntu-i uscat, că boii îs slabi..." cuconu Ghiță furios i-a tras un picior în spate că s-a dus de-a berbeleacul. Noi am rămas uluiți, căci nu ne puteam închipui că Domnul Vasile, care era un fel de Dumnezeu peste noi, poate și el să fie lovit și răsturnat la pămînt. S-a sculat de jos și a început să fugă spre pădure, apoi a încetinit pasul, dar nu l-am mai văzut. În locul lui a fost numit unul de-ai noștri, un hargat îmbrăcat ca pe la noi, cu straie romînești, cu pălăria întoarsă cu borurile în sus. Era de pe la Vicov sau Horodnic. În ochii noștri nu avea nici o autoritate, de vreme ce boierul putea să-l bată, cum ne bătea pe noi feciorii, fără să avem dreptul de a crînci.

Într-o zi de sărbătoare, cum ne jucam, am luat de pe cap pălăria lui Vasile Pușcuță. Pălăriile noastre erau făcute din pîslă de păr de vită, cu borurile ridicate. Cum pălăriile erau negre, am rămas mirat cînd am văzut că pălăria lui Pușcuță era albicioasă pe dinlăuntru. Dînd cu degetul să văd ce este am constatat că erau așa de mulți păduchi încît nu se vedea părul pîslei, căci pe fiecare păr erau cîte 2-3. Am luat un băț și-am început să scutur și păduchii cădeau ca nisipul. Toți aveam din belșug, că dacă băgam mîna în sîn scoteam numaidecît cîțiva. Dar așa de mulți nu ne închipuiam. Unul a dat foc la niște paie și în curînd sutele de păduchi au pîrîit pe foc, încît pălăria a rămas neagră și pe dinlăuntru cum era și pe dinafară. Acum înțelegeam de ce zic unii că acolo este "țara păduchilor".

Dar nu numai de păduchi aveam norocul, în curînd ne-am umplut cu toții de rîie. Ne scărpinam de se rupea pielea pe noi. Ne spălam cu pișet de bou, dar degeaba. Într-o vreme soția administratorului, care avea și ea doi copii de vîrsta noastră și care se jucau cu noi, poate că s-au umplut și ei, ne-a adus un fel de soluție galbenă și ne-a spus să ne spălăm toți unul pe altul cu soluție și în adevăr că a dispărut rîia, că parcă n-ar fi fost.

Îndată după aceea m-am îmbolnăvit de friguri. Cînd mă apucau, îmi clănțăneau dinții în gură și nu mai știam cu ce să mă îmbrac ca să-mi fie mai cald. Mă ținea uneori și cîte o oră dîrdîiala, apoi mă cuprindea căldura și sudoarea îmi scălda tot corpul. Am fost dus la curtea de la Dăngeni și acolo o cucoană mi-a dat să beau dintr-o ulcică un fel de băutură așa de amară că n-o puteam înghiții. Văzînd că mă codesc, mi-a spus că dacă nu beu am să mor. Ne punînînd la îndoială afirmația ei, am dat de dușcă toată ulcica. Și în adevăr am scăpat de friguri, eram însă așa de slab că abia mă mai tîram. Nu țin minte dacă am mai stat pînă toamna sau poate m-au trimis acasă fără să fi împlinit lunile la care m-am angajat.

4. La cojocărie

În toamna aceea, fratele meu Ion mi-a zis într-o bună zi:

- Măi Vasî, n-ai vre tu să meri la cojocărie?

- Une la cojocărie?

- Uite, avem un văr în Comănești, pe Andrei a mătușii Varvara, care-i cojocar. Și dacă ai vre, te-ai duce la învățătură și te-ai face și tu cojocar.

- Dacă zîci tu, am să mărg.

- Dacă ț-ar plăce!?

O! să nu-mi placă!? Dar orice ar fi fost mai bine decît la luni. Gata, mă fac cojocar.

Ne-am și prezentat la bădița Andrei. Urma să stau trei ani la dînsul la învățătură și el să mă scoată maistru cu dreptul de a lucra singur. Se înțelege că la început trebuia să mătur prin casă, să aduc lemne de afară și să ațîț focul și alte trebușoare pe lîngă casă. Mi-a legat apoi degetul mijlociu de la mîna dreaptă, ca să se obișnuiască a sta încîrligat, ca ținănd pe el degetarul să pot împinge acul prin piele. Mi-a dat apoi o poșcută și acul cu ață ca să împung așa ca să mă obișnuiesc.

Am învățat apoi cum se pun pieile la dubit, cum se cată pe la ii cînd îs gata, cum se trag la cîrlig și apoi cum se rad și se nălbesc cu piatră de cojoace. Am învățat cum se rade o bucată de piele pentru a face tăsmale, etc. Îmi aduc aminte că odată pe cînd trăgeam o piele la cîrlig, cum era legată pielea la grindă, trăgeam pentru a se desprinde diferite pielițe, ca să rămînă pielea curată. Deodată pielița s-a desprins fără veste și cum trăgeam spre mine mi-am dat un pumn în nas că m-a umplut sîngele. Meșterul a rîs și a zis că așa-i la învățătură. Am învățat apoi cum se pune un petec la o bundiță veche, cum se coasă la olalată bundițile după ce meșterul le croia, cum se coasă flori cu ață colorată diferit pe burdujel. În sfîrșit numai asta n-am învățat, a croi. Dar cum pînă la trei ani mai era mult speram că am să învăț și aceasta. Meșterul era totdeauna mulțumit de mine iar eu căutam să nu-i ies niciodată din cuvînt.

În decursul iernii veneau mulți oameni la meșter, unii cu treabă, ca să repare ceva sau ca să facă din nou, alții fără nici o treabă, așa numai la poveste. Cînd aveau de băut aldămaș, mă trimeteau pe mine ca să le cumpăr cîte un șip de holercă și atunci căutau să mă cinstească și pe mine. Eu însă mi-am pus în gînd să nu beau nici o băutură alcoolică pînă ce voi termina învățătura. Asta în urma mustrării de conștiință după ce m-am îmbătat așa de grozav la crîșma lui Roșu din Botoșani. Oamenii închinau cu păharul și la mine dar dacă vedeau că nu beu, treceau mai departe. Începeau apoi a spune fel de fel de snoave și întîmplări porcoase fără a ține seama că acolo erau și femei, fete sau copii. Eu ascultam totul cu interesul neofitului și unele povestiri le-am ținut minte toată viața deși mi-ar fi rușine să le spun cuiva.

Cînd aveam timp căutam să inventez modele noi de cusut pe burdujel căci vroiam să fiu cojocar vestit și să fac niște bondițe frumoase cum nu mai face nimeni. Odată am mers împreună cu meșterul la o cojocăriță din Liuzi. Era o fată care atunci terminase învățătura. Cînd am plecat de la ea bădița Andrei mi-a spus că dacă aș coase eu cum coase fata aceea, apoi mi-ar rupe degetele. Atunci m-am simțit deosebit de onorat și m-am încredințat că voi fi un meșter mare și cu renume în toate satele din jur.

Cînd a venit primăvara mai aveam de făcut o slujbă nouă, de păscut porcii pe marginea părăului. Și asta o făceam că știam cum. Apoi lelița Măriuța a născut un fiu și deacuma trebuia sa-l legăn, să-l adorm, să-l hrănesc, ba să-l și șterg. Într-o seară cum ședeam pe laiță, m-am trezit că plîng. M-au întrebat dacă mă doare ceva și eu am spus că nu mă doare nimică.

Într-o zi, pe cînd ei nu erau acasă, am strîns buruiene de pe livadă și am dat la porci, ca să nu flămînzească, apoi am prins cei doi hulubi pe care-i căpătasem de pomană și i-am băgat în sîn, am pus fluerașul sub curea (voiam să învăț a cînta) și m-am dus acasă. Cînd m-o văzut mama, a rămas mirată. M-a întrebat dacă m-au bătut, dacă nu mi-au dat de mîncare, dacă m-au sfădit sau m-au pus la treburi grele, sau care e motivul că am plecat de acolo. Eu nu știam ce să spun, căci nimică din ce presupunea mama nu era. M-a întrebat că poate nu-mi place meseria asta, la care eu am spus ca da, dar la bădița Andrei nu mă mai duc. Atunci mi-a spus că are să mă dea la Storojineț unde avea o verișoară a cărei bărbat, Mironiuc, era cojocar. Am rămas cu gîndul că am să mă duc la Storojineț.

5. Școala

În toamna aceea a anului 1924 m-am trezit la o bucată de vreme că-mi vine o amendă de 150 de lei, cu amenințarea că dacă nu voi merge la școală amenda se va mări la 300 lei. Unii copii "răi" m-au pîrît că-s sănătos, nu-s la învățătură, dar că nu vreu să umblu la școală. Directorul Ilarion Gorcea și el fiind "rău" îndată mi-a trimis plăcinta, iar mama săraca, neavînd ce face mi-a spus că deocamdată să merg la școală pînă ce va rîndui dînsa ca să merg la învățătură la Storojineț.

Nu știu cum s-a făcut și pe ce bază, dar am văzut că sînt în clasa a V-a. Nu-mi amintesc nimică din clasa a IV-a sau a III-a, dar se vede că învățătorii aveau "plan" de promovare încît trebuia să te treacă ori de umblai la școală ori de nu, ca să nu rămînă copiii analfabeți.

Știu că nu aveam nici o carte sau caiet și că uneori înainte de ora opt sau în pauze împrumutam cartea de la colegi ca să citesc și eu lecția.

Într-o zi, pe cînd se făcea ascultarea lecției la istorie, am observat că băieții, colegii mei, nu prea dădeau răspunsuri bune și că domnul director era cam nemulțumit. A întrebat atunci, cine a învățat lecția. Se înțelege că nici eu nu învățasem căci nici nu aveam de unde și nici nu știam că lecțiile trebuie învățate. A întrebat apoi dacă nimeni nu poate să povestească. Eu am ridicat foarte timid două degete. Nu știam daca știu sau nu știu, dar îndată ce mi-a spus că încep m-am ridicat în picioare și am început. Era lecția despre Ștefan cel Mare la a cărei predare am fost numai ochi și urechi. Eram în clasa cea mare dinspre miazănoapte. Eram în banca a trei, rîndul dinspre geamuri. În clasă s-a făcut o liniște perfectă. Nu auzeam decît glasul meu povestind despre luptele de la Vaslui. Cînd am terminat, domnul director mi-a zis:

- Ei bravo, Boca a lui Doroftei. Ați văzut băieți, așa se învață lecția.

Eu am simțit un fel de moleșeală caldă și un fior dulce mi-a străbătut șira spinării. Toți elevii se uitau la mine ca la un erou al zilei.

În săptămîna următoare domnul director m-a scos anume la tablă și mi-a dat să rezolv niște exerciții elementare. Nu știu cum am știut dar am văzut că mă întreabă dacă nu aș vrea să merg la școală mai departe. Eu am răspuns:

- Naco! (să-mi fie iertat că folosesc un cuvînt care nu are un semn grafic pentru a fi redat. Acel c din a doua silabă a negației mele se pronunță cumva din gît și se vede că savanții nu au găsit necesar să-i inventeze un semn special).

- Da de ce, n-ai vrea să mergi la școală să te faci domn?

- Că noi n-avem bani!

- Ei că nu trebuie bani, uite că tu dacă ai merge la școală, ai să înveți bine și ai să capeți bani, că ai să ai de unde da și mamei tale

Și cum eu nu puteam pune la îndoială afirmația lui domnu director, că am să capăt atîția bani încît să dau și mamei, am și început să mă simt un om important. Ajuns acasă, primele cuvinte au fost:

- Mamă, eu mă duc la școală mai departe!

- Îhî, te duci în gard...doar acolo se duc numai cei bogați, cei care au bani, tu nu vezi că noi n-avem nici cu ce cumpăra apă de ars?

- Nu, că dacă am să învăț bine are sa-mi dea mie atîția bani, că am să am de unde îți da și matale.

Se vede că mama era tot atît de încrezătoare ca și mine încît a fost de acord și eu am spus apoi tuturor că mă duc la școli mai înalte. Anume la ce fel de școli nu știam nici eu. Mă gîndeam să mă fac avocat, ca uncheșul Simion.

Domnul Gorcea mi-a spus că va trebui să mă pregătesc în mod special, ca să reușesc la examen. Pentru aceasta era necesar să vin și după masă la școală și să învăț împreună cu Ștefania Slavic, o soră a lui Ludvic Slavic. Știu că ne-a dictat o frază și ne-a trimis într-o clasă să facem analiza gramaticală, fiecare aparte. Eu nu aveam habar ce-i aceea analiză gramaticală și deci am scris fraza cuvînt după cuvînt, în mod obișnuit. Ștefania a scris cuvintele unele sub altele, apoi în dreptul fiecărui cuvînt, pe orizontală, a scris niște cuvinte, ne mai auzite de mine ca subiect, substantiv comun, articulat, singular, nominativ, etc. După ce a terminat, a venit la mine să vadă cum am făcut. Eu nu am făcut în nici un fel, căci nu înțelegeam ce trebuie să fac. Ea mi-a spus că trebuie să fac mai întîi analiza sintactică, arătînd care este subiectul propoziției, care-i predicatul, apoi complementul, atributul și circumstanțialul de timp, de loc, de mod și de cauză. Apoi să fac analiza morfologică arătînd ce parte de vorbire este fiecare cuvînt. Eu am rămas uluit căci nu mai auzisem astfel de cuvinte. Credeam că poate aceasta e în limba germană, căci se zicea că ai lui Slavic sunt nemți.

Se vede că era fată deșteaptă, căci mi-a spus că trebuie să iau gramatica de la început și să învăț bine fiecare lecție. Mi-am procurat o gramatică de Vicol și am început învățarea. Știu că primăvara tîrziu, eu încă mai aveam de învățat, căci pe cînd pășteam vaca pe livadă, cu o mînă țineam funia iar cu cealaltă cartea din care învățam.

După "Certificatul de absolvire al cursului primar elementar" Nr 142 din 4 iulie 1925, se vede că nu aveam note prea slabe. Astfel la grupa "limba romînă" aveam 8,50, la "celelalte științe" unde intra religia, istoria, geografia și științele fizice naturale, aveam 9.50, la aritmetică și geometrie, 8, la dexterități 8,33, iar la purtare 10. Media generală 8,66. Aceste note însă nu oglindeau cunoștințele reale avînd în vedere faptul că pînă în clasa a V-a nu am învățat niciodată sistematic și regulat, ci întîmplător și sporadic.

După terminarea cursurilor, eu veneam în fiecare zi la școală și domnul Gorcea îmi dădea să fac un anumit număr de probleme și să citesc anumite lecții, iar la urmă mă controla să vadă dacă am făcut bine. Aproape zilnic făcea cu mine dictare și analiză gramaticală.

Nu știu ce s-a întîmplat că Ștefania, n-a mai venit la pregătire.

Odată, pe cînd domnia sa nu era acasă, a făcut dictarea doamna Cornelia Gorcea. Îmi aduc aminte că dînsa robotea prin bucătărie și îmi dicta, iar eu scriam. Cînd a fost gata s-a uitat pe text și mi-a spus că nu am nici o greșeală și imediat a început să mestece mămăliga. Domnul director îmi găsea numaidecît cîteva greșeli pe care le sublinia.

Toată vara am mers la școală și chiar dacă domnul director nu era acasă, eu pregăteam lecțiile cu foarte mare conștiinciozitate.

În acest timp s-a petrecut cu mine un eveniment privind dezvoltarea mea intelectuală ce-a avut urmări salutare. Mama, care nu știa carte, m-a pus odată să-i citesc "Epistolia Maicii Domnului", o cărțulie minusculă, cu formatul de circa 10/8 cm și cam 15 pagini. După ce am citit o parte cu glas tare am vrut să întrerup, iar dînsa mi-a spus că e mare păcat să las cartea începută și neterminată de citit. Trebuie numaidecît s-o citesc în întregime. Dar dacă e cartea mai mare și n-o poți termina într-o zi, atunci ce trebuie să faci, am întrebat eu. Trebuie s-o citești a doua și a treia zi, pînă o termini, dar să nu rămînă nici o frunză necitită. Acest îndemn mi l-am însușit ca un principiu de viață și ori de cîte ori începeam a citi o carte, chiar mai grea sau mai plictisitoare, o duceam pînă la capăt, considerînd vorba mamei ca pe o poruncă sfîntă de la care nu aveam voie să mă abat. Această poruncă m-a urmărit toată viața și cred că datorită acestui fapt am reușit cu timpul să-mi agonisesc un bagaj de cunoștințe, deși nu destul de sistematic, totuși cuprinzînd cele mai diverse forme ale cunoașterii umane.

Al doilea eveniment determinant a fost pentru mine faptul că în seara de Joia Mare am fost la denie. Preotul nostru Gheorghe Abager, era un om mic, cu barbă mare, foarte blînd și bun dar, poate și pentru faptul că era bătrîn, nu prea avea dicțiune și nici darul cîntării, așa că aproape nu înțelegeam nimică din ceea ce citește din evanghelii. Dar tot atunci a venit la biserică și ginerele său, tînărul absolvent al teologiei Ioan Zugrav. Acesta avea o voce de clopot și un dar al vorbirii clare și răsvădite, încît fiecare vorbă avea înțelesul ei și mergea direct la suflet. Cînd citea dînsul din evanghelie eu rămîneam vrăjit și uluit și indignat de faptul că un om bun și nevinovat, un om de al nostru, numit Isus Hristos, a fost vîndut, apoi batjocurit în tot felul, cum eram noi batjocuriți la luni, și pînă la urmă răstignit pe cruce. Îmi aduc aminte că plîngeam cu sughițuri. Cum era posibil atîta răutate și atîta nedreptate. Cînd am mers acasă am povestit mamei ce i s-a întîmplat lui Isus Hristos, iar dînsa mi-a spus că are o cărticică în care sînt scrise toate acele întîmplări care au fost cu adevărat.

Ca prin minune, fragmente din acea cărticică, se păstrează și acum în biblioteca mea. Este "Noul Testament".

Am luat cărticica cu mine și am plecat cu niște cîrlani la păscut, pe la Văduț. Am început să citesc, dar îndată am constatat că este scrisă altfel de cum vorbim noi. Astfel zicea eru în loc de iar, disu - zis, ânimă – inimă, tote – toate, împucineză - împuținează, adeveru – adevăr, dorme – doarme, etc. În curînd însă m-am obișnuit și nu citeam cum scrie ci cum se zice pe la noi. E interesant că e prima carte pe care am citit-o și am aplicat principiul mamei de a o citi în întregime, deși, cînd am ajuns pe la Apocalipsa lui Ioan nu înțelegeam nimică și eram ispitit să întrerup lectura, dar parcă auzeam glasul mamei, că e mare păcat să începi a citi o carte și s-o lași neterminată.

De la această carte am trecut la alta și apoi la alta și tot așa toată viața. De altfel un învățător care nu citește mereu ajunge în curînd să fie un bun meseriaș, ca și cizmarul sau cojocarul care folosește sculele în același mod toată viața, fără să se poată numi un intelectual.

Se apropria timpul și urma să meargă uncheșul Ilie Tomuț cu mine la Cernăuți ca să dau examenul de admitere la liceu. În ajunul plecării, vine uncheșul Gheorghe la noi cu o hîrtiuță în mînă și îmi spune că a scris uncheșului Simion de la Cernăuți și mi-a poruncit să nu merg nicăieri ci să aștept că are să vină el acasă și are să aranjeze el treaba. Nu mi-a trecut deloc prin cap să pun la îndoială porunca dată sau să cer "scrisoarea" pentru a vedea de cine e semnată. Am luat-o de bună și am rămas acasă. Scopul "scrisorii" era acela de a mă împiedica să plec la examen, căci se temeau uncheșii de la deal că dacă voi merge și eu la școală și voi învăța bine, apoi s-ar putea ca uncheșul Simion să mă ia pe mine sub ocrotirea lui și să îndepărteze pe băieții lor, pe Roman și pe Ion, care au plecat cu un an înaintea mea, și despre care s-a auzit că nu au purtări prea bune și nici note prea mari. Acest lucru l-am văzut abia mai tîrziu.

A doua zi, cînd m-am dus la școală și m-a văzut domnul Gorcea a rămas mirat de ce nu am plecat. Cînd i-am spus eu de "scrisoare" el a făcut un gest de nemulțumire și a zis că "nu se poate" și că a doua zi trebuie să plecăm la Cernăuți. A plecat el cu mine și cînd am ajuns acolo erau sute de copii care toți voiau să dea examene. Era deacuma în ziua a doua de examene și noroc că domnul Gorcea se cunoștea cu unii profesori și m-au luat și pe mine ca și cum aș fi fost de la început. El a plecat apoi acasă rămînînd eu să mă supun la diferitele probe. Dacă eram singur sau cu uncheșul Ilie, aveau să-mi spună că am întîrziat și că pot să plec acasă. La verificarea actelor un domn m-a întrebat cîți ani am iar eu am spus că 14 împliniți însă mi-a spus că am împlinit 15, ceea ce ar fi fost motiv de respingere, dar s-a văzut numele domnului Gorcea. Cînd s-au terminat examenele mi-au spus că am media 8,60 și uitîndu-mă pe lista afișată eram printre primii de pe listă. Vedeam că unii copii plîng și părinții erau foarte supărați. Ne-a spus că să plecăm acasă că vom primi în scris cînd să venim și ce să aducem cu noi.

Acasă, m-am dus la școală și doamna Gorcea imediat m-a întrebat dacă am reușit. Eu nu știam ce mă întreabă și mă uitam la ea, fără să zic nimic.

- Ai trecut ori nu?

- A! dacă am trecut? Da cum să nu trec?

De fapt nu îmi închipuiam că se poate să nu treci. Abia acolo cînd am văzut copiii plîngînd mi-am dat seama că unii mai și cad. Și doamna Gorcea mai stăruia să vadă ce note am luat. Cînd am spus că am media 8,60, m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe obraz. Eu m-am simțit foarte bine. Mi se părea că am început să fiu domn.

Peste cîteva zile mi-a venit o adresă de la școală prin care îmi făcea cunoscut că am reușit la examen și că pe data de 15 septembrie să mă prezint la școală, aducînd cu mine suma de 500 lei precum și 6 cămeși de zi, 6 cămeși de noapte, 6 perechi izmene, una plapumă cu două cearșafuri și două cearșafuri de pat, una pernă cu două fețe de pernă, două perechi de ghete, 6 perechi de șosete, 6 batiste, cremă de ghete, periuță și perie de ghete, săpun de față și periuță de dinți, una violină. Am citit mamei scrisoarea dar nici ea nu înțelegea bine ce scrie. M-am dus cu ea la domnul Gorcea și el mi-a explicat că ghete înseamnă păpuci, cămașa de noapte e tot o cămașă ca cea de zi, dar că se poartă numai noaptea, cînd dormi, plapuma este odealul, cearșafurile sînt prostiri și pentru că nici prostire nu știam ce înseamnă mi-a spus că este o bucată de pînză care se așterne pe pat ca să nu dormi pe salteaua goală. Batista înseamnă năfrămiță, crema de ghete este unsoarea de uns păpucii, violina înseamnă scripcă. Periuța de dinți este așa o periuță mică cu care te speli prin gură, iar săpunul de față este săpun de cel bun.

Cu lămuririle acestea m-am întors la mama și i-am citit din nou scrisoarea, dînd explicațiile necesare.

- De unde să iei două părechi de păpuci că tu n-ai nici una, doar aiștia cu care ești încălțat îs a lui Ion. De unde să iei scripcă că nici nu știm cîți bani ar trebui. Și de unde să iei 500 de lei? Doar aiștia îs bani.

Eu nu ziceam nimică, numai mă uitam pe chipul mamei și vedeam cît e de îngrijorată.

- Așa îți trebe, dacă te-ai prins la gioc, amu gioacă.

Nu știam dacă ultimele vorbe sînt adresate mie sau poate și le zicea ei înșiși.

- Apoi ce-om face mămucă?

- Ne-o învăța Dumnezeu măi băiete.

Se vede că Dumnezeu a învățat pe mama să vîndă vaca și să-mi pregătească cele necesare de mers la școală. Nu le-am avut pe toate cîte se cereau. Am mers numai cu ghetele lui Ion, în loc de 12 cămăși am luat numai 6, vioară urma să-mi cumpăr mai după aceea. Cele absolut necesare mi le-a pregătit mama cum a putut.

- Vai mămucă, dar dacă n-or să mă primească, că n-am tot ce se cere, ce am să fac?

- Ai să vii acasă, că n-ai să stai acolo la poarta școlii.

Cu mare frică m-am dus, dar cînd am ajuns acolo, împreună cu uncheșul Ilie, în afară de bani nu m-a întrebat nimeni nimică. N-am arătat nimănui zestrea ce aveam. Deacuma eram și eu "student", puteam să port cămașă cu pui pe la poale și lungă pînă mai jos de genunchi. Toți elevii eram interni.

missing image

Nu-mi amintesc să fi depus o stăruință deosebită la învățătură. Totuși la încheierea trimestrului întîi eu eram al doilea în ordinea mediilor. Primul fiind Șerban Isidar un băiat din mahalaua Cernăuțiului, Clocucica.

Încetul cu încetul s-a născut în mine ambiția, dorința de a mă depăși, de a-l întrece pe rivalul meu, cu care eram prieten. Dar probabil că această dorință nu era onorată cu efortul și stăruința necesară, încît la trimestrul al doilea tot pe locul doi am rămas. În vacanța de Paști am spus mamei păsul meu, că aș vrea să fiu primul în clasă. Ea mi-a spus că trebuie să mă gîndesc totdeauna la aceasta, iar în noaptea de Paști cînd voi merge la înviere, atunci cînd popa spune prima oară, din ușa altarului, Hristos a înviat, eu în loc de adevărat a înviat, să zic încet, numai pentru mine, dorința pe care o am și atunci am să izbîndesc. Am așteptat cu emoție noaptea învierii. Pe cînd biserica era arhiplină, căci rar casă care să nu trimită pe cineva la slujbă, preotul cu lumînarea cea mare aprinsă a ieșit în ușa altarului și adresîndu-se norodului adunat a spus Hristos a înviat, iar poporul a spus într-un glas adevărat că a înviat. Numai eu în acest cadru festiv mi-am exprimat scopul imediat al vieții mele, dorind această îndeplinire: să fiu primul în clasă.

Se înțelege că minunea nu se putea înfăptui imediat. Două trimestre au trecut și Șerban Isidar a fost primul iar eu al doilea. La încheierea anului școlar a fost aceeași situație.

În clasa a doua însă, încă de la primele lecții eu am început să mă gîndesc mereu la problemă. N-a existat o singură zi ca să nu mă pregătesc pentru fiecare lecție. N-a existat nici o materie căreia să nu-i dau importanța cuvenită. Vrăjitoria din noaptea învierii era numai o poveste. Realitatea era un efort susținut oră de oră, zi de zi, fără întrerupere, încît la primul trimestru, eu eram declarat primul în clasă. Această situație a fost și la sfîrșitul anului, apoi în fiecare clasă pînă în clasa a VII-a.

Pe cînd fac aceste notări, citesc în revista "Contemporanul" din 10 martie 1978, p2, un articol semnat de Acad. Cristofor Simionescu, intitulat Scopul. Fac de aici cîteva extrase foarte semnificative:

"Ciudată este forța pe care o poate exercita scopul asupra acțiunii și vieții omului, căci scopul este doar ceva vizat, este o reprezentare a unei realități dorite, dar care încă nu există. Și totuși, această anticipare cerebrală este capabilă să acționeze asupra noastră cu o vigoare extraordinară, guvernînd deseori hotărîtor întreaga viață, modelînd-o, orientînd-o și cîteodată falsificînd-o.

Sub porunca unei aspirații, puteri ascunse, nebănuite ale ființei noastre sînt deșteptate la viață, cele cunoscute se încordează și toate laolaltă se orientează și se sprijină între ele, în efortul de a înfrînge piedicile și de a ne purta spre altitudinea întrezărită.

Ciudată este forța scopului, cu atît mai ciudată cu cît un scop care a pus stăpînire pe toate structurile noastre spirituale și morale nu urmărește, în ultimă analiză, altceva decît mobilizarea tuturor resurselor capabile să asigure propria lui dispariție."

Dacă mama poate fi acuzată de misticism, și eu chiar în anumite perioade, apoi socot că academicianul Cristofor Simionescu nu poate să fie bănuit de așa ceva, și că deci, exprimîndu-ți o dorință sau fixîndu-ți un scop al vieții, într-un cadru festiv ca cel de la înviere, poate să mobilizeze toate energiile necesare pentru a ajunge la îndeplinirea acelui scop propus.

Cînd eram prin clasa a II-a mi-a căzut în mînă o cărticică de poezii foarte frumoase, pe care le citeam cu nesaț. Era o ediție a poeziilor lui Eminescu. Era scrisă cu cerneală albastră. De altfel Eminescu a intrat mai tîrziu în conștiința mea. Pe atunci domina regatul lui Vasile Alecsandri. Știu că am învățat pe de rost "Peneș Curcanul" încă de la școala primară. De asemenea știam "Mănăstirea Argeșului" ca și alte poezii, de Petre Dulfu și alți poeți la undă.

Într-o zi mi s-a părut că și eu aș putea face poezii. Eram doar de 17 ani. Nu știam regulele poeziei, dar ce are a face. Orice romîn e născut poet. Deci:

Trenul

Furios ca un balaur

Ce se luptă cu-n viteaz

Cu trei ochi în frunte - de aur

Tot cu spume pe obraz.

Sau:

Pădurea

În pădurea de mesteacăn

De un farmec sunt cuprins

Privind lumînările

Care-n ist moment s-au stins.

Ceea ce e mai trist, s-au găsit unii, mai mari care au zis: merge. Astfel în revista școlii normale condusă de elevul Aurelian Cîmpan din clasa a VI-a și intitulată "Plaiul Fagilor" a apărut o poezie semnată V. Boca:

De aici din depărtare

Cînd aminte mi-am adus

Cu o bucurie mare

Eu m-am așezat la scris.

Fiind mîini Sfîntu Vasile

Etc.

Era o urare de anul nou către fostul meu învățător Ilarin Gorcea.

Observînd singur însă că poezia mea nu "merge", mai ales din cauză că îmi lipseau o serie de cunoștințe, mi-am zis că va trebui să încetez cu versificările și să continui cu acumularea de cunoștințe, pînă ce voi ști totul, ca să nu mă poticnesc și să nu știu dacă ceva e așa sau în alt fel.

Mai tîrziu, la maturitate, deși n-am ajuns la faza cînd aș fi putut spune că știu totul, am mai comis unele poezii pe care le-am strîns într-un dosar și din care una intitulată Mioritică a fost publicată în revista "Credința" n. 10 din octombrie 1969, care apare la Detroit în Statele Unite ale Americii, bine înțeles, ca fiind culeasă din gura unor bătrîni din Botoșana. Culegător părintele Dr. Ștefan Slevoacă, preot misionar la romînii din America.

E interesant că în acelaș timp, în altă publicație a romînilor americani a apărut o poezie a tovarășului Ghiață Simion, sub semnătura lui proprie.

Mi-am zis atunci că doi poeți mari are Botoșana: eu și Ghiață Simion, dar că producțiunile noastre poetoase nu și-au găsit înțelegerea necesară în limitele granițelor noastre încît au văzut lumina tiparului peste nouă mări și nouă țări. Așa e, n-ai ce-i face.

La școală, după ce eram primul în clasă și mai eram și "poet", începusem să mă bucur de un prestigiu din ce în ce mai mare. Citeam foarte mult. Citeam orice-mi cădea în mînă și nici o carte nu o lăsam neterminată, conform cu teoria. Mă atrăgea orice titlu și mai ales dacă era ceva mai neînțeles, ceva misterios. Așa îmi aduc aminte că trecînd odată prin fața librăriei "Ostașul Romîn" am văzut în vitrină două cărți care mi s-au părut a fi ceva deosebit. Se chemau "Tristia" și "Pontica" de Ovidiu. Nu aveam bani la mine așa că nici n-am intrat înlăuntru. Nu știu cum am făcut, dar cînd am ieșit a doua oară în oraș am mers direct la "Ostașul romîn" și am cerut "Tristia" și "Pontica". N-am avut răbdare pînă la internat ci am deschis "Tristia" și am început să citesc mergînd pe drum. Am rămas însă uimit că nu înțelegeam nimic. Era scris în limba latină și eu nu aveam habar de această limbă. Am deschis a doua carte "Pontica" și era aceeași poveste. Mi-a fost rușine să le înapoiez la librărie, deși nu aveam ce face cu ele.

Altădată trecînd pe la librărie am vazut cartea "Metamorfozele" tot de Ovidiu. Nu înțelegeam titlul, dar văzînd că e scrisă în romînește am cumpărat-o și am citit-o cu mult interes. De la această carte a pornit plăcerea mea pentru lumea antică. Altădată am luat "Metafizica" de Dimitrie Cantemir. Ce-o fi aia metafizică? Am început să citesc dar deși era scrisă în romînește, nu înțelegeam aproape nimic ca și în Tristia sau Pontica. Îmi ziceam că fără îndoială nu pricep nimic din cauză că e scrisă pentru filozofi, iar eu sînt cu totul departe de ceea ce se chiamă a fi un filozof. Totuși textul mă atrăgea, de parcă ar fi cuprins ceva cu totul misterios. Adică eu n-aș putea să fiu "filozof", îmi ziceam și iar începeam să citesc.

Mai tîrziu, poate că eram în a cincea sau a șasea, am cerut de la bibliotecă toate operele lui I. Petrovici, și mai ales "Studii filozofice. Introducere în metafizică". Am aflat că acesta este un filozof. Profesorul de romînă I. Tarbavshi, care era și bibliotecar s-a uitat lung la mine și m-a întrebat cîți ani am. Aveam 19 ani. Mi-a dat cărțile și n-a mai zis nimic.

În vacanța aceea am citit "Introducere în filozofie" a lui Paulsen. Mi se părea extraordinar de grea. Dar încăpățînarea de a citi pînă la capăt cele 5-600 pagini format mare, mi-a dat satisfacția că am citit o operă cu adevărat de filozofie. Erau foarte mulți termeni pe care nu-i înțelegeam deloc, cum ar fi transcendental, ba și mulți termeni uzuali, făcînd parte din vorbirea curentă, erau pentru mine cu totul străini și de aceea îngreunau înțelesul lecturii. Dar nu m-am dat bătut ci mi-am cumpărat un dicționar de cuvinte radicale, parcă așa se chema, și ori de cîte ori nu înțelegeam ceva deschideam dicționarul. Încetul cu încetul am tocit dicționarul, în schimb știam tot mai multe cuvinte radicale, sau neologisme de care limba noastră era plină. Îmi aduc aminte că organizam cu colegii un joc de-a cuvintele. Anume, colegul deschidea dicționarul la întîmplare și lua primele zece cuvinte de la stînga sus și dacă se întîmpla că știam toate cuvintele îmi dădea un leu, dacă din cele zece cuvinte nu știam unul, îi dam eu un leu. Apoi luam eu dicționarul și arătam zece cuvinte la rînd. De cele mai multe ori, îmi aduc aminte că eu luam leul.

Cînd eram prin clasa a șaptea am văzut la cineva enciclopedia "Minerva". Se putea procura de la Cluj cu plata în rate lunare. Era o carte mare și destul de scumpă. Cred că m-am lipsit de multe altele dar mi-am procurat cartea. Era pentru mine o adevărată desfătare să pot învăța cele mai diferite noțiuni din cele mai diverse domenii.

Datorită lecturilor mele filozofice am avut odată una din cele mai vii satisfacții. Era într-o vacanță de iarnă sau de Crăciun, cum se zicea pe vremuri. Noi "studenții" eram aproape zilnic musafiri în casa domnului director Gorcea. Odată ne aflam cu toții și stam la taifas. Erau și alte persoane străine printre care judecătorul Renovici, care lucra atunci la refacerea "Cărții funciare". Nu știu în ce context el a pomenit despre Socrate. Eu eram renumit prin timiditatea mea și prin faptul că nu ziceam niciodată nimic decît dacă eram întrebat. Atunci am sărit și am spus că a fost judecat pe nedrept și condamnat la moarte. Că prietenii săi i-au organizat evadarea din închisoare și fuga în altă cetate, dar că dînsul a refuzat să plece ca să nu calce legile despre care dînsul a învățat toată viața că este suprema îndatorire a omului de a le respecta chiar dacă la un moment dat ar lovi în noi. Și atunci cu deplină seninătate a băut paharul de cucută și a murit. Se făcuse liniște deplină și nu se auzea decît vocea mea, parcă eram în clasă la o lecție de istorie. De altfel citisem de curînd "Apărarea lui Socrate" de Platon și textul era destul de ușor.

- Ei felicitările mele tinere se vede că ai să te faci un filozof.

A zis Renovici. Probabil ca el nici nu știa cum mă cheamă, dar ulterior cînd mă întîlnea mă provoca totdeauna la discuție.

Eu îmi notam într-un caiet toate cărțile citite, în care era numărul curent, autorul, titlul cărții și numărul de pagini. Îmi aduc aminte că într-o vacanță de vară am citit într-o singură lună un număr de 12 titluri cu 2996 de pagini iar în întreaga vacanță 10833 pagini.

Dacă cineva m-ar fi învățat cum se citește și ce trebuie citit, poate că îmi formam o cultura mai temeinică și mai sistematică. Așa însă citeam tot ce îmi cădea în mînă, pierzînd un car de vreme și acumulînd o mulțime de lucruri inutile. Abia mai tîrziu, prin 1934 a apărut "Îndrumări la lectura profesională a învățătorului" de N. C. Enescu, pe care am descoperit-o abia peste zece ani.

În iarna lui 1928-1929, pe cînd eram în clasa a IV-a, a fost un mare ger pe la Cernăuți. În lunca Prutului termometrul a scăzut sub - 42 de grade. Învățămîntul s-a suspendat iar noi elevii am rămas în dormitoare la internat. În acel timp se ocupa de noi profesorul suplinitor Ion Abager. Dînsul era un bătrînel mic cu mustețe mari și albe, lăsate în jos. Avea niște ochi mici și sfredelitori. El ne preda psihologia, iar la clasele mai mari și pedagogia. Ocupîndu-se deci de formarea noastră profesională era mereu în contact cu noi. Era foarte sever și cea mai mică abatere era analizată cu multă malițiozitate și cînd apuca a lua înainte pe un elev, apoi acela nu scăpa de dînsul cît umbla la școală, bătîndu-l mereu la cap. De aceea era temut de toată școala și toți elevii se fereau din calea lui. Nu lovea niciodată pe nimeni, dar toți se temeau de dînsul.

De altfel preda bine și era foarte pretențios la cunoștințele elevilor. Se vede că pe atunci se vînturau idei noi în pedagogie, cum ar fi autoconducerea. Dînsul voia să introducă și în școala noastră această idee. După dînsul urma ca elevii să-și facă întreaga curățenie la dormitor și în clasă, iar pentru păstrarea disciplinei să nu mai fie pedagogi ci dintre elevii ultimii clase să fie șefi de meditație, iar peste toți să fie un șef de internat. Pentru a-și justifica și mai bine ideile sale ne-a adus o revistă ilustrată în care prințul moștenitor din Olanda sau Danemarca freca podelele pe un vapor unde făcea serviciul militar. Eu nu am fost de acord cu serviciul de curățenie, obiectînd că prințul moștenitor nu era în uniformă de prinț ci în aceea de militar și ca atare trebuia să facă tot ce prevedea regulamentul militar, fără să țină seama de nimic. Noi însă nu sîntem în uniformă de servitori la internat ci în aceea de elev, care avem misiunea de a învăța carte nu de a face curățenie la closet. Toate acestea nu i le-am spus în față ci între colegi, dar se vede că totdeauna au existat informatori care au dus părerile mele la urechile profesorului. Foarte furios m-a prelucrat în fața clasei zicînd că sînt un închipuit și că mă cred mai presus de prințul din revistă, dar să nu uit că aici sînt la școală și că trebuie să mă supun ordinelor superioare. A recomandat colegilor mei să mă poreclească deacuma "prințul". A spus și celorlalte clase despre isprava mea recomandîndu-le acelaș lucru. Se vede însă că atitudinea mea nu a fost văzută de către elevii școlii în același mod ca profesorul de pedagogie și de aceea epitetul batjocoritor de prinț nu s-a prins deloc. De altfel partea aceasta de idee, curățenia prin forțele proprii nici nu s-a aplicat, ci numai aceea de a se desființa pedagogii și înlocui cu șefi de meditație, cu elevi din ultima clasă, clasa a VI-a.

Mie însă mi s-a scăzut nota la purtare cu două puncte, iar la psihologie s-a redus la nivelul cel mai de jos, încît la media anuală am avut 8 la purtare și 8,60 la învățătură. În toți ceilalți ani am avut 10 la purtare și peste 9 media la învățătură. Și aceasta numai din cauza viziunii mele greșite a noțiunii de domn. Pentru mine, în vremea aceea domnul era ceva cu totul superior. Nu-mi puteam închipui un domn care să taie lemne sau să măture prin curte. De aceea am rămas cu totul șocat cînd domnul profesor Besplitni, care ne preda limba franceză, desenul și caligrafia, ne-a spus că a curățit zăpada din fața casei și de pe trotuarul dinaintea casei. Deasemenea am rămas cu totul mirat cînd am aflat că domnul profesor Strejac, de științele naturale, își pregătește singur mîncarea, deretică prin casă și probabil își spală și rufele, căci nu era căsătorit și trăia singur. Eu îmi închipuiam că a fi domn exclude toate aceste îndeletniciri. De atlfel de aceeași părere erau și mulți alți profesori de ai noștri care se comportau ca adevărați domni. În această categorie intră, după părerea mea profesorii Spolit Turnavschi, Alexandru Bocaneț, care ulterior a fost profesor universitar, Petre Diaconu și doamna Diaconu, Gearges Dementhin, Garoș, Vlanga și cel de gimnastică, Cuzmani.

Astfel domnul profesor I. Vlanga, care ne preda istoria, venea în clasă într-o ținută cu totul impecabilă, atît din punct de vedere vestimentar cît și din cel al pregătirii profesionale. De la el am învățat că e absolut necesar să ne planificăm materia, astfel ca la sfîrșitul anului să nu ne trezim cu materia pe jumătate nepredată sau să terminăm cartea și să mai fie 2-3 luni pînă la finea anului, după cum vedeam noi că se întîmplă la unele materii. Dînsul avea notat pe carte, în dreptul fiecărei lecții, data la care va trebui să o predea, prevăzînd și ore pentru recapitulare în așa fel că la sfîrșit era toată materia parcursă și recapitulată. Preda cu atîta convingere și claritate încît de multe ori cînd mă punea pe mine să repet lecția, o făceam ca și cum ar fi fost o lecție demult învățată. O singură dată am luat la dînsul nouă și nu zece, cînd ne-a dat la un extemporal să scriem răspunsul cu litere cirilice și se vede că nu am scris aceste litere destul de corect. Mi-a spus, scuzîndu-se parcă:

- Boca ți-am dat numai nouă.

Poate că de la acest profesor mi se trage toată dragostea mea și interesul meu pentru istorie în general și pentru istoria patriei în special.

Ipolit Tarnavschi era un model de om din toate punctele de vedere. Era elegant în îmbracăminte și în comportare, în vorbire și în înfățișare. Avea o largă înțelegere pentru vîrsta noastră și pentru mentalitatea noastră de flăcăi de la țară care sînt pe calea de a deveni purtătorii de cultură în rîndul maselor populare. El oficia lecția nu o preda. Catedra se transforma în altar, iar noi în neofiți care îi sorbeau fiecare cuvînt.

Îmi aduc aminte că atunci cînd s-a predat "O scrisoare pierdută" a lui Caragiale, eu am spus că nu înțeleg ce vrea să spună Cațavencu. El a a spus: "Da ce, parcă eu înțeleg?"

Îmi aduc aminte că atunci cînd s-a predat "O scrisoare pierdută" a lui Caragiale, eu am spus că nu înțeleg ce vrea să spună Cațavencu. El a a spus: "Da ce, parcă eu înțeleg?" Altădată mi-a făcut observație că am scris un nume propriu cu literă mică, la care eu i-am răspuns că și Ion Minulescu își scria numele cu minuscule. La care a ripostat: "Da, Ion Minulescu și Vasile Boca." Nu mai era nevoie de altă explicație. Odată pe cînd vorbea despre fabulosul în literatură, m-a apucat o criză de rîs, încît nu mă mai puteam opri. Dînsul și-a oprit expunerea și a așteptat să-mi treacă criza apoi a continuat fără să-mi facă cea mai mică observație.

Alexandru Bocanețu era originar din Stupca. Îmi aducea aminte că dînsul m-a examinat la limba romînă cînd a fost concursul pentru admitere la școala normală. Apoi l-am avut profesor în clasa a doua. Preda cu o voce joasă și liniștită. Am aflat mai tîrziu că era un adevărat savant. În 1947 l-am avut coleg de suferință la Gherla. Ne-am împrietenit și ziua, cînd făceam plimbarea prin curtea închisorii el îmi povestea despre marii oameni ai lumii Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Napoleon Bonaparte. De multe ori seara, în celulă ne ținea adevărate cursuri despre Mircea cel Bătrîn, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Ioan Vodă cel Cumplit. Cum eram întinși pe jos, unul lîngă altul, pe ciment, toți cei 27 din județul Suceava (județul de atunci căci cei de la Cîmpulung și de la Rădăuți erau în alte celule), îl ascultam cu respirația încetinită. Toți îl rugam ca seara următoare să ne mai povestească și alte subiecte. După Gherla n-a mai funcționat în învățămînt, fie că nu a fost încadrat, fie că n-a vrut să mai lucreze, căci se cereau deacuma condiții cu totul diferite și nu fiecare s-a putut restructura la comandă. El era prea bun romîn ca să poată renunța la tot ce avea în sufletul său. În vara anului 1973 la 12 august, am organizat împreună cu colegul Oniga Ilie, care a stat și el cu noi la Gherla, un parastas la mormîntul lui Bocaneț de la Stupca, la care au participat foarte mulți din foștii lui elevi din toată țara. Tot atunci l-am pomenit și pe profesorul Vasile Strejac, la Suceava.

Profesorul Vasile Strejac a fost tot timpul școlarității noastre îndrumătorul nostru la științele naturale. El ne-a predat zoologia, botanica, geologia, anatomia. Era originar din Cernăuți, mahalaua Roșa. Acolo avea o căsuță țărănească moștenită de la părinții lui. Locuia aici singur și de aici venea la școală pe jos, distanță de peste 3 km. De multe ori era plin de noroi sau de praf. Odată colegul Danicov se uita la ghetele sale peticite, iar el observînd i-a zis: "Ce te uiți la ghetele mele că-s rupte, am și altele mai bune dar sînt date la reparat." Nu-mi aduc aminte dacă avea vreodată pantalonii călcați la dungă, cum aveau alți profesori. Din aceste motive mulți profesori îl cam desconsiderau și nu se fereau de noi să-și arate disprețul. Ba și unii elevi îi reproduceau gesturile sau îi repetau vorbele tipice. Nu se întîmpla însă niciodată să vină în clasă fără material didactic sau să ne pună pe noi să citim din carte mai departe. Eu îi eram adjunctul și totdeauna înainte de a suna mă prezentam la laboratorul de științe naturale pentru a primi planșele sau alte materiale care-i serveau la lecție. Științele naturale au fost totdeauna pentru mine obiectele cele mai îndrăgite și mai aprofundate. Încă din școală aveam cel mai mare herbar și cea mai mare colecție mineralogică. De aceea poate, mai tîrziu, cînd a fost vorba să mă specializez într-o materie oarecare am ales științele naturale. Alegerea a fost poate și din cauza că, îmi ziceam eu că broaștele au patru picioare în orice regiune.

După plecarea noastră de la Cernăuți, el a continuat să predea la Suceava. După război l-am întîlnit odată pe stradă. Avea o figură obosită și ținea în mînă o pungă de hîrtie plină de cireșe din care mînca. Am stat puțin de vorbă cu el. Ceva mai tîrziu am auzit că a murit. Acuma mi-a povestit Boca Haralambie, că pe cînd era el inspector de județ la Suceava, a primit într-o zi telefon de la spital cum că învățătorul Strejac a murit acolo și nu are pe nimeni ca să se ocupă de cele necesare. El a făcut îndată o colectă printre funcționarii inspectoratului și alte cadre didactice și plecînd la spital a dat peste un frate de-a profesorului care era țăran pe undeva pe lîngă Suceava și i-a dat lui banii ca să aibă de înmormîntare.

Prin 1972 am mers împreună cu Oniga Ilie să vedem mormîntul profesorului nostru. Locul era năpădit de buruiene, iar crucea tocită de vreme și abia se mai cunoștea numele, și abia se mai ținea în sus. Mi-a venit în minte că atunci cînd mergeam în excursie, pe dealul Țețina de lîngă Cernăuți, noi îi puneam întrebări, ce plantă e asta sau astalaltă. El răspundea cu numele latin, apoi adăuga numele romînesc. Cîteodată însă cînd nu știa ce plantă este, noi credeam că trebuie să le cunoască pe toate, spunea, parcă cu dispreț: "E o buruiană ordinară." Acuma buruienele ordinare au năpădit pe mormîntul lui și i-au împresurat crucea de lemn aproape putrezită, încît peste un an sau doi nu se mai cunoștea locul de odihnă, a acelui care n-a știut niciodată să-și vadă de interesele sale înainte de cele ale școlii. Acel care a jertfit totul pentru școală, acuma era cu adevărat părăsit de toți. Am făcut un apel către foștii lui elevi, propunînd cîte 50 de lei contribuție pentru a-i ridica o cruce de piatră corespunzătoare cu cel ce a fost Vasile Strejac, omul datoriei. La apel au răspuns mult mai mulți decît cei la care le cunoșteam adresele și au contribuit unii cu cîte 200-300 de lei. Oniga a ținut întreaga contabilitate și s-a interesat de lucrătorii necesari pentru restaurarea mormîntului. La data fixată pentru parastas, au fost prezenți din toată țara peste 100 de oameni. S-a făcut o slujbă religioasă iar Oniga și cu mine i-am evocat memoria. Din banii rămași s-a contribuit și la înfrumusețarea mormîntului lui Alexandru Bocanețu, așa că în aceeași zi ne-am deplasat cu toți la Stupca, la mormîntul, în ziua de 12 august 1973.

missing image
missing image

Profesorul Alexandru Zavulovici, care ne preda muzica și vioara, a fost totdeauna apărătorul celor obijduiți și uneori chiar cînd era nevoie să se ia măsuri juste față de unii elevi, el intervenea arătînd totdeauna foarte multă înțelegere pentru vîrsta noastră plină de neastîmpăr și neprevăzut. Era iubit de toți elevii, văzînd în el un părinte drag. Între cele două războaie și o bună parte de după 23 august, pe o perioadă de 57 de ani, figura lui Zavulovici a dominat întreaga activitate culturală și artistică din Bucovina. Pe cele trei laturi ale activității sale, acea de profesor, de dirijor și compozitor, el a deținut capul de afiș pentru această perioadă. Cred că nimeni din Bucovina nu s-a bucurat de atîtea aprecieri și laude ca profesorul nostru. Înființarea și dirijarea corului școalei normale de băieți, apoi a corului unit de băiți și fete, apoi a corului metropolitan ca și dirijarea corului societății de muzică numită "Armonia", toate i-au adus un binemeritat prestigiu de dirijor. Compozițiile lui muzicale l-au situat alături de marii muzicieni ai Bucovinei ca Vorobchievici, Marariu-Andrievici, Ciprian Porumbescu, Tudor Floudar, Mandirenshi, Voevidea și alții. Turneele organizate de profesorul Zvulovici au dus muzica romînească pe toate plaiurile țării. După exemplul său s-au ridicat dintre foștii săi elevi o serie de dirijori de coruri care au dus faima cîntecului peste întreaga țară.

Deși eu eram mai slab la muzică și la vioară căci îmi aduc aminte că într-un an la aceste obiecte aveam notele cele mai mici, 7 și 7, încolo numai 8, 9 și 10, și credeam că la școală unde voi fi, va preda altcineva muzica, eu neavînd destul talent, totuși am predat o mulțime de cîntece cît am fost la clasele I – IV, iar la Botoșana s-a întîmplat că am predat muzica la clasele V – VIII, am făcut cor pe 2 – 3 voci și am învățat cîntece și cu tineretul de la căminul cultural.

La obiectul matematică n-am avut niciodată rezultate mulțumitoare. Mai întîi că nu am făcut sistematic de la început, de la școala primară. Apoi la normală l-am avut mai întîi pe profesorul Cavulea, care era suplinitar, apoi pe Petru Diaconu care a predat matematică și fizică pînă la sfîrșit. El credea că eu știu matematică și-mi dădea note bune, în realitate nu știam. Fizica o înțelegeam și îmi plăcea, dar matematica o dibuiam numai.

Îmi aduc aminte că la o inspecție la fizică profesorul voia să demonstreze producerea curentului electric datorită unei reacții chimice. Pentru aceasta a atins două discuri care erau în legătură cu un voltametru și nu s-a observat nimică pe aparatul de măsură, a udat apoi discurile cu apă și s-ar fi părut că se vede ceva mișcare, a pus apoi apă acidulată și s-a observat producerea de curent. Inspectorul însă a spus că nu se produce nici cea mai mică cantitate de curent dacă apa nu este acidulată și dacă ni s-a părut nouă că s-a indicat ceva pe aparat, aceasta se datorește faptului că pe discuri ar fi putut să fie niște resturi de acid, de la experiențele trecute și acum punînd apă să se producă oarecare reacție. În realitate curentul se produce numai dacă apa este acidulată. Pînă atunci nu puneam la îndoială nici una din afirmațiile profesorului.

La religie însă, mai ales prin clasele superioare, ca un răzvrătit , după ce ieșea din clasă preotul Percec care ne preda acest obiect, mă suiam eu la catedră și răsturnam spusele profesorului. Cum e posibil, spuneam eu, care aveam 10 la botanică, ca Dumnezeu să fi făcut mai întîi plantele și animalele, așa pe întuneric în ziua a treia, și apoi să fi făcut soarele și luna în ziua a patra. Cum se făcea asimilarea clorofiliană la plante dacă încă nu era lumină. Și apoi, cum se cunoștea că este dimineața și seara în ziua întîia, a doua și a treia, daca încă nu era soarele, care de fapt marchează începutul și sfîrșitul zilei. Apoi, cum se împacă afirmația că Dumnezeu este atotștiutor cu aceea că s-a căit și că i-a părut rău că l-a făcut pe om. El deci n-a știut de la început că omul va păcătui și că va fi rău, deși a spus mai înainte că bune sînt toate cîte le-a făcut. Apoi s-a supărat, ca un meșter prost, și a distrus totul prin potop. N-ar fi fost mai bine să îndrepte greșelile de creație și să nu mai distrugă toate făpturile mîinilor sale, fără să pună în locul lor alte făpturi mai bune. Cînd ne-a vorbit despre concepția imaculată a fecioarei Maria eu am pus întrebarea colegilor: Oare de unde o fi găsit Maricica un spermatozoid dacă nu a cunoscut deloc un bărbat? Și așa ca împins de duhul cel rău, puneam la îndoială aproape toate dogmele credinței pravoslavnice.

Limba franceză ne-a fost predată timp de 7 ani de patru profesori. În clasa I-a și a II-a ne-a predat profesorul suplinitar Besplitni, care chiar nouă ni se părea pe atunci că nu prea știe bine materia. În clasa a III-a, a IV-a și a V-a ne-a predat doamna Diaconu, care avea o grijă de mamă pentru educația noastră. Mie mi se părea că știu franceza destul de bine. În clasa a VI-a a venit un francez adevărat, Meiercur care știa puțin romînește iar în clasa a VII-a, ultima, Georges Dementhon, care nu știa nici un cuvînt în romînește. Pentru a vedea ce știm noi franțuzește ne-a dat un extemporal în care a făcut o mică dictare. Le-a corectat și ora următoare, aveam cîte două ore pe săptămînă, ne-a comunicat notele. Majoritatea erau de 1, 2 și 3, dar erau și 0 ¼, 0 ¾, 0 1/2 , 2 3/4 , etc. Cînd a ajuns la mine care eram al șaptelea pe lista alfabetică, am văzut că am nota 5. Am rămas uimit căci pînă atunci căpătam totdeauna note destul de ridicate. Pînă la urmă am văzut că numai eu și Rusu Ioan aveam nota 5, ceilalți aveau note inferioare. Dementhon a început o muncă asiduă, noi însă eram prea stricați ca să mai poată repara ceva. După cum am auzit însă mai tîrziu, acei care au început să învețe cu dînsul din clasa întîia, au reușit să-și însușească limba destul de bine. Pentru a învăța mai bine limba, am început să citesc literatură, cu dicționarul în mînă. Prima carte citită în întregime a fost "Le Petit Chose, histoire d’un enfant" de Alphonse Daudet. Am terminat de citit și abia mult mai tîrziu am văzut că Petit Chose se traduce prin Piciul.

La lucrul manual în clasele mai mari l-am avut pe profesorul Buba, ajutat de maistrul Isopencu, un tînăr foarte îndemînatic la diferitele feluri de lucrări. El a lucrat păpușile pentru primul teatru de păpuși din țara noastră, făcute de marele pictor Loevendal, care era angajat ca pictor decorator la Teatrul Național.

Noi elevii făceam diverse lucrări cum ar fi legătorie de cărți, tîmplărie, strungărie, sculptură în lemn și modelaj în lemn sau plastelină, pirogravură, etc.

missing image

Îmi aduc aminte că eu am făcut un eșichier la tîmplărie și la strung toate figurile de șah. Am și acuma în palma stîngă o cicatrice de la dalta pe care am scăpat-o în mînă pe cînd finisam figurile. Primeam totdeauna nota 10 pentru orice lucrare executată. Cînd am fost însă la definitivat, la trei ani după terminarea școlii, trebuia să făceam un obiect și la lucrul manual. Eu m-am obligat să fac o serie de obiecte printre care și un macahon la strung. Președintele comisiei, prof. Iancu, directorul școalei normale din Șendriceni, Dorohoi, m-a întrebat ce este un macahon. Eu m-am mirat că nu știe ce e aia, deși văd acuma, căutînd în toate dicționarele mele, nu e trecut cuvîntul macahon, acel pistil sau pisălog de rîșnit mac. După ce i-am explicat ce este, mi-a zis că să fac așa un obiect. Maistrul Isopencu, care era un meșter desăvîrșit, și crezînd că eu n-o să pot face un obiect perfect, mi-a zis că îmi face el macahonul. Totuși cînd am prezentat obiectul în fața comisiei nu mi-a pus decît 8, ceea ce eu n-am avut niciodată la lucrul manual. Mi-am zis atunci că profesorul Iancu, habar nu are, nu numai de ce este un macahon, dar și de felul cum se pune o notă, sau poate era din aceia care cred că 10 se pune lui Dumnezeu, 9 profesorului și 8 elevului. Dar el era și mai habotnic, încît a pus 8 maistrului cel mai desăvîrșit. Se vede că de aceea foștii lui elevi pe care i-am întîlnit mai tîrziu vorbeau cu foarte puțin respect.

În ultima clasă, a VII-a, l-am avut la limba romînă pe profesorul Garoș. Era un profesor extrem de exigent. Abia la dînsul mi-am dat seama că nu știam gramatica destul de bine. Și el avea pretenția ca un învățător să cunoască gramatica la perfecție. La o examinare m-am încurcat la pronumele personale prescurtate și mi-a pus nota 3. Am rămas uluit, dar m-am pus pe învățate. Totuși mai mult de 8 nu mi-a pus niciodată. La sfîrșitul anului a trebuit să-mi încheie cu nota 7. Pe cînd eram în curte și făceam cu clasa și profesorii o fotografie de amintire, m-a chemat la dînsul și mi-a spus: "Boca, ți-am schimbat nota din 7 în 8, căci de altfel nu puteai să iei cu eminență." I-am mulțumit și cînd am fost în clasă am căutat în dicționar să văd ce înseamnă eminență.

În iarna lui 1928, cînd ne-am întors din vacanța de Crăciun, ne-am trezit că portarul Brunievici ne verifică la poartă și care avea banii de plătit taxa pentru internat, îi dă voie să intre înlăuntru, iar cine nu avea rămînea în stradă. Eu am rămas plîngînd la poarta școlii. Să mă întorc acasă nu puteam căci nu aveam bani nici pentru drum. Era noapte și frig. Ce să fac? Unde să mă duc? Mi-am adus aminte de uncheșul Simion care ședea pe Iancu Flondar la nr 45 și pe care l-am vizitat de cîteva ori. Acum însă nu mai era acolo ci undeva la Storojineț. El însă ajuta pe Ion al lui uncheșu Tănasă și pe Roman al lui uncheșul Gheorghe. Unde să mă mai bag și eu? De fapt, după cum am auzit, aceștia îi făcuseră multe neplăceri. Ion, de prin clasa a treia s-a retras de la liceu și mai tîrziu a făcut școala de brigadieri silvici de la Rădăuți. Roman a fost luat de la liceul Aron Pumnul din Cernăuți și mutat la liceul din Storojineț, unde a și terminat. Dar cum stam eu plîngînd și gîndindu-mă ce e de făcut, deodată mi-a venit idea să plec imediat la Storojineț. Dar în miez de noapte? M-am rugat de portar să mă lase în internat pînă dimineață, că apoi plec eu la un uncheș și poate că aduc banii necesari. M-a lăsat și dimineața am pornit la drum. Parcă erau 25 km. Era zăpadă mare, însă drumul era bătut așa că pe la amiază eram la Storojieț. Mi-era rușine să întreb pe cineva unde șade uncheșul. M-am gîndit că nu poate sta prea departe de tribunal. Cînd am ajuns în centru, am luat-o la stînga și văzînd o clădire mare m-am uitat și mi-am zis că acolo trebuie să fie judecătoria. M-am înturnat puțin înapoi și era o stradă numită Em. Slușanschi. Am luat-o pe acolo. Mă uitam în dreapta și în stînga și deodată, cum mergeam la deal, văd pe o tăbliță scris Simeon I. Boca, advocat. Mi-a tresărit inima și parcă îmi părea rău că am ajuns așa de repede. Nu îndrăzneam să intru. Ce să zic? Ce caut? Stam la portiță cu inima vîcnind. Un cîine mare, lup, începu să latre la mine. O doamnă frumoasă mă întrebă "Pe cine cauți dumneata?" Era mătușa Aneta. Cînd a văzut cine sînt îndată m-a luat în casă și a început să mă întrebe de unde vin? cum am ajuns? ce s-a întîmplat? poate-s flămînd?

În bucătărie era un miros plăcut de mîncare, iar eu nu mîncasem de ieri de cînd am plecat de acasă. Îndată mi-a pus ceva să mănînc iar eu am uitat de rușine și am început să golesc farfuria. Cînd i-am spus că am venit pe jos de la Cernăuți, mătușa și-a făcut cruce. Cum am îndrăznit să plec la un drum așa de lung și pe vreme de iarnă. Mie nu mi s-a părut că e un drum prea greu, din contra a fost plăcut și frumos. Cînd i-am spus că am fost dat afară de la școală m-a întrebat ce am făcut, din ce cauză m-au dat afară. Poate am note rele sau că m-am pus în gură cu cineva. Degeaba doar nu avea să mă dea afară.

- Nu am note rele, uitați-vă și dumneavoastră la certificat!

Și-i întind extrasul după matricolă pe trimestrul întîi în care majoritatea notelor erau de 9 și 10. Mătușa s-a uitat la hîrtie și cînd a văzut ce note am, m-a îmbrațișat și m-a sărutat pe obraz.

- Spune-mi întîi mie ce-ai făcut că îndată vine uncheșă-tu și să știm ce să-i spunem.

- Mătușă, zău că n-am făcut nimică, da n-am avut cu ce plăti taxa la internat și au zis că dacă nu plătesc, nu mă mai primesc la școală.

- Îi sigur că-i așa?

- Așa-i mătușă!

Și au început să-mi dea lacrimile.

Îndată a venit uncheșul radios și bine dispus, se vede că a cîștigat procesele. Eu i-am sărutat mîna și am tăcut așteptînd să fiu întrebat. El a luat o carte mare de pe raft și a început să caute. Era "Dicționarul universal al limbei romîne" de Lazăr Șaineanu. Apoi a zis către mătușa:

- Va să zică Cretinismul este o boală a minții, imbecil sau idiot.

După aceasta ei au trecut în altă cameră și au discutat ceva. Îndată au deschis ușa și uncheșul cu certificatul meu în mînă mi-a zis:

- Bine Vasilică, dacă-i așa, mîine ai să ai banii în mînă și ai să plătești taxa. Te felicit pentru note.

Nu știu dacă am mai zis ceva sau am tăcut.

missing image

A doua zi am plecat la Cernăuți cu trenul și am achitat taxa cîtă mi se cerea. Era începutul crizei financiare care a zguduit toată lumea de pe atunci.

Uncheșul mi-a plătit toată întreținerea la școală în clasa a IV-a și a V-a. În clasa a VI-a și a VII-a am avut alte resurse și anume în urma propunerii profesorului Abager de a se face o autoconducere, s-a adoptat partea privitoare la păstrarea disciplinei în internat și școală prin desființarea posturilor de pedagogi și înlocuirea lor cu șefi de clasă, dintre elevii clasei a șasea iar peste toți aceștia s-a înființat funcția de șef al internatului care avea răspunderea pe întreaga disciplină avînd în subordine pe toți șefii de clasă. Cînd am trecut în clasa a șasea, mie mi-a revenit funcția de șef al internatului și odată cu această funcție scutirea de orice taxă către școală. De fapt de taxă nu era scutit nimeni, însă noi am fost trecuți pe statul de plată ca pedagogi pentru care semnam, iar sumele se vărsau la casierie ca taxe școlare.

Noi fiind prima serie de elevi care am făcut șapte clase, nu șase ca pînă atunci, am beneficiat și anul următor de scutirea de taxe, așa că nu a mai fost nevoie de bunăvoința uncheșului Simion.

Nu a fost deloc ușor, ca doi ani de zile să fii mereu între ciocoan și nicovală. Pe de o parte, cei peste 200 de elevi care căutau prin firea lucrurilor să abuzeze de libertatea ce li se acorda, iar pe de altă parte conducerea superioară a școlii, care căuta să mențină între școlari o disciplină cît mai perfectă.

missing image

Directorul școlii, profesorul Laurențiu Tomoiagă era o fire foarte echilibrată, bun gospodar și bun profesor. Ca pedagog a fost poate prea sever. Pentru orice abatere, pe care eu trebuia sa i-o semnalez în scris, dînsul aplica pedeapsa cu eliminarea din școală pe timp de două săptămîni sau o lună. Sistemul eliminărilor, din punct de vedere al colectivului, era bun căci ferea întregul de stricăciune, prin îndepărtarea părții stricate. Din punct de vedere al individului eliminat, putea să fie și mai rău, dacă respectivul nu avea o familie înțelegătoare și astfel cel culpabil putea să facă greșeli și mai mari.

Îmi amintesc că prin clasa a III-a am fost eliminat pe două săptămîni din cauză că am dat o palmă colegului Danicov din cauză că s-a exprimat cumva batjocoritor la adresa istoriei țării noastre. Cînd am ajuns acasă mama s-a bucurat căci era înainte de Paști și ea credea că am venit mai devreme ca să o ajut la treburi.

Ca șef de internat eu trebuia să supraveghez scularea la orele 5 și pregătirea pentru meditație care dura pînă la orele 7. Apoi plecarea la masă și luarea mesei trebuia să se petreacă în cea mai perfectă ordine. Întoarcerea în clasă și în pauzele dintre ore trebuia de asemenea să se facă în liniște și cu rîndul, cîte doi, pe clase. După masă, de la orele 6 la 7 trebuia ca toată lumea să meargă la plimbare cu rîndul de regulă pînă la parcul Dominic și înapoi. Dacă se mergea la teatru, cinematograf sau la baie, în oraș, de asemenea trebuia să am grijă să nu se îndepărteze nimeni din rînd sau să fie dezordine. În fiecare duminică era obligatoriu să mergem la biserică la Sfînta Paraschiva, apoi în chip de plimbare străbăteam anumite străzi pînă la orele 13 cînd trebuia să fim prezenți la masă. După masă se făcea studiu individual la vioară. Atunci trebuia să fie toate geamurile închise pentru a nu se auzi pe stradă vacarmul sutelor de vioare dezacordate și scîrțîinde. După masa de seară se făcea meditație pînă la orele 9 cînd se pleca la culcare după aceiași ordine. Dimineața și seara se spunea rugăciunea în front, cînd trebuia să fie toți prezenți. Adunarea pentru rugăciune se făcea în curte, rînduiți pe clase, în cea mai mare disciplină. Fiecare șef de clasă trebuia să fie cu clasa lui la toate aceste activități iar eu trebuia să supraveghez peste toate ca să nu se întîmple dezordine sau încălcări ale disciplinii. Am fost totdeauna foarte sever și pretențios. Așa cum eram eu aveam pretenția să fie toți. De aceea toți aveau frică de mine și cînd auzeau pașii mei îndesați și pocnind pe călcîie se auzea: "vine Boca!" Repede se stabilea liniștea și disciplina. Eu nu le făceam nimică celor în culpă, numai îi notam în carnețelul meu. Și acuma am găsit în diversele mele carnețele nume de elevi. Cine știe ce or fi făcut.

Directorul mi-a spus de la început, foarte categoric, ca să știu:

- Boca, dacă un profesor din școala noastră ar lovi un elev, din acea clipă nu ar mai fi profesor la noi.

Asta ca să înțeleg eu. Și în adevăr bătaia era cu totul necunoscută în școala noastră. De aceea am rămas cu totul surprins cînd profesorul de agricultură, care era de curînd venit din altă parte, a dat o palmă unui coleg de-al meu în timpul orei de practică în grădină. În pauză m-am dus la director:

- Vă rog, domnul profesor Postolache a bătut pe elevul ...

- Boca, bine că mi-ai raportat, cred ca n-are să se mai întîmple.

Și nu s-a mai întîmplat.

Cînd eram în clasa a VI-a, deci prin anul 1930, din cauza situației economice din țară s-au desființat școlile normale din Vășcăuți și din Fălticeni, iar elevii acestor școli au fost repartizați la altele, printre care și la noi și la Șendriceni – Dorohoi.

În clasa noastră au venit mai mulți colegi de la Fălticeni. Într-o zi am văzut pe unul din ei un păduche. Veneau doar din țara păduchilor. Eram în primejdie să ne umplem cu toții. M-am dus la director și i-am raportat. Îndată a venit medicul școlii și a făcut un control general. Pe toți i-a găsit cu păduchi. S-au luat cele mai drastice măsuri de deparazitare. Pînă și saltelele din dormitoare au fost scoase afară, paiele din ele au fost arse și au fost umplute cu paie noi. Pe atunci nu exista praful DBT. În felul acesta s-a barat drumul păduchilor spre internatul nostru.

Laurențiu Tomoiagă era un om realist și se gîndea la pregătirea noastră pentru viață. În plimbările noastre mi-a spus că a vorbit cu doamna Diaconu că băieții noștri sînt mari, eu aveam 21 de ani, și că este necesar să se cunoască cu fetele de la normală, ca să nu intre în viață ca niște sălbatici, iar fetele se mărită cu cine se nimerește dacă nu au de pe acuma legături cu băieți de condiția lor, așa că au plănuit să facă un cor mixt între băieții de la școala noastră și fetele de la școala normală. Acest cor a și funcționat mai mulți ani și a dat concerte la Teatrul Național. Se făcea pregătirea băieților la noi, a fetelor la ele și cînd cîntecele se părea că merg, se făcea asamblarea în sala de gimnastică la fete. Cu cîte emoții se pregăteau aceste întîlniri. Mulți au rămas cu amintiri plăcute pentru toată viața, iar altora de aici li s-a tras soarta, rămînînd uniți pentru totdeauna. Acolo se schimbau bilețele și scrisori, sau măcar ochiade cu multe înțelesuri. Coriștii din clasa noastră participau și la activitatea societății "Armonia" condusă de profesorul Leca Morariu și corul dirijat de Zavulovici.

missing image

Societatea "Armonia" dădea și baluri la care participau toți membrii precum și coriștii. La un astfel de bal au fost invitați și băieții noștri. Directorul a spus că este de acord dacă particip și eu. Nu mai fusesem la un bal și nici nu știam să dansez. Ba eram împotriva dansului socotindu-l ca ceva nedemn pentru ființa umană. Cum să țopăie oamenii serioși întocmai ca niște cîrlani pe marginea șanțului. Nici nu mă gîndeam să plec. Colegii însă au insistat cu atîta stăruință încît n-am avut încotro. Dar pînă la urmă am găsit pretextul suprem: "Eu nu dansez, așa că..." Ce naiv sînt, doar nu trebuie numaidecît să dansez, nu toți care merg la bal trebuie să danseze. Și apoi dacă directorul le-a permis, cum pot eu să mă opun. Ce fel de coleg sînt eu? Eu n-am să trăiesc între oameni? Ultimul argument "nu mă pot duce la balul Armonia într-un costum național prăpădit ca al meu." Ca prin minune a apărut un costum de toată frumusețea. Imediat să-l probez. După părerea lor îmi venea minunat. Eu însă, mă îmbrăcam prima oară într-un costum nemțesc, cum se zicea pe atunci și mă simțeam stingherit și caraghios. Totuși gata, mergem! Ce bucurie pe ei și ce strigăte de "Ura! Mergem!" Eu mă simțeam emoționat și indispus. Cum să merg la bal eu. Totuși, la bal a fost foarte frumos. Îmi părea rău că nu știu să dansez și mi-am propus în gînd să învăț.

Întîlniri cu fetele se mai făceau și cînd mergeam la teatru sau alte manifestări. Așa de pildă la 10 mai 1929, la carele alegorice care au defilat în Piața Unirii, s-a făcut și o nuntă țărănească la care au participat 14 băieți de la noi și cam tot atîtea fete de la normală. În fotografia ce o păstrez se văd în față elevi din clasa a VI-a iar în spate cei din clasa a V-a. Mire era cel cu hurmuz la căciulă, Furtună, iar mireasa a fost Iliuț, care era o mare cîntăreață și artistă.

missing image

Dar întîlnirile cele serioase erau cele din timpul vacanțelor de la Crăciun, de la Paști și vacanța mare, cînd se organizau baluri de către societățile studențești cum erau "Dacia", "Junimea", "Bucovina" și altele. Atunci se făceau baluri "selecte" la care nu participa oricine, ci numai cine era invitat. Astfel de baluri se organizau la Cacica, Solca, Arbore, Pîrtești de jos, etc, unde erau mai mulți studenți și elevi și unde era o sală corespunzătoare. La Botoșana știu că s-a organizat un bal în localul școlii de către domnul director Gorcea în vara lui 1932 , după terminarea anului școlar, bal la care am dansat prima oară, cu Creangă Aurelia, actuala doamnă Albu.

Cînd eram prin clasa a IV-a, prin 1928, uitîndu-mă odată în oglindă am văzut, spre surprinderea mea că pe față și pe sub nas crescuseră niște tuleie hîde de păr. Mă pipăiam și căutam să apreciez cît îs de mari. M-am gîndit că de acuma încep să fiu bărbat, totuși sunt prea slut dacă mă las așa. Ce să fac? Nici nu știam cum și nici nu aveam cu ce mă bărbieri. M-am dus în oraș. Pe strădița din fața liceului "Aron Pumnul", la subsol, era o frizerie. Patronul frizeriei, un evreu, văzînd că privesc dar nu îndrăznesc să intru, a ieșit în prag și m-a poftit înlăuntru:

- Dacă vrei să te bărbierești, poftim pe scaun, imediat ești gata.

- Dar cît costă?

Am întrebat eu, crezînd că poate n-am eu atîția bani cît are să coste treaba asta.

- Vai de mine! Are să te coste un milion de lei! /p>

Și mă și poftește pe scaun, cu gîndul că, chiar de n-am eu atîția bani, el tot mă bărbierește. Mi-a pus un șervet în față care mirosea a ceva deosebit, nu-mi puteam eu explica de ce mirosea așa. Apoi a început să mă frece cu pămătuful pe obraz, fără nici un pic de considerație. Cînd mi-a dat cu spumă de săpun peste buze m-a șters imediat cu un colț a șervetului. Cît ai zice pește eram gata bărbierit. Eram parcă gata să plîng de ciudă, de ce l-am lăsat să mă bărbierească. Cum și-a bătut joc de fața mea, parcă ar fi jumulit un pui. Cine dracu m-a pus să vin la jidanul ăsta?

- Ei flăcăule, ai 3 lei?

I-am plătit banii și am plecat rușinat și mînios pe mine însumi că de ce mi-am dat obrazul pe mîna jidanului. Mă pipăiam cu mîna și simțeam pielea netedă și lunecoasă. Cine m-a pus să mă duc la flendurosul ăla? Măcar de s-ar fi purtat mai ceremonios cu mine, dar așa m-a fleșturit repede, repede și mi-a cerut banii. Dacă s-ar fi purtat mai frumos cu mine, aș fi fost în stare să-i plătesc și 20 de lei. Vai, de ce a trebuit să mă bărbieresc?

La începutul lui iunie 1930, era într-o duminică și fiind învoit în oraș am observat o mare agitație. Toți discutau pe stradă și citeau ziarele. Venise în țară regele Carol al II-lea. M-am aprins și entuziasmat de parcă pe mine m-ar fi ales țara să fiu rege. Am cumpărat și eu îndată toate ziarele, cîte apăruseră. Ajuns la școală, toți colegii s-au adunat în jurul meu și am început să citim. Dintre toate Universul era mai rezervat și eram oarecum indignat pentru atitudinea acestui ziar. De la a treia zi înainte a intrat și Universul în corul favorabil al celorlalte ziare. Mă bucuram de schimbarea domnilor uitînd de proverbul care spunea "schimbarea domnilor, bucuria nebunilor".

În curînd s-a constatat că țara nu mai putea plăti salariile funcționarilor. Învățătorii au stat fără salar cîte 5-6 luni de zile. S-au întîmplat atunci acțiuni tragice din cauza mizeriei ce se instalase în țară. Totuși nu ne gîndeam că regele ar putea fi marele vinovat. El se ocupa de cultul personalității sale, prin înființarea organizației școlarilor numită "Straja Țării". Organizația prelua multe metode și acțiuni de la organizația anterioară, "Cercetășia", care avea un caracter internațional și cosmopolit, și a urmat "Organizația pionierilor" care la început creștea copiii în cultul "Măreției Uniunii Sovietice" și abia mai tîrziu cravatelor roșii li s-a adăugat o fîșie tricolor.

Eu am adăugat de îndată scopurilor Străjăriei acela de a crește copiii în cultul patriei. Am fost trimis printre primii învățători la cursurile de străjărie de la Breaza, unde timp de 30 de zile am fost instruiți de felul cum trebuie să procedăm cu elevii organizați în străjeri.

missing image

Șeful străjeriei era colonelul Sidorovici, care l-a ajutat pe rege să vină în țară. Cînd s-au dat organizațiilor drapele cu însemnele străjeriei eu am fost delegat al orașului Storojineț și am primit din mîna regelui acel drapel. Eram îmbrăcat în costum național și mă simțeam foarte mîndru că am dat mîna cu regele.

missing image

N-a trecut însă mult timp și s-a auzit că Majestatea sa nu trăiește cu nevasta lui, mama lui Mihai I, care a fost rege încă de mic copil și l-a urmat pe Carol al II-lea, ci avea o amantă numită doamna Lupescu, care în realitate se numea doamna Wollf și că tatăl madamei, care era un negustor de stofe, a ajuns furnizor al curții regale și aproviziona întreaga armată, îmbogățindu-se pe spinarea țării. Uniforma ofițerilor se schimba cam odată pe an și toate stofele noilor uniforme se procurau prin domnul Wollf. Că Majestatea sa organiza la palat jocuri de cărți cu bogătașii țării care trebuiau să piardă totdeauna căci așa era frumos și patriotic. Că Majestatea sa, avînd nevoie de bani, fiind sărac, a fost nevoit să-și vîndă casa, adică castelul Peleș, iar miniștrii Majestății sale, adică guvernul s-a gîndit că ar fi frumos și patriotic să recupereze castelul pe seama statului și să-l dea în dar regelui de ziua numelui său. Că Majestatea sa a organizat un concurs de frumusețe și a ieșit "Miss Romînia" fata unui general, care a trebuit sa i-o plaseze la pat, de unde au scos-o pe targă, în stare de nesimțire. Că Majestatea sa s-a gîndit profund cum să înzestreze armata țării cu avioane de luptă și s-a hotărît ca pe fiecare scrisoare ce o trimite cetățeanul și pe fiecare petiție ce o face cetățeanul către autorități să se aplice cîte un timbru special numit timbrul aviației. Cînd s-a strîns o sumă bunicică, a însărcinat un general care s-a dus cu suma aceasta în America și a cumpărat Majestății sale o moșie frumoasă sau o fermă și un castel, așa ca la nevoie Majestatea sa să poată deveni fermier american. Că Majestatea sa, fiind cam vehement, pe cînd se bătea cu frati-su, prințul Nicolae, a scos pistolul și a vrut să-l împuște dar că mă-sa, regina Maria, ca o bună mamă a intervenit, așa că pistolul în loc să se descarce în capul lui frati-su, s-a descărcat în brațul lu mă-sa, așa că săraca a trebuit să sufere din această cauză pînă la moarte. Că Majestatea sa și-a pierdut încrederea în oamenii țării și în partidele politice așa că le-a desființat pe toate și a format un singur partid, partidul său numit așa de frumos "Frontul Renașterii Naționale", mai pe scurt FRN, de unde unii sturlubatici au zis "ferene doamne de așa ceva". Ca membri ai noului partid au fost înscriși din oficiu toți funcționarii țării, toți profesorii și învățătorii (nu degeaba a zis Majestatea sa că dacă n-ar fi fost hărăzit de sus să fie rege s-ar fi făcut învățător). Mi se pare că a fost numit chiar învățător de onoare (ce onoare). Deci și eu am fost înscris în acel partid și am depus jurămîntul de credință "pentru țară și rege". E de altfel singurul partid care a avut și aderența mea. Ca om a tot înțelept, el singur numea pe toți conducătorii de partid și de guvern și hotăra singur ce trebuie de făcut în toate domeniile sociale, economice, politice și religioase; cel mult dacă se consulta cu doamna Lupescu. De altfel se vorbea că doamna Lupescu apărea alături de Majestatea sa în diferite ocazii, solemne chiar, căci doar alături de ea se simțea regele liniștit și în siguranță.Pînă cînd un general, băgat de Majestatea sa la pușcărie pentru că nu-i plăcea Lupeasca, a ieși de acolo și i-a făcut de ducă Majestății sale. Pe cît de mult m-am bucurat de venirea sa la tron pe atît de indiferent am rămas la plecarea sa. Era să zic Dumnezeu să-l ierte. Atunci era într-o seară de toamnă, ne aflam la concentrare cu regimentul 29 infanterie în satul Mălini județ Suceava, cînd am depus jurămînt la noul rege Mihai I, care a fost pînă atunci Mare Voevod de Alba-Iulia.

În vacanțele mari, cînd eram mai mic, era prilej de odihnă, de destindere, iar pentru mine special era prilej de a citi. De multe ori mama îmi zicea:

- Măi băiete, mai lasă la focu cărțile acelea că ai să te strici la cap.

Întîlnirile noastre erau de regulă la școală la familia domnului director Gorcea. Aici veneau diferite rude și prieteni ai familiei. Într-o vară, mi se pare că prin 1933, au venit marele folclorist Constantin Brăileanu, cu o nepoată a doamnei Gorcea, domnișoara Coca Șotrapu, fiica profesorului de latină Șotrapu, care a scris o gramatică a limbii latine. Brăileanu făcea culegeri de folclor muzical și poetic. Eu eram foarte interesat de acest gen de lucru. Chema oameni și îi punea să cînte sau să recite și-i înregistra pe niște suluri, parcă de ceară. Pe atunci nu erau încă magnetofoane. Punea omul în fața aparatului și-i spunea să-i dea drumul. Mie mi se părea că ar fi trebuit să le explice ceva, ce și cum să zică, dar el nu intervenea în nici un fel. De multe ori eu interveneam, dar dînsul îmi atrăgea atenția să nu intervin deloc. Odată pe cînd era pauză de înregistrări, l-am întrebat dacă îl interesează numai poezii vorbite sau și scrise?

- Cum adică să fie scrise într-o carte?

- Nu, să fie poezii făcute de un om și scrise într-un carnețel.

- Adă-l la mine să vedem cum e carnețelul.

M-am dus acasă și i-am adus carneul de cîntece al lui Vasile I. Tomuț, tatăl dascălului Costan Tomuț, care era văr bun cu mama mea. Carnețelul era de format 11/17, făcut dintr-un caiet obișnuit, îndoit în două. Era scris cu cerneală neagră, cu o grafie foarte îngrijită și deci foarte citeț. În acest carnețel erau trecute 16 poezii cărora autorul le vicea "Vers". Astfel era "Versul de la mobilizare", "Alt vers de Despărțire", "Alt vers de război", etc. După fiecare vers era semnat V. Tomuț, Vasile Tomuț sau numai Tomuț.

După ce Brăileanu a frunzărit carnețelul și a citit ici și colo, m-a întrebat dacă pot să-l las la dînsul.

- Nu pot căci nu e al meu, e a lui Costan Tomuț, fiul poetului.

- Spune-i lui Costan să vină pînă la mine.

L-am chemat pe Costan și el i-a lăsat carnețelul care se află acuma la Arhiva de folclor a Societății Compozitorilor Romîni.

În 1944, Constantin Brăiloiu a scos o carte, format 25/20 intitulată "Poeziile soldatului Tomuț din războiul 1914 – 1918", în care face un studiu a acestor poezii comparîndu-l cu alți poeți țărani, iar la urmă reproduce și toate acele versuri. Tot aici s-a tipărit și un cîntec pe note a Anei Ilișoiu, intitulat "De jale". De fapt este doina bucovineană propriu zisă, singura melodie pe care se cîntau înainte toate cîntecele de pe la noi. Această Ana era o mare cîntăreață a satului nostru.

missing image

Pe lîngă lecturi și distracții vacanțele mari mi-au dat prilejul de a face ceva parale, de cheltuială, căci mama nu avea nici o posibilitate, iar la uncheșul Simion nu puteam apela și pentru aceste treburi. Așa că în vara lui 1929, pe cînd am terminat clasa a V-a, aveam deci 19 ani, am recurs la vechiul obicei a botoșănarilor, am plecat "la coasă" la Moldova. Am plecat o mulțime de oameni cu căruțele pînă în comuna Albești, județul Botoșani, pe moșia lui Popovici-Bîznoșanu. Aici, ca și la Dăngeni, ne-a dat tainul necesar, constînd din făină de porumb pentru mămăligă, care urma să o facem noi pe ogor sau lan, și brînză de oi. A doua zi de dimineață vătanul boierului, ne-a dus la Fundul moșiei și ne-a împănat o porțiune din lanul de grîu pe care trebuia s-o cosească ceata noastră formată din fratele Ion Boca, Costan Tomuț, Samson Solcan, Fan (Xenofan) Robu și eu, Vasile Boca. De îndată ne-am bătut coasele, le-am ascuțit cu cutea pe care o țineam în teoc, purtat la brîu și am pornit la treabă. În frunte mergea fratele Ion, urmat de ceilalți, iar în coadă eu. În urma noastră rămîneau brazdele de grîu cosit. De îndată am văzut că eu nu mă pot ține de rînd. Dădeam din toată puterea dar rămîneam tot mai înapoi. Mi-era ciudă că îmi venea să plîng. Cei din față parcă se jucau cu coasele, iar eu și Fan trăgeam din greu și rămîneam în urmă. Cu rușine le-am spus că mi-e imposibil să mă țin de ei, dar aflînd înțelegere, erau doar oamenii mei și vedeau că nu sînt antrenat, m-au trimis să le aduc o cofă de apă rece, apoi să strîng coceni de porumb de pe lan și să le fac mămăligă, pe care o mîncam cu brînză de oi. În felul acesta, eu făceam o treabă necesară, dar eram scutit în parte de munca grea de la coasă. Această muncă mi se pare că este cea mai grea, din cîte le face țăranul. Cred că se poate asemăna numai cu munca de ocnaș pe care o făceau sclavii la vîslit la corăbii. La ciucuit snopii, cu grebla, era o treabă mai ușoară, iar la legat, din cauză că paiele erau uscate și țepoase, apoi mai erau păstăi de rapiță care aveau vîrful ca niște ace, îmi sîngerau mîinile pînă la coate. Pentru a mai micșora efectul țepilor, lăsam legatul în snopi pentru timpul nopții, căci căzînd roua, muia puțin paiele și nu ne înțepau chiar așa de tare. Totuși mîinile mele erau numai o rană pînă mai sus de coate. De dormit, dormeam 2-3 ore cu capul pe un snop. În zori, înainte de răsăritul soarelui începeam "la dat jos" brazdele de grîu. Apoi aceeași muncă pînă se termina lanul. Nu-mi aduc aminte cît ne plătea boierul pentru falcea de cosit și pus în clăi, însă în acea perioadă a fost munca cea mai grea din viața mea.

În vacanța lui 1931, imediat după terminarea cursurilor din clasa a VI-a, am fost trimis dimpreună cu Hîncu Dumitru și Sfirnaciuc Arcadie din clasa a V-a și Munteanu Tudor din clasa a VI-a în tabăra de vară de la Satul Lung de lîngă Brașov. Era prima oară cînd elevii din școala noastră erau trimiși într-o tabără de vară. Noi toți trei eram îmbrăcați în costum național, așa că oriunde eram scoși în evidență, fiind singurii din tabără în costume țărănești. Activitatea noastră se mărginea la mici excursii și jocuri libere prin poienile din marginea satului. Aici era un fel de stațiune climaterică de vară căci în afară de elevii din tabără, care eram veniți din toată țara, mai era o sumedenie de lume, veniți pe cont propriu, la aer.

Aici am făcut cunoștință cu o fată. Era o rusoaică numită Eugenia Galcenco. Zicea ea că părinții ei erau nobili ruși fugiți în urma revoluției, veniți în țară la noi de la Tiflis. Locuiau la Bolgrad în subul Basarabiei și tatăl ei era administrator pe moșia boierului Zaharescu. Ceea ce îmi povestea ea mi-a umplut sufletul de spaimă, de repulsie și de groază. Eu am mai auzit sau am mai citit despre comuniști sau bolșevici, dar cînd îți povestește cineva care a trecut prin grozăviile revoluției, vezi cu totul altfel lucrurile. Astfel am citit o carte de Panait Istrate, din perioada dinainte de a fi fost în Rusia. Parcă se chema "Trecut și viitor". Mi-a dat-o un elev din clasele superioare și mi-a spus s-o citesc pe ascuns, iar de mă prinde cu dînsa să nu spun că o am de la el. Odată am găsit un manifest dactilografiat pe care l-am citit cu mare frică apoi l-am aruncat înapoi peste gardul școlii în stradă. Înțelegeam că bolșevicii sînt niște oameni răi, fără scrupule și prejudecăți, fără sentimente umane și fără prejudecăți morale. Ei cînd vor ceva trebuie să obțină prin foc și sabie sau prin orice mijloace. Ei erau însă undeva departe, la Moscova sau și mai încolo. Acum însă Jung îmi povestea despre dînșii ca despre realități palpabile. Mi-a spus că șeful lor, Lenin, a declarat că dacă ar pieri 3 părți din omenire și ar rămîne o parte, iar aceștia ar fi bolșevici toți, aceasta ar fi de mare folos pentru omenire. La întrebarea mea, cum ar putea să moară trei părți și de ce, dînsa mi-a spus că aceștia nefiind bolșevici, după principiul că cine nu e cu noi e împotriva noastră, aceștia fiind deci împotrivă trebuiau masacrați și exterminați și aceasta se va face prin revoluția universală. M-am cutremurat profund la gîndul că din 4 oameni 3 trebuie să moară, pentru ca astfel să se poată introduce altceva decît pînă acum. La întrebarea mea că ce folos va avea omenirea dacă se vor face astfel de schimbări, ea mi-a spus că folosul va fi acela că ei, bolșevicii, vor conduce întreaga lume și vor instaura raiul pe pămînt.

- Ce fel de rai, am zis eu, dacă trebuie să înoți în valuri de sînge și să calci peste mormane de cadavre omenești. Cum? Binele e atît de greu de priceput încît oamenii nu-l acceptă decît dacă mor 3 din 4?

- Se vede că ești cam prostuț, mi-a zis ea, căci te aprinzi de parcă eu aș dori acestea. Eu nu doresc deloc așa ceva și nu numai atîta, dar să știi că noi avem armata albă, cu noul țar în frunte cu guvern și administrație și numai așteptăm momentul ca să ne întoarcem înapoi în țara noastră.

Era la 13 ani după revoluție.

- Cum? Ce fel de oameni sînt acești bolșevici?

- Aceștia sînt oameni fanatici, oameni care sînt gata să facă orice crimă ca să-și ajungă scopul.

- Și unde e morala?

- Aceasta e morala lor, adică e bine și permis ceea ce e în folosul partidului lor. Dacă interesele partidului ar cere-o, poți să faci oricîte crime, căci nu e păcat, e din contră, o virtute.

- Dar aceasta e morala celui mai tare, morala junglei sau morala pumnului. Dacă s-ar conduce toți după morala aceasta, lumea ar ajunge din nou în epoca de piatră, cînd cel mai tare ținea în robie pe cel mai slab.

- Și eu zic tot așa!

Eram cu totul zăpăcit și nu mai știam ce să cred. Dînsa însă era studentă în anul trei, iar eu încă nu terminasem normala. A accepta că ceva e adevărat numai pentru că ți se pune pistolul în piept mi se părea ceva peste puterea mea de înțelegere. Atunci orice criminal, orice borfaș ordinar, așa din pură distracție, îți întinde pistolul și-ți comandă rîzînd să joci și tu trebuie să joci și să zîmbești la el.

Cînd m-am despărțit, peste vreo două săptămîni , de "contesa" mea, îmi părea rău că nu o pot ajuta cu nimică în situația ei. Ne-am promis că ne mai scriem și chiar dînsa a stabilit un alfabet secret în care fiecare literă avea un semn deosebit și cînd am vrea să nu știe nimeni ce ne spunem să folosim acel alfabet. Am schimbat cîteva scrisori cu dînsa, apoi nu mai știu nimică. E sigur insă că nu s-a mai întors în Rusia cu noul lor țar. Poate totuși s-a adoptat la noua situație și cînd au ocupat rușii Basarabia, ea o fi rămas acolo făcînd act de supunere către noul regim.

După venirea acasă din tabăra de la Satul Lung, Ion mi-a zis că dacă aveam să cîștig bani să merg cu dînsul la coasă la un chiabur de la munte, pe care îl cunoaște dînsul, căci a fost hargat acolo. Era Nicolai Ortnanu, mare bogătaș din Neagra Șarului, de sub munții Călimani.

Nu știu dacă am uitat din anul trecut cît e de grea munca la coasă sau nevoie de bani era așa de stringentă încît a trebuit să-mi pregătesc iarăși sculele caznei mele de o lună de zile. Coasa, ciocanul, batca, cutea, teocul, toate mînuite cu pricepere și mare încordare, trebuia să-mi aducă 1000 și ceva de lei, pe care să-i folosesc la cele necesare. De taxe școlare nu mai era nevoie căci fiind de-acuma șef al internatului, eram scutit de plată. Trebuie să spun că am fost tot timpul bursier însă se vede că numai bursa nu era destulă pentru întreținerea la școală și internat așa că trebuia să mai venim și noi cu un cuantum oarecare.

Am plecat împreună cu Ion cu trenul pînă la Vatra Dornei, apoi pe jos pînă la Neagra Șarului. Îndată ce am ieșit din Dorna Ion mi-a zis să stăm puțin ca să bem niște borcut. Era un izvor foarte mare de apă minerală așa de bună că se putea bea chiar dacă nu ți-era sete. De acolo la vale, pornea un părăiaș de apă minerală, care a curs degeaba de la facerea lumii și pînă în zilele noastre, cînd oamenii s-au gîndit să capteze izvorul, să-l ducă pînă în stația de îmbuteliere, apoi să umple zeci de mii de sticle pe zi și să-l repartizeze prin orașe și sate, la oamenii care au nevoie de borcut sau apă minerală de "Dorna" sau "Șarul Dornei".

Am ajuns la Neagra Șarului sîmbătă pe la amiazi. Chiaburul nici nu era acasă, ci numai soția lui, lelița Vîrvara. Îndată ne-a pus la mîncare și după masă ne-am apucat de treabă, căci iarba era mare și deasă, numai bună de cosit. Nu mai lucram în acord, ca la boieri, ci cu ziua, deci era vorba să treacă ziua și să luăm banii. Fratele însă era un om plin de credință și de conștiință. El lucra cu același zel și încordare ori de-l vedea stăpînul, ori nu. Odată ce ne-am angajat să muncim o zi de vară de dimineață pînă în seară și deci să cosim o anumită suprafață, apoi nu mai e nevoie să stea gospodarul lîngă noi, să ne stoarcă energia pe care a cumpărat-o, ci noi aveam deacum datoria noastră de oameni să onorăm plata pe care o luăm. Așa era fratele Ion, fie-i țărîna ușoară, și așa mi-a insuflat și mie, ca să procedez toată viața. De aceea Ion era un om foarte stimat de toți cunoscuții lui și peste tot avea buni prieteni.

Iarba era mare și bună de cosit însă trebuia să tragi din putere ca să cadă jos. Din loc în loc era cîte o piatră mai mică, ascunsă de ochii noștri, din care săreau scîntei și praf cînd lua contact cu coasa. Bolovanii mari îi înconjuram cu grijă și aceștia, după ce strîngeam fînul, rămîneau pe fînaț parcă erau niște oi culcate.

Eu trăgeam din putere ca să mă țin de Ion, dar nu era chip. El înainta prin iarbă de parcă mergea la plimbare, iar eu trăgeam cu disperare și tot rămîneam în urmă. La un moment dat i-am spus:

- Măi Ioane, eu nu mai pot.

- Stai și te hodinește, îmi zice el, că așa-i la coasă, îi greu.

M-am așezat pe o brazdă de iarbă cosită și mă uitam cu admirație cît de ușor cosește el, de parcă se joacă; coasa mergea parcă singură prin iarbă.

După un timp de odihnă m-am apucat din nou. Parcă nu era chiar așa de greu. Părerea însă nu a ținut mult. La un moment dat am văzut că nu mai pot, pur și simplu.

- Măi Ioane, eu mă las de meserie, nu mai pot, mă duc acasă.

- Ei, te-ai ciumurlit, lasă că-ți trece! Mai stai jos, că-ți revii îndată. Te-ai muiat. Așa-i la început. Lasă că mîine ne hodinim șapoi om mai videa.

Pînă seara n-am mai putut face nimică. După masa de seară ne-am suit în podul grajdului, pe fîn, și am adormit. A doua zi, pe la amiazi m-am trezit dar mă dureau toți mușchii de parcă m-ar fi bătut cineva bucățică cu bucățică. Aveam o febră musculară generală. Am mîncat, cu deosebită poftă, o friptură de carne de oaie, făcută în ceaun, cu mujdei și cu mămăligă. Apoi lapte acru de oaie, direct din budeșcă. După masă m-am întins din nou să mă odihnesc. Am stat așa și m-am gîndit, cum unii au noroc și nu le lipsește nimic, încît nici nu știu ce e greul pe lume, iar alții au parte numai de suferință și de necaz. Am depănat în minte toate întîmplările de pînă acum și am constatat că partea mea a fost numai truda și amarul. Speranța însă, că mai am de tras din greu un an de zile, apoi dacă ies învățător, voi fi un domn și mă voi situa deasupra nevoilor. M-am ridicat și m-am uitat la măreața priveliște a Călimanilor. Mi se părea că e ceva de neînchipuit de frumos. Într-o clipă am văzut toate erele geologice și toate zvîrcolirile pămîntului, cînd s-au făcut munții și mările. Am văzut brontozaurii și stegozaurii agitîndu-se greoi prin spațiu, apoi Pitecantropus erectus uitîndu-se la noi. Ce minunat e să le știi pe toate.

O nouă mîncare zdravănă și un nou somn fără vise și luni dimineața eram mai optimist. Fratele mi-a încercat coasa și a văzut că e prea "la mare", a ciocănit-o și a dat-o "la mai mic". Apoi mi-a spus și mi-a arătat cum să iau brazdă mică, după puterea mea, cum să țin trupul și cum să înaintez cu pas mic. Că dacă simt că e greu, să mai stau, să ascut coasa, să mai beu apă, etc. Fumatul e pentru treaba asta, ca să mai stea omul, dar dacă eu nu fumez, apoi am dreptul să beu apă și apa e totdeauna mai încolo. Am încercat din nou și parcă nu era așa de greu cum mi se părea sîmbătă. Și așa, haida haida, am ajuns în sîmbăta a doua fără să fiu așa de obosit ca în prima.

Duminică dimineața eu am vrut să mergem pe munte să vedem cum e. Lelița Vîrvara a zis să luăm și o cană să aducem fragi. Eu mă miram, că de ce ne trebuie o cană, cînd pe la noi se mergea după fragi cu cănița. Erau însă așa de mulți că trebuia să ne așezăm jos și să culegem. În curînd am umplut cana.

Pe munte am întîlnit un profesor de la universitatea din Iași, parcă se chema Sava, cu doi studenți, care făceau cercetări. Am mai dat și de un maramureșean, cosaș ca și noi și care lucra pe la alți chiaburi. În pustietatea munților oamenii de orice condiție socială ar fi, se simt apropriați și comunicativi. Cel din Maramureș, cu izmenele largi și scurte ca fustele, se pare că era pocăit, căci mereu aducea vorba despre "sfintele scripturi". La un moment dat a spus că la a doua venire a Domnului, toți oamenii cîți sînt morți, de pe toată lumea, vor învia și se vor aduna pe valea Iordanului sau alta.

- Vai bade Vasile, am zis eu, dacă s-ar aduna toți oamenii cîți au trăit de la începutul lumii, n-ar încăpea în acea vale chiar dacă ar sta grămezi pînă la cer. Și apoi cu ce mijloace de transport vor ajunge acolo toți cei din China sau din America?

Moșul a rămas cu gura căscată privind la mine, iar profesorul m-a întrebat ce studii am. Am spus că am 4 clase, dar el a zis că unul cu 4 clase nu poate să dea așa un răspuns. Am discutat mai multe, apoi ne-am despărțit cu promisiunea să ne întîlnim din nou acolo, duminica următoare. În duminica următoare ne-am întîlnit pe același loc și i-am spus că peste un an voi fi învățător. Ne-am deplasat apoi pînă la un izvor unde mi-a arătat în apă niște viermi, cam de 1 cm lungime, care aveau în jurul capului un tub pe care erau fixate fel de fel de resturi din apă, încît dacă sta locului era imposibil să-i observi. Mi-a arătat apoi Călimanul adevărat, acolo unde eram era locul unde se întîlneau granița dintre Moldova, Bucovina și Transilvania. Mi-a spus că Munții Călimani au în pîntecele lor adevărate comori care așteaptă să fie date la iveală. Eu mă simțeam foarte onorat de conversația cu profesorul cercetător.

În timp de 4 săptămîni am terminat de cosit și de făcut fînul. Chiaburul ne-a chemat să ne facă socoteala. Eu am spus că n-am putut cosi atîta cît fratele meu așa că mie să-mi plătească mai puțin, atît cît crede dînsul. El însă a declarat că este mulțumit așa că mi-a plătit conform învoielii de la început. Se vede că și dînsul cîștiga destul de bine, căci ducea lemne cu plutele de la Gura Haitii pînă la Galați. Știu că mi-a dat peste 1000 lei. Fratele a mai rămas să-i mai ajute ceva, iar eu am plecat la Vatra Dornei. M-am interesat la gară să văd cînd merge primul tren și deoarece mai aveam destul timp de așteptare m-am dus să văd parcul. Mai întîi m-am cîntărit și am văzut că m-am îngrășat cu 3 kg în 4 săptămîni, cu toată munca extraordinar de grea. Înșă și lelița Vîrvara, în acest timp a tăiat 4 oi și ne-a pregătit niște mîncări foarte bune, gustoase și mîncam pînă la refuz.

În parc am admirat izvorul Santinelei din care am băut borcut; apoi m-am dus mai sus unde cînta o muzică militară; mă uitam la veverițele blînde care veneau și mîncau nuci din mîna oamenilor, și la domnișoarele care se plimbau la braț cu cavalerii, toți îmbrăcați foarte elegant. Deodată văd că vine la mine un polițai și îmi spune că să plec de acolo, să mă duc mai la vale, căci pe acolo se preumblă domnii cei mari și să nu-i deranjez, mai ales că-s îmbrăcat destul de prost. Nici prin cap nu-mi trecea că aș putea să protestez la indicațiile polițaiului sau să-l întreb ce fel de domni sînt aceia care au voie să se plimbe prin parc și unde scrie în vreun regulament că feciorii de țăran n-au voie să se plimbe prin parc, alături de negustorii de brînza sau de alți orășeni veniți cine știe de pe unde. Am ieșit din parc și am așteptat în gară pînă la venirea trenului. Ulterior, cînd am mai mers pe acolo, mă uitam dacă nu vine polițistul să mă dea afară. Așa a fost cu țăranul romîn, în decursul veacurilor, disprețuit și batjocurit, căci el a fost totdeauna izolat în unități mici, fără școală suficientă, fără organizații sindacale, fără o conștiință de clasă, fiind totdeauna clasa cea mai numeroasă, dar cea mai oropsită. Poate pe vremea strănepoților, țăranii fiind orășenizați și mai șlefuiți, nu vor mai fi obiectul de batjocură al oricui.

missing image

În clasa a VII-a eram flăcău în vîrstă de 21 de ani împliniți. Eram recrutat și amînat cu armata pentru a termina școala. Începeam să mă gîndesc la viitor. Îmi propuneam să fiu credincios serviciului ce-l voi avea, să cresc copiii țării cu dragoste de neam și patrie, să-mi fac datoria în modul cel mai conștiincios posibil, să nu precupețesc nici un efort, în îndeplinirea obligațiilor ce-mi vor reveni. Eram deplin convins că numai așa voi reuși să cîștig încrederea celor superiori și stima tuturor cetățenilor. Nu mă gîndeam vreodată că avînd rezultate bune voi trezi invidia celor mărginiți, care din umbră mă vor lovi în numele unor "principii superioare", cum ar fi necesitatea de a nu te desprinde de colectiv, de a nu duce muncă sectară, de a nu critica în nici un fel pe "șeful" sau pe cei "superiori" chiar dacă aceștia ar fi niște imbecili sau netrebnici. Astfel dacă nu participi la bețivănii sau la jocuri de tarok sau poker, înseamnă că te-ai rupt de colectiv. Dacă încerci să realizezi ceva de folos semenilor tăi, sau omenirii, duci o muncă sectară. Dacă observi cumva minciunile celui mare înseamnă că vrei să te ridici deasupra tuturor, să-i domini. Aceste "păcate" nu-ți vor fi iertate niciodată.

De multe ori mă gîndeam și la trecutul meu. La mizeriile copilăriei. La umilința și rușinea de a fi sărac. La timiditatea mea, caracteristică celor ce nu-și pot plăti o prăjitură sau un pahar de sifon, și se uită numai prin vitrina unei cofetării. Dar ce vorbesc eu de dulcețuri și prăjituri cînd nu aveam cu ce cumpăra un sfert de pîine. Și ce pîine bună se vindea pe coridorul de la etajul doi, de către servitorul școlii, Țurcan. Era pîine integrală, de un kilogram și se vindea cu un leu sfertul. Brutăria Bilgreg aproviziona școala în fiecare zi și în pauza cea mare de la ora 10, băieții făceau coadă la cumpărare. Eu nu știu dacă vreodată la masa servită la internat am mîncat în așa fel ca să rămîie ceva pe fundul farfuriei, iar cînd în pauza de la ora 10 cei mai mulți își cumpărau cîte un sfert de pîine pe care-l mîncau așa gol, îmi dădea o salivație de parcă aș fi văzut mîncînd cele mai rare bunătăți din lume. Pînă la orele 13, cînd se da masa de amiazi era un timp neînchipuit de lung. La mulți băieți le veneau pachete de acasă, mai ales la cei din Basarabia, dar mie nu mi-a venit niciodată de undeva măcar un sfert de pîine.

missing image

Și așa, cu suferințe și umilințe am terminat cele 7 clase de școală normală. Prezentarea mea la examenul de diplomă pentru învățător a fost un eveniment de seamă pentru mine. Aveam de pregătit și interpretat cartea lui Cristache Musceleanu: Materie, energie, radiațiuni. Am studiat cartea cu mare plăcere iar la examen discutam cu profesorii cu foarte mare dezinvoltură. La limba romînă am luat de studiat poeziile lui Goga. Goga era marea mea dragoste literară și este singurul om de seama, la moartea căruia am plîns cu lacrimi. Numele lui, Octavian, și diminutivul Tavi, l-am dat fiului meu cel mic ca semn de nețărmuită admirație și stimă. Pedagogia nu era o problemă pentru mine, de asemenea nici istoria. În schimb matematica s-a răzbunat pentru că n-am îndrăgit-o niciodată. Nu-mi aduc aminte ce notă am luat, însă la calcularea mediei mie mi-a ieșit 9,50 iar lui Rusu Ioan, care era foarte tare la matematică, i-a ieșit media mai mare, așa că el a fost declarat primul iar eu al doilea. Eu am fost foarte supărat și de rușine nici nu m-am dus la director să-mi iau rămas bun cînd am plecat acasă, lucru pentru care m-a certat prietenește ulterior.

missing image

Văzînd diploma mea, nr. 165 din 12 iunie 1932, eliberată de Școala Normală de Învățători din Cernăuți se poate constata că în clasa I-a am fost la doilea între 38 de elevi, cu media 9,15; în a II-a am fost primul între 33 de elevi cu media 8,94; în a III-a am fost primul cu media 9,22; în a IV-a primul cu 8,94; în a V-a primul cu 9,11; în a VI-a primul cu 9,29; în a VII-a am fost primul cu foarte bine (atunci nu s-au mai dat note ci calificative) și la diplomă am fost al doilea cu 9,50.

missing image
missing image
missing image

6. După școală

Mi-am lăsat bagajele la gara Soloneț, care pe atunci se numea Miron Costin, cu gîndul să merg cu o căruță să le ridic, și am plecat pe jos acasă. Îmi aduc aminte că pe cînd eram pe lunci la moară (pe atunci exista pe sub Bîtcă moara lui Samoilă Solcan) mă gîndeam că pe aceste locuri nu a călcat niciodată picior de om așa de învățat ca mine. De acolo pînă acasă mi s-au perindat prin minte toate științele acumulate în cei șapte ani de studii și lecturi. Credeam că este o sumă pe care încă nu a atins-o nimeni de pe aceste locuri. Și cum mergeam, vedeam cu ochii minții desfășurîndu-se teoria lui Kant-Laplace, cu toate galaxiile și super galaxiile. Vedeam elementele zbătîndu-se și agitîndu-se în tabelul lui Mendeleev și toate formulele chimice desfășurate, cu sute de atomi, iar atomii la rîndul lor cu protonii înghesuiți la mijloc iar electronii alergînd cu viteze amețitoare pe orbitele lor, întocmai ca planetele în jurul soarelui. Eu nu aveam habar atunci de particolele elementare ca fotoni, neutroni, pozitroni, etc. Credeam că eu dețin toate secretele lumii. Vedeam apoi toate hărțile lumii cu mări și oceane, cu munți și cîmpii nemărginite, cu țări și orașe, cu drumuri și trecători și pustiuri. Vedeam istoria desfășurîndu-se din Babilon și Ninive pînă în Memfis și Teba. De la Atena la Roma, apoi popoarele revărsîndu-se ca niște ape cărora li s-au rupt zăgazurile din Mongolia și pînă la Tours și Poitiers. Vedeam filozofii cum își expun sisteme de idei care exprimă "adevărul" și întemeietorii de religii cum caută calea care duce la mîntuirea oamenilor.

Cînd am ajuns acasă s-a terminat și desfășurarea grandiosului scenariu care sta întortochiat între milioanele mele de neuroni.

Mama s-a bucurat văzîndu-mă și m-a întrebat dacă am trecut. Pe dînsa n-o interesa cu ce note "am trecut" ci numai faptul de a fi trecut clasa.

În vara aceea, vara lui 1932, fiind în vîrstă de 22 de ani, mi-am permis o mai largă liberalizare. Mai întîi promisiunea votivă de a nu consuma băuturi alcoolice pînă ce voi termina școala mi-am îndeplinit-o. Aceea de a nu dansa, de asemenea. Dorința de a fi primul, sau de a mă pregăti în mod corespunzător pentru cariera de învățător, mi-am dus-o la îndeplinire. Acum puteam și eu să-mi permit a duce o viață mai veselă, mai ușoară. Și aceasta pentru puțină vreme.

Noi în Botoșana eram un cîrd de flăcăi dar nici o fată și de aceea probabil între noi nu au fost rivalități. Mergeam împreună la toate balurile satelor din jur, uneori pînă la Gura Humorului sau Suceava. La multe baluri nu începea dansul pînă nu veneam noi. Noi fiind încărcați în 4-5 căruțe, cînd ajungeam și intram se umplea sala. Cu noi era totdeauna familia Gorcea cu prietenii și rudele lor, așa că formam un lot respectabil. Nu uit niciodată umilitoarea situație că nu aveam bani cu care să-mi plătesc intrarea. Stam mai deoparte pînă intrau toți ai noștri, apoi intram repede, fără să mă uit la cei ce făceau încasarea, ca și cum aș fi intrat mai înainte și aș fi plătit, iar apoi am ieșit pînă afară. De m-ar fi luat vreo unul la întrebări, ar fi trebuit să mă bag în pămînt de rușine, căci eram lipsit de îndrăzneală sau tupeu. În pauza mare, cînd toți se înghesuiau să ia cîte o bere sau un șpriț eu nu puteam plăti nici un sifon, încît dacă mi-era sete uneori trebuia să mă duc pînă la fîntîna cea mai apropriată. Pe de altă parte, printre colegii de generație eu eram cel mai mic, eram ultimul care am mers la școală, eram cel mai sărac și din această cauză poate cel mai timid. Poate de aceea la jocurile de societate care se organizau aproape regulat, eu eram cel mai solicitat de doamnele și domnișoarele care erau mai experimentate. Eram luat la dans pentru a învăța și băgat în seamă pentru a-mi atenua timiditatea. Mamele de fete de măritat mă tratau ca pe un ginere posibil. De altfel eu mă bucuram de "aureola premiantului", iar normalistele din toate satele vecine mă știau din auzite, de la prietenii lor care erau băieții de la normală, al căror șef temut am fost doi ani de zile.

Cu tristețe și nostalgie mă uit la fotografia alăturată, din care eu lipsesc, dar sînt prezenți toți ai noștri, împreună cu care ne-am petrecut o parte din tinerețe. Poate că eu eram plecat "la coasă" cînd s-au fotografiat ei, căci de altfel nu lipseam nici într-o zi din curtea sau grădina școlii, unde se petreceau toate activitățile noastre distractive.

missing image

Cei din fotografie sînt:

1. Leșan Costică: născut 7 august 1911, băiatul doamnei Toderaș. Licențiat în drept și mort de tuberculoză în sanatoriul de la Bîrnova – Iași, fără a fi profesat niciodată avocatura. Era un băiat îndrăzneț, frumos și cam fudul. Știu că n-am fost niciodată la el acasă și nici el la mine. Era foarte distant și ori de cîte ori avea prilejul, mă lua peste picior. Surorile lui, Viola și Constanța, și ele au fost licențiate, dar niciodată nu au ieșit pe drum, au fost la plimbare sau la vreun bal cu noi, deși erau de vîrsta noastră. Se țineau cu totul izolate, considerînd că e sub onoarea lor de a se amesteca cu noi, băieți de țărani proști, deși tatăl lor, Zaharie al lui Simion Leșan era fecior de țăran din Botoșana, iar mama lor Aurora Pașcovici era fată de țăran din Mănăstirea Humorului.

2. Gorcea Ilarion: născut 15 martie 1882, era directorul școlar care m-a dat pe mine la școală și care ulterior a fost un părinte sufletesc al nostru al tuturor. Pe toți ne-a răbdat, ne-a îndrumat și ne-a ajutat într-un fel oarecare. Era din partidul național țărănesc, dar niciodată nu a făcut vreo aluzie la eventuala înscriere a noastră în acel partid. Era roșcat la păr și la față, îi plăcea să povestească snoave și avea peste tot foarte mulți prieteni. Soția lui, doamna Cornelia Gorcea, născută 31 august 1898, era și ea învățătoare, frumoasă și prietenoasă. Avea și două fete, pe Silvica (Bica) deodată cu noi, și pe Natalia ceva mai mică. Amîndouă au ieșit și ele învățătoare și acuma se află la București. Doamna Gorcea, după ce a rămas văduvă s-a stabilit și dînsa în București și pînă mai anul trecut venea pe la Botoșana și de obicei trăgea în gazdă la noi. Bica are o fată celebră, pe artista Monica Ghiuță.

3. Gorcea Valerian, născut 9 aprilie 1926, pe atunci copilul Lică. Acum colonel medic în Timișoara.

4. Slevoacă Ștefan: născut 16 octombrie 1910, pe atunci student, apoi doctor în teologie, preot și predicator la Catedrala mitropolitană din Cernăuți, asistent universitar. A scos o frumoasă carte de predici și niște broșuri religioase. La revista "Mitropolia Moldovei și Sucevei" a publicat o serie de predici. A fost preot misionar la romînii din Statele Unite și Canada. Acum, ca pensionar, locuiește la Buzău. Cu dînsul am fost bun prieten încă din copilărie, fiind noi și vecini. Dînsul este nașul lui Tavi, de unde se și chiamă Octavian Ștefan. E o cinste pentru țara care are oameni ca dînsul și o binefacere pentru cel ce are prietenia lui.

5. Gheață Simion: născut 23 august 1908, pe atunci era ieșit învățător. El a fost totdeauna un animator cultural și un realizator. Dacă am spune numai că lui se datorește în primul rînd ridicarea monumentului eroilor și a clădirii căminului cultural și ar fi destul pentru activitatea extrașcolară a unui învățător. Dar el a participat activ la orice realizare din satul nostru, în toată perioada funcționării sale la Botoșana. Astfel a contribuit la cooperativizarea agriculturii, la electrificarea satului și la orice inițiativă care urmărea o realizare pentru satul nostru. Îl preocupa mereu istoria satului nostru și dezvoltarea lui în viitor. A fost totdeauna cotat ca un învățător de frunte, fiind după 23 August și inspector școlar județean. După reforma învățămîntului și pînă la ieșirea la pensie a fost profesor suplinitar pentru istorie și geografie. A fost de două ori în America și a străbătut continentul de la Atlantic la Pacific și de la Canada pînă în Florida. A scris și interesante note de călătorie pentru aceste peregrinări.

6. Grosu Patriciu: era cantor bisericesc. El era slab cîntăreț, dar foarte bun ca om. Era totdeauna alături de noi la orice acțiune. Era originar din Gura Humorului. A murit de tifos exantematic îndată după întoarcerea din refugiu.

7. Boca Ion al lui Arsinte: născut 7 iulie 1908, era învățător, terminat cu doi ani înaintea mea la școala normală din Cernăuți. Numai el se putea asemăna cu mine la stîngăcie și timiditate. Era o fire moale și îndelung răbdătoare. A murit în 1941. El a înființat, în 1935, și condus cooperativa de consum "Frăția".

8. Toneț Ion: născut 28 aprilie 1912, a făcut cîteva clase de liceu, apoi a fost încorporat la marină la Constanța, unde a răcit și din care cauză a murit.

9. Boca Ion al lui Ifrim (Ionică): născut 17 august 1911, a făcut liceul la Coțmani, apoi facultatea de chimie la Cernăuți, ieșind inginer chimist. Ca student a făcut parte din asociația studențească "Dacia", unde uncheșul Simion a fost președinte, la vremea lui, și conform tradiției se ține o strînsă legătură între foștii studenți și cei actuali. Ăști tineri ziceau celor mai în vîrstă "bădiță" și "leliță". Ionică era în casă la uncheșul Simion ca și unul din nepoții săi. S-a stabilit la Sibiu unde a avut mai multe servicii iar la urmă, înainte de ieșirea la pensie, a fost inginer chimist la Institutul Poligrafic de acolo. Din cînd în cînd mai vine pe la Botoșana.

10. Boca Haralambie: născut 10 martie 1910, a terminat școala normală cu un an înaintea mea. A fost învățător la Păltinoasa, apoi la Botoșana. După 23 August a fost inspector școlar, șef de județ la Suceava, iar apoi a pătimit pe canalul Dunăre-Marea Neagră timp de doi ani. După aceasta nu a mai fost încadrat în învățămînt ci a funcționat în calitatea de contabil la ferma de animale de la Todirești. Acum își duce bătrînețile la Botoșana în casa lui.

11. Gheață Domițian: născut 17 iulie 1911, a făcut liceul la Rădăuți și facultatea de drept la Iași. A fost administrator financiar al județului Huși, iar după război profesor de contabilitate la o școală de la Roșiori de Vede. Acum, ca pensionar, s-a stabilit în Botoșana.

Mai lipsește din fotografie Roman Boca, născut 13 noiembrie 1913, vărul meu, care era deasemenea coleg de generație, dar care nu participa la distracțiile noastre, fiind cu serviciul la București. Dînsul a făcut liceul la Cernăuți și Storojineț, apoi facultatea de filozofie și cea de drept la București. A fost mai întîi muncitor necalificat în fabrica de încățăminte a lui Mociornița, apoi a intrat funcționar la Direcția Căminelor culturale București și la redacția revistei "Albina", prin recomandarea lui Octavian Goga. Dînsul făcea propagandă comunistă încă mult înainte de 23 august. Avea cărți cu conținut comunist de la Institutul de Sociologie al lui Dimitrie Gusti și propaga aceste idei. Știu că am văzut atunci "Constituția Stalinistă", cea mai liberală și mai progresistă din lume, și alte cărți. Roman Boca este primul om din Botoșana care și-a pus numele pe o carte. "Pribeag cu cerul" a apărut în 1935. A fost recenzată de George Călinescu și menționată în acea vestită "Istorie a literaturii Romîne de la origini pînă în prezent" de la 1941, iar într-o cronică literară din Adevărul literar și artistic îl pune pe Roman, printre ceilalți poeți, între Iulian Vespar și Virgil Carianopol. A doua carte de versuri a fost "Ritmuri dintr-un veac nou". A apărut apoi "Muncitorii sunt nobilimea omenirii".

Dar ce destin vitreg și plin de tragedie: după venirea la putere, ai lui, pe care i-a susținut în vremile grele de prigoană, cînd au crezut că este incomod l-au băgat la pușcărie pe 25 de ani de zile. A făcut vreo 12 și cînd s-a shimbat linia "partidului" a fost eliberat, dar nu a mai fost reîncadrat ca profesor, ci undeva pe la o întreprindere, ca pontator. Acuma ca pensionar, are sub 1000 de lei pe lună. De publicat nu-i publică nimeni nici un vers, deși are recomandări și aprecieri de la oameni de seamă, nici o editură nu-i deschide poarta. Ce folos va avea bietul Roman dacă după moarte se va găsi cineva să-i înalțe statuie sau să-i editeze lucrările în opere de lux?

A doua generație de tineri ieșiți din Botoșana după noi au fost Solcan Pantelimon născut 12 mai 1924, Onioi Dumitru născut 23 iulie 1922, Toderaș Silviu născut 29 noiembrie 1923, Buzac Dumitru născut 20 octombrie 1924, Finiș Pantelimon născut 2 ianuarie 1930.

Dintre aceștia, Pan Solcan a jucat cel mai mare rol în viața mea. Îmi aduc aminte că în timpul refugiului l-am întîlnit odată în tren, între Mehadia și Lugoj. Era de-o exuberanță și de o vervă nepotolită. Rușii intraseră deacuma în țară și oamenii lor, comuniștii începuseră a se mișca liber. Dînsul era un anticomunist și antisovietic înverșunat. După cîteva luni ne-am întors la Suceava și l-am întîlnit din nou pe Pant. Acuma dînsul făcea parte din organizația tineretului comunist, printre elementele cele mai active și mai convinse. După altă bucată de vreme, Pant era exclus din rîndul tineretului. Apoi reprimat, pe baza meritelor acumulate mai înainte și încadrat în diferite funcții culturale, ca redactor la ziarul "Zorii noi" ca activist la Secția culturală, la muzeu, etc. Din aceste locuri de muncă ale lui, m-a ajutat, ca nimeni altul să mă ridic în ochii mei proprii și în văzul celorlalți. Astfel dînsul a scris în "Zorii noi" despre activitatea mea culturală și extradidactică iar cînd nu a putut scrie dînsul a trimis pe alții, fie de la aceasta fie de la alte publicații culturale, sau de la Radio difuziune și televiziune. Aceștia cînd veneau la județ cu gîndul de a populariza pe cineva care are rezultate bune în muncă, Pant îi trimitea la Botoșana. E fără îndoială că mai erau și alții prin alte locuri, dar de vreme ce el îi îndruma aici, aceștia găseau totdeauna ce să spună despre realizările de la Botoșana și în primul rînd despre ale mele.

A trecut apoi în calitate de corespondent județean la ziarul "România liberă" de unde de asemenea nu a uitat de noi. Mai tîrziu s-a transferat la București, ca redactor șef de secție la acest ziar. Acuma este redactor, șef adjunct, la revista "Tribuna României" al cărei șef este poetul Petre Ghelmez. Revista se adresează mai ales cititorilor de peste hotare. La aceste publicații el a scris diverse articole, care au fost traduse și în alte limbi. A făcut călătorii în Albania, China, Finlanda, Iugoslavia, etc. A scris și beletristică, romane, piese de teatru, dar cu mai puțin succes. În 1980 a scos romanul "Căderea" care a stîrnit un ecou favorabil în critica din țară.

Onioi Dumitru a fost învățător, foarte fervent și el propovăduitor al comunismului. Ca atare șefii l-au remarcat și l-au propus spre avansare, dar mai întîi trebuia să facă școala de partid Jdanov de la București. Pe atunci era campania de denigrare împotriva lui Tito, al Iugoslaviei. El s-a exprimat printre colegi că nu crede că Mareșalul Tito este un criminal și un trădător așa după cum ziceau toate mijloacele noastre de propagandă: presa și radioul. Imediat a fost preluat în sedință, exmatriculat din școală, exclus din partid și trimis la muncă forțată pe canal unde și-a ispășit vina de a fi sincer cu sine însuși și cu cei din jur. După eliberarea de pe canal, n-a mai fost reintegrat în învățămînt ci a lucrat în construcții iar după moartea lui Stalin și schimbarea atitudinii față de Tito, cu mare greu a fost reprimit în partid și încadrat în învățămînt, la Poiana Ștampei. După venirea lui la Botoșana, s-a înscris la facultate și după cinci ani de studiu la "fără frecvență" a ieșit profesor gradul I. A rămas cu anumite traume psihice de la închisoare, așa că acuma nu stă de vorbă cu nimeni, nu merge la nimeni și nimeni nu vine la dînsul, ca nu cumva să fie văzut și denunțat că "are relații" cu cutare sau cu cutare.

Dumitru Buzac s-a ridicat prin forțe proprii și a făcut liceul și facultatea acum la maturitate, așa că fiind foarte capabil a ajuns activist la comitetul central la București. A fost apoi economist la "Consiliul Național pentru știință și tehnologie" iar acum este director al cadrelor din Ministerul Sănătății.

Pantelimon Finiș a studiat la Leningrad și venind în țară a fost încadrat la Consiliul Central al Cooperativelor ca inspector pe țară. A murit de rinichi de foarte tînăr.

Ulterior s-au ridicat serii întregi de profesori, medici, ofițeri, învățători, ingineri, etc, încît ar fi foarte greu să-i pomenești măcar.

7. Serviciul militar

missing image

Serviciul militar a constituit pentru mine o amară experiență de viață.

Cînd am fost la recrutare la Solca, unde era reședința de plasă, am simțit o gravă umilință. Notarul comunei noastre, Archip Boca, pentru a obține amînarea mea cu un an, ca să-mi termin studiile, a crezut că este bine să mă descrie în fața comisiei ca fiind sărac lipit pămîntului și că trăiesc din cerșit, așa că să-mi facă onorata comisie milă și să mă amîne cu un an, ca să pot termina școala. Era adevărat că sînt sărac, dar n-am cerșit niciodată mila nimănui, iar comisia de recrutare nu trebuia să se milostivească față de mine, ci să se conformeze legilor, care prevedeau amînarea pentru studii, în caz de necesitate. Dar ce puteam să zic?

În toamna lui 1932 m-am prezentat la Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi. Regimentul ne-a trimis la școala de ofițeri de rezervă la Bacău. Aici, fără să ne puie la nici o probă, ne-a trimis înapoi, alegînd numai pe acei care erau licențiați, iar cei cu liceul sau normala trimițîndu-i la unități. Acest lucru s-ar fi putut face de la regiment, fără să ne poarte pe drum. Mergînd însă pe drum, la întoarcere, cineva și-a făcut milă și mi-a furat cufărul în care aveam tot cazarmamentul: pătură, cearșafuri, fețe de pernă, dos de saltea și altele precum și lucrurile mele personale. Îmi venea să mă duc în lume de teama celor ce puteau să se întîmple. Cineva însă m-a sfătuit să nu mă înspăimînt prea tare ci să-i spun majorului și va vedea el ce trebuie făcut. În adevăr, cînd am spus majorului ce s-a întîmplat, acesta a zîmbit cu satisfacție și mi-a zis că aceasta o să mă coste ceva parale.

- Cît o să mă coste?

- Numai 500 de lei.

Eu nu știu dacă aveam 5 lei la mine, dar în timp de o lună trebuia să fac rost și să-i dau 500 de lei sau să înfund pușcăria. Nu știu ce-am făcut, dar în termenul stabilit am achitat banii.

Din toți teteriștii s-a făcut o campanie de instrucție și am fost dați pe mîna gradaților să ne muștruluiască. Sergentul Zbanț, din Gorbănești era mai omenos, dar caporalul Munteanu avea o plăcere diabolică să-și bată joc de oameni. Seara la ora stingerii găsea el un motiv de nemulțumire ca să dea comanda:

- Sub pat fuga marș!

Cînd comanda "Drepți" trebuia să te ridici cu scîndurile patului și cu salteaua în cap. Se producea un vacarm și un praf de neînchipuit. În 5 minute trebuia să-ți aranjezi patul și să fii băgat sub pătură. Se înțelege că nu era gata nimeni niciodată și urma o nouă comandă de intrare sub pat.

- Hei răcanilor, s-a scoborît milităria din pod. Atenție! Drepți!

Și iarăși scîndurile, saltelele și paiele, păturile și pernele săreau în cea mai mare dezordine. Din nou, în 5 minute trebuia să fie totul în cea mai mare rînduială. Între timp urmau înjurăturile și batjocurile.

- Sunteți voi reduși, dar las că vă reducem și noi. Sub pat fuga marș!

Și urma așa timp de jumătate de oră fără ca cineva să îndrăznească a protesta. Ba ne spunea că dacă nu ne convine să scriem acasă.

Urma batjocura ofițerilor. În drum spre terenul de instrucție trebuie să facem cel puțin 50 de culcări și ruperi de rînduri. Dacă în șanț era băltoacă se comanda:

- Aviația inamică!

La care trebuia să te camuflezi în șanț să nu te vadă. Dacă pe drum era noroi, executa cu noi atîtea culcări, unde era balta mai mare, pînă ce nu se mai cunoștea culoarea hainelor, fiind plini de noroi de sus pînă jos, parcă am fi fost o turmă de porci, nu oameni.

Odată i s-a părut sublocotenentului Mîndrilă că nu s-a făcut alinierea perfectă. S-a dat ordin sergentului să facă cu noi 25 culcări și cînd s-a executat ordinul, sublocotenentul a ordonat din nou alinierea. Tot nu era perfect. Alte 25 de culcări, apoi alte 25 și alte 25. Pînă ce se plictisea.

Într-o zi, după masă, ne întorceam de la cîmpul de instrucție. Pe drum era un noroi ca pe la Dorohoi. Făcuserăm deja vreo 20 de culcări în mijlocul drumului cînd deodată plutonul nostru ajunge în fața unei băltoace care închidea cu totul trecerea. Sublocotenentul ramîne mai în urmă și cînd erau cu toții cu picioarele în baltă, comandă oprirea. Apoi "la dreapta" și "culcați". Toți ne-am aruncat în baltă de-a curmezișul drumului, parcă am fi fost niște lemne puse ca să fie pod. Sublocotenentul a început să treacă călcînd de pe om pe om, ca să nu se ude la picioare. Cînd a ajuns la capăt a observat că soldatul Aureite era în picioare, ne-executînd ordinul de a se trînti în baltă.

- Ce-i cu tine soldat?

- Nimic domnule sublocotenent!

- De ce n-ai executat ordinul?

- Dumneavoastră vă bateți joc de noi și nu sînt de acord cu aceasta.

- Io-te-te! Dapoi asta e rebeliune!

Între timp soldații s-au sculat unul cîte unul fără comandă, și se uitau să vadă ce are să se întîmple.

- Nu este rebeliune, dar nu vă bateți joc de noi!

- Ia uite bolșevicul, stai că-ți arăt eu!

Și plin de furie pune mîna pe pistol și-l întinde spre Aurite. Dar se vede că nu avea gloanțe sau poate s-a răstgîndit, că a pus pistolul la loc fără să facă uz de el, apoi rînjind plin de ură îi zise:

- Las că te aranjez eu, bolșevicule, consiliul de război are să te mănînce!

Apoi tremurînd de mînie, îi zise sergentului să preia comanda și cu cîntec să meargă pînă la cazarmă. El a plecat repede înainte și cînd am ajuns noi el ședea în fața comandamentului. A spus soldatului răzvrătit să se prezinte la domnul colonel Pogan. Acesta s-a urcat la etaj, la biroul colonelului și s-a prezentat regulamentar. Colonelul s-a uitat la el de sus și pînă jos, l-a întrebat încă odată cum îl cheamă, apoi i-a ordonat să-i povestească cum s-a întîmplat totul. Aurite a început să povestească, i-a arătat uniforma plină de noroi cum a făcut culcări în mijlocul drumului, și s-a rugat de colonel să-l mute în altă campanie. Colonelul s-a uitat atent la figura distinsă a soldatului, care purta ochelari cu ramă neagră și l-a întrebat ce studii are. Cînd soldatul T. R. a spus că este licențiat în drept și-n filozofie, colonelul l-a întrebat dacă știe să scrie. Soldatul a spus zîmbind că știe. Colonelul i-a ordonat ca a doua zi, la orele 8 să se prezinte la dînsul. L-a dus la un birou și l-a prezentat la un locotenent, spunînd că deacuma va lucra acolo ca furier.

Sublocotenentul Mîndrilă a doua zi nu s-a mai prezentat la compania noastră ci aicea a venit altul pe care am uitat cum îl chiamă.

Mai tîrziu, cînd am început să facem de gardă, odată am primit ordin de la sergentul de schimb să iau un soldat de la închisoare și să-l duc la magazia de lemne, în fața regimentului, peste drum, ca să taie și transporte un braț de lemne pentru a face foc la un birou. Cu baioneta la armă am scos soldatul și l-am dus la depozit. Aici soldatul a început să despice lemnele, se vede că fusese și altădată. Eu stam și-l supravegheam să nu fugă. La un moment dat mă întreabă ce studii am și cînd îi spun că sînt învățător, dînsul îmi spune că-i tot învățător. Cînd l-am întrebat pentru ce face închisoare dînsul mi-a spus că majorul lor de la companie a adunat soldații în front și a început să le distribuie pîinea aruncînd-o fiecărui soldat jos în noroi, în fața frontului, cum ai arunca-o unui cîine. Dînsul n-a vrut să ia pîinea de jos, dar majorul i-a spus că e bolșevic și că ar trebui împușcat ca să se învețe minte și alții. Din acel moment am prins simpatie pentru el și mi-a spus că se chiamă Costică Modnovici și că e de la Hudești. După ce a ieșit de la închisoare ne întîlneam adesea și discutam fel de fel de probleme. Ulterior ne-am scris multă vreme iar la concentrări și pe front ne-am întîlnit din nou.

Odată, pe cînd făceam ca sergent de zi, deși eram caporal, am auzit semnalul din trompetă pentru adunarea sergenților de zi în fața comandamentului. În cea mai mare fugă am plecat și am fost printre primii la locul de adunare. Ofițer de serviciu era acel sublocotenent Mîndrilă.

- Tu-vam crucea mamii voastre mîrlanilor, de ce nu veniți la timp?

Și cum avea o botă în mînă, a vrut să ținem mîinile întinse, cu palmele desfăcute și la fiecare palmă ne trăgea cîte o botă. Cînd a ajuns la mine, care eram de la compania a noua, mi-a tras așa de tare peste mînă că mi s-a părut că mi-a rupt degetele. Am strigat de durere și am zis că de ce dă, că doar eu am fost la timp.

- A! tu vorbești în front! Ia prezintă-te ici în fața mea, ca să învățăm cum e la armată!

Și în fața tuturor sergenților de zi, mi-a cîrpit patru palme peste obraz, de am văzut stele verzi și mă ustura fața.

- Plecați la companii și cînd îți auzi semnalul, să fiți prezenți, ați înțeles? Plecați!

Peste cîteva minute am auzit din nou semnalul și în graba cea mai mare am fost din nou adunați în front.

- Așa mîrlanilor, așa păunașilor, vedeți că se poate băgava-ș în p. mamii voastre de comuniști, lasă că deacuma e gata, nu mai e disciplină?

Am plecat la companii punîndu-ne întrebarea, dar numai în sinea noastră, care a fost scopul adunării?

Prin luna februarie am căpătat o permisie pe mai multe zile să merg acasă. Nu mi-a dat însă și un bilet de călătorie. Drumul mă privea pe mine. Nu aveam nici un ban așa că m-am gîndit să merg pe jos. Drumul avea cam 70 de km așa că am hotărît să-l fac în două etape. În prima zi am mers pînă la Pătrăuți, unde am rămas la mama lui Puiu Ion, colegul meu de clasă și acum camarad de militărie, iar a doua zi către seară am ajuns acasă. Trei zile am avut febră musculară la picioare așa că abia am putut ieși din casă. Poate că majorul și-a trimis cucoana pe undeva la neamuri cu biletul meu de drum.

Educația oștească era o noțiune cu totul necunoscută. La "teorie" soldatul era învățat să cunoască pe de rost descrierea armei, a puștei mitraliere, a celuilalt echipament cu termeni tehnici pe care nu-i înțelegem. Se învăța de asemeni pe de rost diferite articole din regulamentul de ordine interioară și atîta tot. Totul papagalicește, fără nici un înțeles.

Să învețe ceva soldatul din istoria sau geografia patriei, nimic! Și deoarece locotenentul Ioniță mă vedea adeseori cu o carte sau un ziar în mînă, într-o zi m-a întrebat dacă eu fac politică? La răspunsul meu negativ, el a întrebat atunci pentru ce citesc ziarele, că soldatul nu are nevoie să știe prea multe, el trebuie numai să execute ce i se comandă. Va să zică soldatul cu cît e mai prost cu atît e mai bun, căci nu dă probleme ofițerului. Pe de altă parte ofițerul este un fel de zeitate de care soldatul trebuie să se aproprie numai cu frică și cu cutremur. În fond și ei erau oameni inculți, care, atunci cînd se întîlneau nu vorbeau decît despre curve, bețivănii și jocuri de cărți. Poate la alte regimente erau și alt fel de ofițeri.

La eliberare mi s-a dat gradul de sergent T.R.

8. Serviciul de învățător

Serviciul de învățător l-am început în ziua de 1 decembrie 1933. Am fost numit învățător suplinitor la școala primară din comuna Berehomet, provincia Siret în cătunul Darie, județul Storojineț. Poate să pară puțin curios că am fost numit suplinitor și nu titular, cu toate că aveam diplomă cu media 9.50. Cei mai mulți însă nu au fost numiți deloc, rămînînd șomeri cîte 2-3 ani. Aceștia au făcut o asociație a învățătorilor fără posturi, s-au adunat la București și au protestat pe străzi cerînd slujbe. Li s-a recomandat să strîngă cureaua iar de nu să se arunce în mare. Pentru a-i împrăștia, s-au folosit pompierii cu tulumbe de apă. Eu am avut noroc iarăși de uncheșul Simion, căci prin cunoștințele sale, ca advocat și fost prefect al județului, s-a găsit un loc de suplinire

Uncheșul, ca un părinte bun, a mers cu mine pînă la Berehomet. Mi-a căutat o gazdă, apoi a plecat. Eu m-am gîndit să ies puțin ca să văd satul. În dreptul școlii din centru era la poartă un domn mai în vîrstă și un colonel. Eu i-am salutat și am plecat mai departe, dar domnul m-a întrebat cine sînt și ce caut acolo. Cînd i-am spus că sînt noul învățător el mi-a spus că este directorul școlii, Ștefan Braha, care întîmplător este și primarul comunei și ca atare trebuie să știe cine vine prin comună, căci au început să circule unii studenți legionari care fac propagandă pentru partidul lor. Eu cum eram îmbrăcat în sumănelul meu prăpădit și cu ițari, ușor puteam fi luat drept un pîrlit de student care merge în propagandă electorală.

La școala din Darie am fost repartizat la clasa întîia. M-am gîndit ca să-i învăț un cîntec potrivit, ca să-i cîștig de partea mea. Le-am cîntat eu mai întîi:

Eu sunt călăreț

Mîndru și isteț

Am un cal frumos

Verde și frunzos

Tralalala...

- Ei, vă place copii?

- Nu place, nu!

- Ei, cum să nu vă placă? Ia să mai cîntăm odată.

Și mai cînt eu odată plin de însuflețire. Observ pe fața copiilor că sunt veseli și că le place cîntecul.

- Ei copii, nu vă place?

- Nu place, nu!

Am rămas descumpănit, neștiind ce să mai fac. Văd că un copil, mai mărișor, care era dintre repetenți, vrea să-mi spuie ceva.

- Domnu, la ei place zice că plînge și zice că nu plînge, la ei place cîntecul.

M-am lămurit deci că pe limba lor place = plînge și că deci ei nu plîng ci din contra se bucură, căci le place cîntecul, dar nu cunoșteau limba română.

În prima duminică am plecat la Storojineț și mătușa Aneta a mers cu mine la croitorul Geiger, unde am comandat un costum nou, plus manta cu guler de blană, plus cămăși și celelalte necesare, toate acestea plătibile în mai multe rate lunare, la salar. În sfîrșit m-am căftănit și eu și arătam deacuma ca un adevărat domn.

Uncheșul a avut grijă și după vacanța de Crăciun n-am mai mers la Berehomet ci la Cupca, o comună romînească, cu oameni ca la Botoșana. S-a interesat chiar la cine să stau în gazdă, prin preotul de acolo care îi era prieten, părintele Grigorovici. M-a lămurit cum să ajung acolo și anume să merg cu trenul pînă la prima gară, cînd trebuie să mă dau jos, apoi iau trenul care merge spre Cindei și mă opresc la Cupca. Așa am și făcut numai că dîndu-mă jos la prima "gară", am rămas în cîmp, căci era halta Ropcea, și a trebuit să merg pe jos, pe linie pînă la gara Iordănești, de unde am luat trenul spre Cupca. Acolo m-am interesat de doamna Weber, unde trebuia să stau la gazdă. Cetățeanul pe care l-am întrebat, m-a întrebat și el, la care doamnă Weber vreau să merg, la cea tînără sau la cea bătrînă? I-am spus că la Iosef Weber și atunci mi-a spus că este cea tînără și că șade peste drum de școală. M-am prezentat deci la doamna Weber cea tînără și dînsa știa că voi veni, așa că mă aștepta. Mi-a spus că va trebui să-i plătesc 700 de lei pe lună și pentru aceasta voi avea una cameră încălzită și luminată, îmi va servi trei mese pe zi și alte servicii, cum ar fi lustruitul ghetelor, spălatul rufelor, curățenia în cameră cu așternutul ei, etc. Eu nu voi avea nici o grijă. Eu nu știam dacă e scump sau ieftin căci aveam 1200 pe lună, așa că-mi mai rămîneau 500. Mi-a prezentat odaia, cu fereastra spre drum, de unde vedeam școala. Era o odaie nu prea spațioasă dar foarte simpatică, cu covor de lînă așternut pe jos, un pat cu așternut foarte curat, un dulap, cuier, oglindă și soba încălzită.

- Ei, dacă vă place, poftim în bucătărie să serviți o cafea cu lapte.

La cafea mi-a servit pîine caldă unsă cu unt și pe deasupra cu miere. Soțul doamnei era crescător de albine așa că mierea era o hrană obișnuită. Dînsul făcea serviciul de agent de urmărire în satul vecin, Pătrăuți, pe Siret, așa că nu-l vedeam decît arare ori pe acasă. Aveau trei copii din care unul în clasa a IV-a, o fetiță foarte frumoasă, Trud, de 5 ani, și un băiețel slăbuț, de doi ani, care a murit cînd eram eu acolo.

Îndată m-am prezentat la directorul școlii, cu ordinul de numire spre a fi introdus în serviciu. Acesta, Orest Ungureanu, m-a primit bucuros și mi-a spus că de a doua zi, luni, să mă prezint la școala de peste apă unde voi avea clasa a IV-a. Mi-a urat succes în serviciu și fericire în viață.

missing image
missing image

Acuma mă simțeam și eu om. Eram bine îmbrăcat, bine adăpostit și bine hrănit. Urma să-mi fac serviciu în așa fel ca să am succese remarcabile și deci satisfacții spirituale.

Pentru a mă pune la curent cu ce e în țară și în lume m-am abonat la ziarul "Țara Noastră" a lui Octavian Goga și la ziarul "Naționalul Nou". Am cerut la București să-mi trimită la Cupca revista "Lumea Nouă" a lui Mihail Manoilescu. Eram abonat încă de pe cînd eram la armată. M-am mai abonat la revistele "Gîndirea" și "Revista Fundațiilor Regale". Citind toate aceste publicații am început să-mi formez un mod personal de gîndire.

La "Țara Noastră" am trimis mai multe articole care au fost publicate, din care unul pe prima pagină. La "Naționalul nou" am fost numit corespondent pentru Storojineț. Am trimis un articol, "Ostașii culturii" , și la revista învățătorilor din Bucovina "Voința Școalei" dar nu mi l-au publicat și N. Simionovici mi-a trimis o scrisoare prin care îmi atrăgea atenția că articolul meu are prea multe locuri comune și că nu este în interesul meu să apar în acest fel. Să analizez și dezvolt mai bine cele ce vreau să spun etc. N-am zis nimic, dar nu peste multă vreme, un articol de al meu a apărut în ziarul "Universul" despre starea învățămîntului în județul Storojineț. La acest ziar uncheșul Simion era corespondent peste județul Storojineț, așa că de multe ori făceam eu corespondența și o trimiteam în numele lui. Cei de la "Voința Școalei" văzînd articolul meu (nesemnat) l-au reprodus pe prima pagină. Atunci am avut și eu ocazia să le scriu o scrisoare usturătoare și plină de răutate. Am publicat de asemenea și multe articole la ziarul "Cuvîntul țărănimii de la Cernăuți.

Deși pe atunci nu se obișnuia, am vizitat pe toți elevii la domiciliu și le-am întocmit cîte o "fișă pedagogică" cum învățasem la școală.

La cercurile culturale, care se țineau regulat în fiecare lună, ridicam întotdeauna cuvîntul contribuind cu părerile mele la promovarea ideilor pedagogice juste și combaterea unor aberațiuni susținute de unii rău intenționați sau rău informați. Astfel îmi aduc aminte că la un astfel de cerc de la Igești mi se pare, o învățătoare cu numele Cracalia, a pregătit cu elevii, printre alte dansuri naționale și un cazacioc. Un învățător "regățean", adică venit din vechiul regat, cum se zicea atunci, a făcut un mare tărăboi pe chestia cazaciocului, că adică cu aceasta se face propagandă ucraineană. Eu am obiectat că poporul romîn joacă sîrba, fără să se gîndească să facă propagandă sîrbească, joacă polca fără nici un gînd de propagandă, joacă valsul și ruseasca, joacă diferite jocuri fără nici un fel de gînd de propagandă antinațională, și dacă are să joace un cazacioc, dacă o să-i placă, n-are să se facă nici o bortă în cer. Marea majoritate au aplaudat și aprobat, iar cei ce au venit cu gîndul să ne romanizeze pe toți, cu orice preț, mi-au zis că fac pe advocatul ucrainenilor.

Văzînd că la Cupca erau elevi foarte vioi și dezghețați și vorbeau o romînească ca și cea de la Botoșana, m-am gîndit că aș putea să culeg de la dînșii o serie de producții folclorice, mai ales strigături și cîntece, cum am văzut că făcea Constantin Brăileanu la Botoșana.

În timpul pauzelor și uneori după lecții mulți elevi din clasele V-VIII, se adunau în jurul meu și îmi dictau versurile pe care le cunoșteau. Știu că am strîns mai multe caiete mari, cu peste 500 de pagini scrise de mînă. Toate aceste caiete ca și toate cărțile mele și colecțiile de reviste pe cel puțin 6-7 ani au fost aruncate pe apa Siretului, la Storojineț, de teama rușilor, că ar putea găsi motive să-i ducă în Siberia. Eu am plecat de acolo fără să pot lua nici lucrurile mele cele mai necesare. E interesant că din apă a fost salvată numai o biblie în limba italiană pe care o mai am și care se cunoaște că a fost în apă, pentru că s-a dizolvat vopseaua roșie de pe tăietura foilor și s-a prelins în interiorul paginilor.

Printre învățătorii de la Cupca îmi aduc aminte că erau, în afară de directorul Ungureanu, George Buțincu, căsătorit cu fata preotului Grigorovici de acolo, Iana Buțincu, pe care il cunoșteam de la armată, și care a ajuns ulterior inspector regional și ca învățător s-a stabilit la Gura Humorului; Mihai Vasilescu, care a murit pe front; Florica Negru, o domnișoară de 120 de kilograme; și Iosefina Niedzelschi, o poloneză roșcovană și grăsuță. Aceasta mi-a spus că dînsa urmează liceul în particular, sau cum se zice acum, la fără frecvență, ca să poată urma apoi facultatea și să ajungă profesoară.

În timpul acela, școala normală, ceea ce e acuma liceul pedagogic, era o școală cu caracter închis, era o fundătură fără nici o ieșire. Odată ce ieșeai învățător, nu te mai puteai gîndi să avansezi decît în breasla aceasta. Nu puteai să te înscrii la facultate cu studiile de la normală. Dacă cineva n-ar fi dorit să rămînă învățător, apoi trebuia să dea diferența la anumite materii începînd din clasa a III-a, iar din clasa a V-a să urmeze în particular pînă în clasa a VIII-a, să dea bacalaureatul, apoi se putea înscrie la orice facultate, fără nici un examen numai pe baza bacalaureatului.

Văzînd eu că domnișoara Niedzelschi urmează drumul acesta, imediat m-am hotărît să mă pregătesc pentru a da diferența la materiile cerute. În anul 1935 am dat diferența la clasele a III-a și a IV-a iar din 1936 m-am înscris ca elev particular în clasa a V-a la liceul din Storojineț. Am dat examenul la toate materiile din clasele a V-a, a VI-a și a VII-a între anii 1935 și 1939. În toamna anului 1939 am intrat la Școala Normală Superioară București.

După doi ani de funcționare ca învățător suplinitor la Cupca, în sfîrșit am fost numit învățător cu încredințare de post sau titular cum s-ar zice acuma, pe ziua de 15 noiembrie 1935 în comuna Dumbrava-Roșie, județul Storojineț.

Aici am avut ca director pe Valter Horodincescu, un bun învățător și un bun camarad. De la el am învățat multe în cariera didactică și am prins gustul pentru arheologie. Pe un tăpșan din fața școlii se vedeau urmele unei cetăți sau cel puțin un loc întărit pe unde se găseau resturi ceramice la suprafață. În cancelaria școlii se găseau o mulțime de pietre rotunjite, care ar fi fost ghiulele de la tunurile lui Ștefan cel Mare. Să nu uităm că era vestita Dumbravă Roșie.

Și aici populația vorbea limba ucraineană, iar eu am cerut anume clasa întîia, ca să-mi arăt întreaga artă pedagogica, precum și puterea mea de muncă. Am reușit ca pînă la sfîrșitul anului, copilașii care la început cînd îi întrebai "cum te chiamă" să răspundă cu aceleași cuvinte "cum te chiamă", să poată povesti în limba română, să poată scrie, citi și socoti. Ulterior, cînd am cerut o adeverință necesară pentru examenul de definitivat în 1938, directorul a mărturisit:

- Ca învățător al clasei I-a a predat cu atîta pricepere și sîrguință, încît și azi seria de elevi pe care i-a instruit în clasa I-a sunt cei mai buni din cursul inferior.

Aici am organizat un cor pe două voci cu elevi și un cor bărbătesc cu arcașii, cu care m-am încumetat să cînt și părți din liturghie la biserică. Probabil că dacă aș fi stat mai mult acolo, aș fi reușit să am rezultate mai frumoase, deși la școală, muzica și vioara erau obiectele la care aveam întotdeauna notele cele mai mici.

La școala cu un post din Chicera, care ținea tot de Dumbrava Roșie, era un învățător tînăr cu numele Țintă. Acesta venea pe la școala noastră și pornea adesea diferite discuții. Într-o zi îmi spuse că a citit o carte care apăruse atunci, a lui Nicolae Roșu. Era o carte foarte interesantă și trata diferite teme contemporane. O citisem și eu. Colegul Țintă îmi spune că are să citească un capitol din carte, ca o conferință la Cercul cultural. Atunci se cerea ca la prezentare la definitivat să aduci dovezi de felul conferințelor ținute la cercurile culturale sau în alte ocazii cu cetățenii.

Eu îi spun că nu e bine să țină o astfel de conferință, că s-ar putea ca cineva care a citit cartea să-l denunțe în public, ca fiind un plagiator, ceea ce înseamnă că este un furt literar, care se pedepsește de lege. El îmi spune însă că e sigur că n-a citit nimeni cartea în afară de mine și de el și deci nu o să-l denunț. I-am spus că nu e frumos să ne pretăm la niște lucruri condamnate de lege, noi ca învățători. Peste cîteva săptămîni se ține ședința cercului pedagogic la Adîncata. Aici o învățătoare vine cu un referat foarte frumos alcătuit, citit artistic încît a avut un efect extraordinar. La terminare, asistenții nu se puteau opri din aplauze. Eu clocoteam de indignare. Cît de proști ne socoate pe noi toți! Inspectorul Prodaniuc, care avea doi fii, din care unul era romîn și unul ucrainean, întrebă asistența ce părere are. Eu am cerut cuvîntul și plin de emoție, cu vocea tremurîndă am spus:

- Văd că v-a plăcut foarte mult conferința doamnei învățătoare, și în adevăr că este o lucrare plină de fond și poezie. Ați avut dreptate s-o aplaudați cu atîta frenezie. Atît numai că doamna învățătoare a uitat să ne spună cine este autorul lucrării, lăsîndu-ne să credem că este munca și strădania dumisale. Aici este greșeala doamnei, că și-a însușit munca și meritul scriitorului Tiberiu Cruda, care ne-a ținut această conferință despre "Drapelul țării" și care probabil a ținut-o și altor serii la Breaza, iar domnia sa și-a permis să și-o însușească, prezentînd-o drept lucrarea dumisale, ceea ce constituie un plagiat sau furt literar, care se pedepsește de către legile țării. Noi ca educatori ai fiilor poporului n-avem dreptul să facem așa ceva și nici să permitem altora acest lucru.

Și m-am așezat. Am auzit cîteva aplauze. Inspectorul a spus:

- Domnul Boca are dreptate, în adevăr și eu am ascultat la Breaza această conferință. Dar domnul Boca nu are dreptate, căci domnia sa nu este cavaler. Cînd doamna învățătoare ne-a citit atît de frumos lucrarea, care a produs asupra tuturor atîta încîntare, nu este bine ca cineva să strice acest efect, cu atît mai mult cu cît domnia sa nu a publicat lucrarea, ca să constituie un plagiat, ci ne-a citit-o numai, cum ai citi o poezie de-a lui Vasile Alecsandri. Și apoi, dacă ar fi un plagiat, de acest lucru ar trebui să se scandalizeze Tiberiu Crudu nu Boca Vasile. Noi mulțumim doamnei învățătoare pentru clipele frumoase pe care ni le-a prilejuit și recomandăm celor tineri să nu fie așa de bătăioși, mai ales față de doamne.

Am rămas zăpăcit. Nu știam ce să cred, cum și am și n-am dreptate! Oare dreptatea e în acelați timp și nedreptate? Oare dreptatea e ca un sac pe care-l poți întoarce și pe față și pe dos?

Unul de prin partea locului mă liniștește:

- Fii deștept Boca! Cum tu nu știi că doamna învățătoare e prietena domnului inspector?

În anul următor am fost detașat la școala primară din Storojineț, cătunul Maidan. Aici era o școală numai cu patru posturi. A fost construită și cu grija învățătorului George Burciu, care are tot meritul la construirea școlii din Botoșana. El a funcționat aici pînă în anul 1936, cînd a ieșit la pensie, iar eu am venit în locul lui.

Am stat în gazdă la doamna Miron, care nu era departe de școală. Școala era condusă de domnul George Sainciuc, care în acel timp era inspector școlar. Mai funcționau la școală doamna Enescu, doamna Clepș și Racocea Roman.

missing image

De îndată am introdus străjeria în școală și am început să fac o activitate susținută. Activitatea mea însă era pe diverse planuri. Școala în primul rînd, ca peste tot. În al doilea rînd era activitatea culturală și apoi activitatea de pregătire pentru viață, de învățarea materiilor ce le pregăteam în particular pentru liceu. Toate acestea îmi absorbeau timpul în întregime.

missing image

Pe atunci activitatea culturală nu era o problemă de stat și nimeni nu te împingea din urmă să o faci. Aceasta ieșea din proprie inițiativă, cum ar crește florile din semințele ce cad în pămînt bun. Astfel aproape în fiecare localitate exista cîte una sau mai multe societăți culturale. În comunele rurale erau societăți arsăsești care erau patronate de societatea studențească "Dacia", iar în orașe erau diferite societăți cum ar fi unele filiale ale "Societății pentru cultură" de la Cernăuți.

În acel timp la Storojineț activa "Societatea Doamnelor Romîne", în fruntea căreia se găsea atunci doamna Filievici, soția preotului ortodox. Această societate avea un cor mixt, care ținea repetițiile în localul liceului. O parte a corului cînta și liturghia la biserică. Tot aici era și o orchestră, înfiripată și condusă de învățătorul Ionescu, care avea serviciul la o școală cu un post, ce se afla la marginea Storojinețului dinspre Cernăuți. Era un băiet modest și tînăr, dar de îndată s-a impus prin capacitatea sa. Știa să cînte la diferite instrumente și îndată a adunat în jurul său 20-30 de amatori instrumentiști. Amatorii de teatru au pus în scenă și reprezentat piesa Soacra cu trei nurori, care a avut un succes răsunător. Avem și o fotografie a artiștilor de îndată după spectacol. Din 21 de persoane 8 eram învățători.

missing image

În Storojineț a mai activat Societatea Culturală "Iancu Flander", la care eram membru în comitet iar apoi secretar, iar președinte era doamna învățătoare Rusu, precum și Căminul cultural la care de asemenea eram membru în comitet, iar ca director era învățătorul Tolaleu Zegrea. În acel timp activitatea culturală la Storojineț era foarte intensă, find antrenați învățătorii, micii funcționari, precum și țăranii romîni din cartierele Bilca și Măidan.

În al doilea an, 1937/38 am fost detașat la școala din Storojine-Bilca, apoi în anii următori, la biroul Inspectoratului școlar, unde am lucrat ca ajutor la contabilitate. Pe atunci, toate salariile învățătorilor se plăteau prin Inspectoratul școlar și statele de plată se alcătuiau în patru exemplare pentru toate școlile din județ, de către inspectorat. Așa că doamna Victoria Popescu și cu mine scriam toată ziua la statele de plată.

missing image

În toamna anului 1939, după 15 septembrie, într-o luni dimineață, ne-am trezit cu orașul plin de soldați polonezi. Era marea tragedie a poporului polonez: a patra împărțire a Poloniei. Hitler și-a dat mîna cu Stalin și s-au înțeles cît să sfîșie fiecare din trupul Poloniei. După această înțelegere naziștii au și început invadarea. În două săptămîni au desființat Polonia. Stalin, fără nici o luptă, și-a luat partea care i se "cuvenea" conform înțelegerii. Dar ei n-au cucerit-o prin război, ci au "eliberat-o" din "robia" mareșalului Pilsudski, care era deja mort din 1935. Apoi, pentru că Machiavelli învăța pe principe cum să facă pentru a stăpîni mai ușor o țară cucerită și anume să stîrpească mai întîi pe toți foștii conducători, apoi pe cei ce ar putea să devină conducători, pe intelectuali, și Stalin, tătucul Stalin, a dat ordin și a adunat pe toți ofițerii din fosta armată poloneză, în care era toată floarea intelectualității națiunii, 9000 de ofițeri și în aprilie 1940 i-a dus într-o pădure numit Catin și pe toți i-a ucis trăgîndu-le cîte un glonț în ceafă, după metoda sovietică, cea mai avansată din lume, de a ucide oamenii. Apoi a căutat să convingă mulțimea, gloata, sau prostimea, dacă vreți, că ea reprezintă chintesența națiunii, că cei ce nu știu a-și scrie nici numele reprezintă adevărata înțelepciune a poporului, iar intelectualii sînt niște vînduți ai capitaliștilor americani și nu merită să dai nici scuipatul pe ei. Și aveau dreptate în felul lor, căci mulțimea naivă crede mai ușor orice răzbîtie, pe cînd un intelectual adevărat se va lăsa foarte greu convins că albul este negru, că sclavia înseamnă libertate, că bunăstarea este rezultatul unui furt din bunul poporului, și nu rezultatul unei stăruințe chibzuite în muncă și economisire, etc.

Cînd nemții s-au întins spre răsărit, după "spațiu vital", au descoperit ororile comise, au alcătuit comisii internaționale care să constate crimele odioase și în felul acesta să facă propagandă antisovietică. E interesant că rușii cînd au respins pe nemți și au ajuns la pădurea Cătin, au făcut și ei comisii și au dovedit că de fapt nemții au ucis pe ofițerii polonezi.

În dimineața de septembrie, cînd trupele noastre au dezarmat pe polonezi s-au putut vedea scene înduioșătoare. Oamenii, cu lacrimi în ochi își depuneau armele pe o grămadă ce s-a format în mijlocul pieții. În curtea hotelului de peste drum de inspectoratul școlar s-a format o movilă de pistoale de toate mărcile. O companie întreagă s-a oprit în piață și la comanda ofițerului au pus armele în piramidă, aliniate frumos, apoi s-au retras, ca și cum ar fi făcut aceasta pe cîmpul de instrucție, cînd soldații iau repaus. Toți erau triști și tăcuți. Care s-au putut înțelege cu ei au aflat că vor să treacă prin țara noastră pînă la Constanța, iar de acolo să meargă în apus, în Anglia, pentru o luptă mai departe contra nemților.

O mașină cu preoți, printre care și un episcop, au ținut sfat într-o cameră la prefectură și au hotărît să se întoarcă înapoi, pentru a fi alături de popor, la greu, precum au fost la bine. N-am avut posibilitatea de a afla dacă respectivii au ajuns acasă sau pe undeva pe lîngă Catin. În tot cazul, e de admirat gestul lor. Doi advocați și un profesor, ofițeri, au fost primiți la uncheșul Simion și au luat masa cu ei și au discutat în limba germană.

Unii au ajuns la Constanța apoi au alcătuit în apus Armata poloneză cu care sperau să intre din nou în luptă contra dușmanilor țării lor.

După cum am spus mai sus, învățătorilor le era închisă posibilitatea de a urma studii superioare, de aceea, prin Asociația învățătorilor, decenii în șir s-a cerut mereu dreptul la cultură superioară. Pe de o parte acest lucru era un bine, din punct de vedere al învățămîntului, căci cei mai capabili, ca și cei mai puțin capabili trebuiau să stea aici. Aici, pentru această meserie eram pregătiți și orice satisfacție în viață de aici trebuia să-ți vină. Sistemul ulterior dă posibilitatea oricui să avanseze, încît pentru cei capabili și ambițioși învățămîntul primar este numai o trambulină cu ajutorul căreia omul se saltă ceva mai sus. Toți cei mai bine înzestrați visează să ajungă profesori de liceu apoi de universitate, iar ca învățători rămîn numai cei ce n-au reușit la diversele examene. În acest caz omul se consideră ratat, nu mai găsește în el energia necesară pentru a da un randament superior. Se plafonează, își caută satisfacții în activități și preocupări inferioare, cum ar fi jocurile de cărți, organizarea de chefuri, sau bîrfe și detractări. Mai ales în mediul sătesc trebuie să fii destul de tare pentru a te putea sustrage din ambianța malefică în care plutești ca peștele în apă. Dacă încerci să-ți creezi un mediu propriu, ceilalți te ironizează, te disprețuiesc sau chiar caută să te distrugă prin rapoarte false către cei de sus, prin intrigi și calomnii. Dacă reușești totuși să te menții în stima propriilor tăi ochi, atunci detractorii și invidioșii încearcă să dovedească lumii că "tu" exiști la nivelul la care ești numai datorită ajutorului "tovărășesc" pe care ți l-au pus la dispoziție și că fără acest ajutor nu ai fi reușit nimic în viață.

Eu luasem deja hotărîrea de a mă pregăti pentru învățămîntul superior. Dădeam toate examenele așa că la finea anului școlar 1938-39, terminasem clasa a VII-a, așa că mai aveam de dat clasa a VIII-a, bacalaureatul și puteam să intru la universitate, la orice facultate, fără alt examen.

În acest timp însă a apărut o lege prin care se înființa "Școala Normală Superioară", cu durata de 3 ani, cu secția A pentru profesori și secția B pentru învățători. Această școală trebuia să pregătească cadrele de conducere ale învățămîntului primar și mediu din întreaga țară. Trebuia să funcționeze în centrele universitare de la București, Cluj și Iași și în fiecare centru urmau să frecventeze cursurile cîte 30 de învățători.

Din acel moment întreaga mea energie se canaliza spre acel țel. Trebuia cu orice chip să intru la Școala Normală Superioară de la București. Mă pregăteam zi și noapte. Dar ca mine se pregăteau sute de candidați. Numai la București, pentru 30 de locuri s-au prezentat 550 de învățători, ceea ce înseamnă cîte 18 pe un loc.

Fiind într-o zi prin gara Adîncata, o țigancă mi-a citit în palmă și mi-a spus să mă pregătesc să fac un drum lung și greu, dar să merg fără teamă, căci voi reuși. Cînd am ajuns în gara București am găsit pe jos o monedă de 1 leu, ceea ce în concepția mea de atunci însemna că voi avea succes. Cînd am văzut însă sutele de candidați, care toți își încercau norocul, prorocirile țigăncii de la Adîncata ca și efectul benefic al monedei din gara București au început să eclipseze.

missing image

Comisia de examinare era compusă din: D. Pompei, președinte, I. C. Petrescu pentru pedagogie, Bartolomeu Popescu pentru limba română, Gheorghe Lazăr pentru istorie, N. Ghearghiu pentru geografie și Alexandru Mumuianu pentru științele aplicate.

La scris ne-a dat subiectul subiectul "Circulația apei în natură" din domeniul științelor naturale, pe care l-am făcut destul de ușor.

La oral, la fiecare materie erau două subiecte. Astfel la pedagogie mi-a căzut 1. Principiul intuiției și 2. Metodul genetic. La prima problemă am răspuns destul de bine și ușor, iar la a doua nu știam să spun nici un cuvînt. Profesorul care m-a ascultat la română despre școala ardeleană și căruia i-a plăcut felul cum am expus problema a încercat să mă ajute, spunînd că însuși cuvîntul "genetic" îmi arată despre ce trebuie să vorbesc. La care eu am spus că dacă aș vrea să vorbec aș putea să spun ceva, însă mie mi se pare acum că n-am auzit niciodată nimic despre acest subiect, așa că... Profesorul I. C. Pestrescu, care asculta la pedagogie, a spus că pot să plec. Am crezut că m-au picat. Ni s-a spus că rezultatul se va comunica prin ziare. Am plecat acasă unde mă aștepta ordinul de prezentare la regiment, fiind concentrat.

Concentrările au început de îndată după declanșarea celui de al doilea război mondial de către Germania hitleristă. De fapt regimul din Germania era un regim socialist, dar de un tip nou, așa zis național-socialism.

La regiment, era o pierdere de vreme. Ne ducea pe cîmp și ne punea să facem mînuirea armei și întoarceri de pe loc și din mers. Nici măcar acum, cînd primejdia războiului era iminentă, nu se făcea nici cea mai mică orientare a soldaților: cine a început războiul și de ce? La ce trebuie să ne așteptăm noi? Cine sînt aliații noștri și cine dușmanii? Nimic. Atît doar: la stînga împrejur! Înapoi fuga marș! Culcat! Drepți! În spatele meu adunarea și iarăși și iarăși. Ba apăruse și un cîntec nou: Ce veseli sîntem noi cînd mergem la război, luptăm ca bravi eroi și gloria-i cu noi, etc. Oamenii concentrați nu erau deloc veseli, căci se gîndeau acasă, la gospodăria lor, la copii. Ce-or fi făcînd oare? De ne atacă rușii, ce ne facem? Cum ne apărăm? Cine ne ajută?

Eu eram sergent, dar n-am tras o dată cu pușca mitralieră, n-am aruncat o singură grenadă, n-am văzut niciodată o armă anti-tanc și nici un tanc care să ne atace iar noi să știm cum să ne apărăm sau cum să-l distrugem. N-am văzut vreodată o mină sau un pistol automat. Mă simțeam mereu ca și cum aș fi fost bolnav.

Într-o zi văd în "Universul" anunțul cu lista celor ce au reușit la examenul de admitere la Școala Normală Superioară de la București. Citesc cu înfrigurare știrea și pe la sfîrșitul listei îmi văd numele meu. Eu eram al 27-lea din 30. Aș fi fost tot așa de fericit dacă eram și al 30-lea. Principalul era să intri. În felul acesta scăpam de mizeria concentrărilor care-mi măcina energia sufletească și mă făce să sufăr din cauza nepăsării generale pentru soarta țării noastre și a batjocurii la care era supus soldatul român în permanență.

9. Școala Normală Superioară de la București

În curînd am primit ordinul de lăsare la vatră pentru completarea studiilor. Prin aceasta una din marile mele dorințe se îndeplinea. Visul de a face studii superioare se realiza și de aceea eram într-o stare de euforie cum n-am mai fost vreodată. Mi se părea că toată lumea știe de bucuria mea și că participă la ea. Mă simțeam mai sigur de mine, mai important, mai serios. Mi se părea că epitetul de "un biet învățător" nu mă mai privește. De aceea alt orizont mi se deschide, mai senin, mai luminos. Voi fi printre primii din breasla mea și voi căuta să fac față cu cinste tuturor așteptărilor.

Școala era pe Str. Plevnei nr. 61, colț cu Știrbei Vodă, o clădire nouă făcută de ziarul "Universul" cu scopul de a servi drept casă a studenților. Mi se pare că și acuma este acolo casă a studenților numită, nu știu de ce, "Grigore Preoteasa". Cînd m-am prezentat, am venit de la gară cu o birjă cu doi cai, ca un adevărat domn. De altfel era prima oară cînd foloseam un astfel de mijloc de transport. Mi se părea că lumea se uită după mine, deși în Bucureștiul de atunci toată lumea "bună" mergea cu birja. Foarte puțini mergeau cu mașina și cei mai mulți cu tranvaiul sau pe jos. Acolo nu mi s-a dat nici un fel de importanță. M-am dus la cancelarie, unde m-am înscris pe o listă și mi-au spus să mă instalez în una din camerele de sus. Erau camere de 3 sau 4 persoane, la ultimul etaj. Școala ne asigura casa și masa, fiind socotiți bursieri, iar de la catedră ni se plătea salarul în întregime. Deci o situație materială cît se poate de bună.

Dacă despre partea materială a problemei nu aveam de ce ne plînge, apoi de cea spirituală putem spune că eram mai mult decît cele mai optimiste așteptări. Școala era încadrată cu cei mai de seamă profesori ai vremii. Aici erau concentrate vîrfurile gîndiri românești. Programul nu era rigid ci destul de elastic, avînd în vedere faptul că nu exista o tradiție ci acum se puneau bazele unui nou sistem de pregătire pentru cei ce urmau să fie cadrele de conducere și concepție a învățămîntului românesc, toți oameni cu rezultate din cele mai remarcabile.

Astfel directorul școlii era academicianul Dimitrie Pompei. Dînsul a funcționat ca profesor la Universitatea din Iași, apoi Cluj și București. La început a fost și el învățător sau institutor, cum se numeau învățătorii de la orașe, fiind absolvent al școlii normale de institutori din București. Și dînsul voia să studieze matematicile la universitate, dar nu putea căci nu avea bacalaureatul. Ca să dai acest examen trebuia să faci mai întîi liceul. În Franța însă puteai da bacalaureatul dacă știai carte, nu dacă ai urmat anume școală. Și s-a dus în Franța, unde a dat bacalaureatul, a făcut facultatea de matematici la Sarbona, a luat doctoratul și s-a întors în țară ca savant.

Cînd a fost numit director al Școlii Normale Superioare avea vîrsta de 66 de ani și era renumit în țară și străinătate. Scrisese deja lucrări de seamă ca "Asupra continuității funcțiilor de o variabilă complexă" și o serie de contribuții în domeniul analizei matematice și diverse comunicări la congrese internaționale de matematici.

Dînsul era un om sobru, liniștit și foarte cumpătat în mișcări și în cuvinte. Cursurile sale care erau mai mult de filozofia matematicii, constituiau pentru noi un prilej de încîntare spirituală.

Dimitrie Pompe s-a născut la 22 septembrie 1873, în satul Broscăuți de lîngă Dorohoi. Tatăl său a fost un timp învățător suplinitor iar mama sa, fiică de preot. A murit la 7 octombrie 1954, în vîrstă de 80 de ani.

Acel care s-a ocupat în mod intens de pregătirea noastră din toate punctele de vedere a fost I. C. Petrescu, pe atunci conferențiar la Universitatea din București și director de studii la noi.

I. C. Petrescu era pentru învățătorii din acea vreme, numele celui mai cunoscut și mai citit pedagog român. Am făcut vîlvă cărțile lui de pedagogie, cum ar fi "Școala activă" ed II-a 1929, "Problema selecției în școala democrației" 1928, "Activismul și noile reforme școlare" 1928, "Principiile de bază le pedagogiei lui Pestalozzi" 1929, "Școala și viața" 1930, "Regionalismul educativ" ed III-a 1933, și altele.

La cursurile sale de legislație școlară, la discuțiile din seminarii, la convorbirile cu studenții, peste tot era ascultat cu mare respect și stimă. El avea foarte multă răbdare și înțelegere pentru noi învățătorii care nu aveam experiența vieții universitare și care doream să ne arătăm capacitățile și idealurile.

Îmi aduc aminte că la o manifestare publică unde ambele secții ( A – profesorii și B – învățătorii) au colaborat la programul ce s-a prezentat. Eu m-am angajat să vorbesc "Despre laudă". Era prin ianuarie 1940. I. C. Petrescu a spus cu multe menajamente că poate nu e potrivit să intitulez subiectul așa de general, de parcă am fi pe vremea anticilor și am zice "De oratare" sau "De senectute", care aveau înțeles monografic, atotcuprinzător, acum trebuie să fim mai modești și să ne intitulăm operele mai diferențiat, încît din titlu să se vadă că nu avem pretenția că am epuiza întregul subiect.

Eu fiind foarte încrezut am obiectat că nu am pretenția că aș epuiza subiectul, însă deoarece m-am pregătit în acest fel, nu văd cum aș modifica titlul ca să exprime mai adecvat conținutul. Eu cred că acesta este titlul cel mai potrivit și ca atare așa îl voi prezenta. Pînă la urmă profesorul a fost de acord, așa că am vorbit "Despre laudă". La urmă, un coleg de la secția A, deci care știa cum sînt uzanțele universitare a venit la mne și mi-a spus că i-a plăcut subiectul meu, dar că nu ar fi trebuit să contrazic pe maestru. Nu se obișnuiește acest lucru. Odată ce profesorul și-a exprimat părerea, acest lucru este lege pentru student. Eu am spus că nu mi s-a părut că profesorul s-a supărat pe mine, pentru că l-am contrazis. Dar nici bine nu i-a părut.

A doua zi, un alt coleg de la secția A și anume Aurel Tita, care era redactor la revista "Curentul literar", ca supliment la ziarul "Curentul" al lui Pamfil Șeicaru, a venit la mine și mi-a spus să-i dau textul să-l publice în revista la care lucrează. Desigur că eram încîntat și i-am dat bucuros foile. Lucrarea a apărut în revistă ceva mai tîrziu și anume e 31 mai 1941, seria a II-a, anul III, nr 113. Tita și-a permis să modifice puțin titlul, fără să mă întrebe, scriind "Ceva despre laudă", încolo a rămas exact textul alcătuit de mine. Pe atunci nu era obiceiul ca acuma, ca redacția să ciopîrțească lucrarea de nu se mai recunoaște, cum au făcut cei de la "Zorii noi" cu un articol al meu intitulat "Necesitatea lotului școlar în procesul de învățămînt" zicîndu-i ei "Petecul de pămînt cu mari posibilități educative", iar textul e de nerecunoscut. De altfel, mi-a povestit Teodor Balan, că "redactorașii de la fițuica aceasta" își permit să-i dea lui lecții de sintaxă, înturnînd frazele pe dos, încît îi e rușine lui că cineva ar putea crede că el este un agramat. Trebuie de știut că Teodor Balan are peste una sută de lucrări, din care marea majoritate sînt tipărite, iar el este doctor-docent în istorie, pe cînd "redactorașii" abia silabisesc.

Ulterior am scris un articol "Laudă sau critică" și a fost publicat în revista "Voința Școalei" din Cernăuți în aprilie 1940. De altfel subiectul aceasta m-a preocupat întreaga viață și am adunat o serie de idei și citate din diferiți autori, care au constituit fondul lucrării mele "Dorința de afirmare ca factor de progres", care a fost redactată în formă definitivă de 207 pagini dactilografiate în 1978.

Mai tîrziu, la o lucrare de seminar, un coleg nu prea știa bine subiectul lecției, însă îi dădea cu papagalul, că poate va ieși ceva. I. C. Petrescu l-a întrerupt și s-a adresat tuturor:

- Domnilor, cînd nu știți bine un subiect, spuneți deschis, căci mai bună impresie faceți, decît să bateți apa în piuă, ca o găină oarbă, care simțind niște paie sub picioare dă cu ciocul că poate va prinde un bob. În zilele noastre nu e nimeni care să se poată lăuda că el știe totul ce e pe lume. Dacă nu știi ceva, nu e nici o rușine, vei învăța. Ar fi o rușine insă dacă ai încerca să convingi pe cineva că știi ceea ce nu știi.

Atunci mi-am adus aminte că la examenul de admitere, cînd mi-a căzut subiectul despre modul genetic eu am spus simplu că nu știu iar profesorul a zis mulțumesc, dar totuși nu m-a picat, văzînd că am știut toate celelalte subiecte. Poate dacă încercam să bat apa în piuă, cu speranța că va ieși unt, avea să mă trîntească socotindu-mă găina oarbă care ciugulește în paie că poate totuși va ieși ceva.

Altădată, la seminar, ne-a spus că dacă avem convingerea că ceea ce facem e bine, apoi cu orice preț să ne ducem la îndeplinirea planurilor. Unul care e nehotărît, șovăitor, care se ia mereu după alții și nu are un crez al său, acela nu ajunge niciodată la rezultate remarcabile. Este necesar să ai curajul răspunderii și cînd ai afirmat ceva să cauți toate argumentele cu care să dovedești că ai dreptate, de altfel niciodată nu vei cîștiga stimă în fața oamenilor. Deci cînd am susținut că o să vorbesc "Despre laudă" și nu altfel, profesorului i-a făcut impresie bună.

Al doilea conferențiar la catedra de pedagogie și care ca și primul avea grijă de pregătirea noastră, era Iosif Gabrea. Și dînsul avea lucrări originale în domeniul pedagogiei ca "Individualizarea învățămîntului" 1929, "Educația și învățămîntul în Rusia Sovietică" 1929, "Psihologia a două tipuri de copii" 1930, și altele. Gabrea avea la universitate, în cadrul catedrei un laborator de pedagogie în care erau expuse toate revistele învățătorești din țară. Într-o zi, înainte de a-și începe cursul, s-a uitat în sală și a întrebat: care e Boca Vasile? Eu m-am ridicat în picioare. S-a uitat lung la mine apoi a spus:

- Dumneata ai scris un articol în "Voința Școalei"?

- Da.

- Bine, l-am citit și mi-a plăcut.

Citise articolul intitulat "Rolul privirii în educație". La sfîrșitul cursului m-a invitat să merg la laboratorul de pedagogie și am mers împreună cu colegul Voinov.

Șeful catedrei de pedagogie era G. G. Antonescu. El își citea cursul, cam monoton și nu știu dacă ne vedea vreodată. Avea lucrări de seamă ca "Istoria pedagogiei" 1927, "Pedagogia Generală" 1930, "Educația morală în școala românească" 1929, etc.

Se vede că fiecare din cei doi conferențiari visa ca la ieșirea la pense a lui G. G. să ajungă a-i lua locul. Dar doi nu puteau face acest lucru, ci numai unul.

Cînd I. C. Petrescu a ajuns ministru, a dat un decret ministerial prin care se fixa că el deține postul 1 iar Iosif Gabrea postul 2. Deci în cazul de declarare a catedrei vacante, el urma să ia locul lui G. G. Antonescu. Dar s-a întîmplat că după dînsul a urmat la minister Iosif Gabrea. Atunci s-a schimbat titulatura ministerului numindu-se Ministerul Educației și Culturii. De îndată a dat și el un decret prin care se anula decretul anterior și se fixa că el, Iosif Gabrea, deține postul 1 iar I. C. Petrescu postul 2. Mi se pare că nu a urmat nici unul din ei, căci după schimbarea regimului a urmat la catedră, din 1942-48, Ilie Sulea-Firu, care în timpul nostru era șef de lucrări.

Din februarie, 1949, I. Sulea-Firu trece la Institutul de Istorie și filozofie, iar mai tîrziu a lucrat ca cercetător principal la Institutul de filozofie al Academiei R. S. R. unde a publicat împreună cu alții o serie de lucrări despre Giordano Bruni, Galillei, Leonardo da Vinci, John Locke, Decartes, J. J. Rousseau, etc, din gîndirea europeană, iar din gîndirea romînească a scris despre Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, I. Neculce și alții. În 1977 a apărut "Maria Montessori – Descoperirea copilului, traducere cu studiu introductiv și tabel cronologic".

Dintre toți profesorii și îndrumătorii de la Școala Normală Superioară, Ilie Sulea-Firu a fost acela cu care am avut cele mai fructuoase și mai prietenești relații. Astfel în nr. 4 din aprilie 1943 din "Voința Școalei" eu am recenzat cartea domniei sale: "Spiritul școalei noi", și în nr. 8 din octombrie 1943 am recenzat cartea "Planul de lecție", iar domnia sa mi-a publicat articolul "Necesitatea educării voinței" în "Revista de pedagogie", al cărei redactor era.

În 1977 mi-a făcut prima lectură la lucrarea mea intitulată "Dorința de afirmare ca factor de progres" dîndu-mi prețioase îndrumări, nu numai stilistice, ci mai ales de conținut și ideologie, pe care le-am adoptat cu mare plăcere și cu sincere mulțumiri pentru munca dumisale, căci după cum îmi mărturisește într-o scrisoare, el a citit lucrarea, a recitit-o și a răscitit-o și că o găsește interesantă, bine alcătuită, originală, dar în răspăr cu teoriile actuale. Acest "răspăr" am căutat să-l mai atenuiez pe cît s-a putut, în noua redactare, cea din 1978, după ce am ascultat și sugestiile altora.

Profesorul Lambrino ne preda istoria antică. Chiar de la început ne-a repartizat o serie de subiecte ce trebuia să le pregătim pentru seminar. Distribuirea subiectelor s-a făcut după preferințe. Se anunța titlul și bibliografia și cine voia să-l pregătească se anunța în mod voluntar. La urmă a rămas un titlu numit Seisachtheia, pentru data de 11 decembrie 1939, pentru care nu se anunța nimeni. La insistența profesorului de a se găsi un curajos, cineva a spus că nu știm ce înseamnă aceasta, la care acesta a spus că tocmai acesta este rolul subiectului, de a se lămuri ce este seisachtheia. Altul obiectează că bibliografia e numai în franceză și noi nu știm suficient limba franceză, la care eu protestez că nu se poate spune că nu cunoaștem deloc franceza, iar profesorul, parcă bucuros că cineva totuși se mișcă, mi-a atribuit subiectul și mi-a spus ca să merg la facultate unde lucrează el pentru a-mi da operele din care se poate scoate ceva despre seisachtheia.

Pentru ora fixată de profesor, m-am grăbit, ca nu cumva să întîrzii. Punctualitatea a fost totdeauna pentru mine un lucru de cea mai mare importanță. Parcă am citit undeva, de Kant, că punctualitatea este una din trăsăturile omului civilizat. Treceam îngrijorat prin Cișmigiu, parcă eram împovărat de griji, cînd un fotograf profesionist mi-a luat o poză, pe care o păstrez ca amintire. Parcă mergeam să rezolv una din cele mai grele probleme ale vieții. Zăpada ce cădea de sus contribuia parcă la agravarea sarcinii mele. La bibliotecă profesorul mă aștepta și mi-a pus la dispoziție pe Plutarch, Diogene Laertius, Aristotel, Suidas, M. Docier, Gustav Glatz, și alții. Mi-am umplut geanta doldora și am plecat la cămin, pe calea Plevnei. Zi și noapte am citit, tradus și scos note, iar cînd am crezut că m-am lămurit, am început să redactez comunicarea: seisachtheia sau desființarea datoriilor. Era deci vorba despre o reformă financiară făcută de Solon prin care se reduceau sau se anulau datoriile țăranilor săraci față de nobilii posesori de pămînt. Ceea ce în vremea noastră s-a făcut prin conversiunea datoriilor din anul 1932.

missing image

La data fixată mă prezint cu lucrarea terminată și o citesc în fața colegilor. Profesorul nu a fost prea încîntat, dar colegii mă priveau cu multă simpatie, pentru că am salvat situația, dar și cu oarecare ironie pentru accentuarea mea excesiv de moldovenească.

Ulterior și multă vreme îmi ziceau admirativ-prioritiv: Seisacteia. Pînă cînd m-au văzut cu un volum despre Budha, Confucius și Mahomed ca să-mi zică unii Buda și alții Confucius. Unul mi-a făcut chiar o caricatură în care eram prezentat ca un Budha, contemplîndu-mi ombelicul. Pe la sfîrșitul anului școlar unii au făcut o statistică din care se constata că eu am cele mai multe simpatii și anume 27 din 30.

Cei doi mai de seamă profesori au fost fără îndoială Constantin Rădulescu-Motru și Ion Petrovici. Ambii filozofi de seamă, avînd la acea dată lucrări renumite și fiind de mai multe ori miniștri ai învățămîntului. Reputația lor era generală și fără nici o contestație.

Chiar de la început, fiind în sala de curs, a intrat un moșneguț mic, parcă șchiop, parcă ghebos, parcă încrucișat, parcă timid și s-a îndreptat spre catedră. Am crezut imediat că este un om de serviciu care vrea să șteargă praful de pe masă. Dar am văzut că se oprește la mijlocul mesei și așteaptă să se facă liniște deplină. Am întrebat îndată pe un coleg din dreapta, care era de la secția A și cu care făceam majoritatea cursurilor împreună, cine este respectivul. Acesta mi-a șoptit că e Rădulescu-Motru. Vai mi-am zis eu, acesta este marele filozof? Cum, acesta a scris "Personalismul energetic" în 1927, "Vocația, factor hotărîtor în cultura popoarelor" în 1935, "Românismul" în 1936, și multe altele. A început să vorbească, parcă ezitînd să pronunțe cuvintele, șovăind, parcă cerșind ajutorul nostru în a găsi cuvintele cele mai potrivite, vorbind și pe un ton jos și fără îndrăzneala maestrului de la catedră, parcă cerea compasiunea noastră. De îndată mi-am mobilizat tot interiorul, să dau o mînă de ajutor. Aceeași atitudine de bunăvoință, de colaborare, se năștea în sufletul tuturor. Toți participau activ la elaborarea frazelor, la găsirea adevărurilor, la formularea propozițiilor. Cursul nu era spus de la catedră ci muncit, frămîntat, construit de profesor împreună cu noi toți. Toți ne bucuram că reușim să ducem la bun sfîrșit munca începută. Cînd se sfîrșea ora, toți eram obosiți, parcă noi am fi ținut cursul. Am aflat ulterior, de la alt bărbat de seamă, că sistemul său de a face cursul, departe de a fi o deficiență, este o artă rară. Este un mod de a dezlănțui energia psihică a cursantului ca să conlucreze cu vorbitorul, să nu stea pasiv, ca să intre filozofia în el. Cursurile sale erau ascultate cu răsuflarea întreruptă. O unitate perfectă se năștea între vorbitor și auditor.

Opus acestuia era Ion Petrovici (1882 – 1972). Un bărbat "bine", cu o ținută perfectă, cu un dar de a vorbi fără egal în timpul acela. Cursurile sale erau audiate de o mulțime de persoane din afara studenților. Avea o frază perfectă, o dicțiune artistică, o înlănțuire logică a ideilor, încît auditorul stătea comod, fiind sigur că toate ideile se vor întipări în sufletul său fără un efort prea mare. Vorbea ca un artist care știe rolul la perfecție, încît, deodată cu arătătorul ceasului, care marca sfîrșitul orei spunea și el ultimul cuvînt. Era un adevărat olimpian.

Cînd vorbea despre un filozof, de exemplu Hegel, analiza în așa fel opera sa și concepțiile sale, încît te făcea să fii de acord cu cel studiat, considerînd că are perfectă dreptate. Cînd trecea la Schleiermacher îl analiza și pe acesta cu aceași obiectivitate și respect pentru cel studiat, încît parcă te făcea să crezi că și acesta are perfectă dreptate. Al treilea și al patrulea filozof la fel. Niciodată nu a spus despre vreun filozof că este o slugă a cuiva, a bisericii de exemplu, sau al unei clase sociale, ci că toți au tins spre descoperirea adevărului și dacă au reușit mai mult sau mai puțin, ne lăsa pe noi să constatăm și să fim de partea lui Hegel, Fichte sau Feurbach, după cum era și structura sufletului nostru sau puterea noastră de înțelegere.

Petrovici mi-era cu atît mai apropiat cu cît, încă de la Cernăuți am făcut cunoștință cu lucrările sale și cu modul său de gîndire.

În anul al doilea au venit de la Cernăuți profesorii I. I. Nistor și Constantin Narly.

Eu eram foarte mîndru că Bucovina ne-a dat pe Nistor. Acesta era o personalitate marcantă a țării. Era de mult membru al academiei și istoric marcant. A fost de mai multe ori ministru al partidului liberal. A scris lucrări referitoare la istoria învățămîntului și a bisericii din Bucovina, cum ar fi "Istoria Bisericii din Bucovina și a rostului ei național-cultural în viața romînilor bucovineni", 1916; "Istoria Fondului bisericesc din Bucovina", 1921; "Din trecutul școalelor noastre"; "Privire istorică asupra mișcării politice la românii din Bucovina"; și multe altele.

C. Narly era deasemenea o personalitate în domeniul pedagogiei. Printre lucrările sale se numără "Pedagogia Generală", "Istoria pedagogiei", "Pedagogia socială și personalitatea", etc. Narly era cunoscut și pentru cursurile sale de pedagogie de pe cînd era la Cernăuți, așa zisa "săptămînă pedagogică" la care participau în mod voluntar o mulțime de învățători tineri, pentru a se pune la curent cu noutățile în pedagogie.

Ne-au mai predat Zopan, psiholgogie; Dr. Banu, eugenie, Murărașul, istoria literaturii; Carocostea, literatură; Alexandru Marcu și Anita Belciugățeanu, limba italiană; Vitoz, limba franceză; Lungu, muzică; Buia, stenografie; etc.

Din cele patru limbi europene: engleză, franceză, germană și italiană, fiecare student era obligat să participe la studiul uneia din ele, iar voluntar puteai să te înscrii și la două. Visul meu era să învăț, pe lîngă franceză, cu care începeam să mă descurc binișor, și limba italiană, cu gîndul că odată voi putea să văd această țară, care a dat omenirii atîția oameni mari. De aceea, încă de pe cînd eram la Dumbrava Roșie am găsit o carte de limba italiană pentru începători de Pichon Moccia, cu metoda de a învăța limba fără profesor. Apoi, o "Gramatică a limbii italiane" de C. Perussi, întocmită pentru români. După ce am parcurs manualul am luat și "Texte alese pentru cursul de limba italiană" deasemenea de Perussi și zi de zi studiam, încît mi se părea că știu destul de binișor.

Petrea Ghiață, șeful adventiștilor de la noi, mi-a vîndut și o "La Sacra Bibbia ossia l’antico e il nuovo testamento" și cu dicționarul în mînă am început să citesc din prooroci sau din cele patru evanghelii.

Cînd s-a ivit pentru mine posibilitatea de a învăța această limbă, cu profesori de o înaltă calificare cum erau Alexandru Marcu sau Anita Belciugățeanu, de îndată m-am înscris, atît la doamna Belciugățeanu ca mai puțin avansat, cît și la Marcu, care preda la avansați. Într-o bună zi însă, acesta mi-a spus că ar trebui să urmez cursurile pentru începători. Desigur că nu mă puteam măsura cu Aurel Tita, de exemplu, care avea cel puțin 7 sau 8 ani de studiu la liceu și facultate. Totuși am continuat cu credința că voi reuși să vorbesc cu frații noștri de la Roma, ca și cum aș fi de-al lor.

La stenografie, numai eu eram înscris dintre cei de la secția B. În anul al doilea ajunsesem să scriu destul de repede încît la unele cursuri prindeam aproape cuvînt cu cuvînt. Totuși acuma, frunzărind acele cursuri, le descifrez destul de greu. De fapt, chiar de aș fi perfect, la ce mi-ar folosi?

Trăind noi în comunitate restrînsă, cei de la secția B fiind 30 de studenți, în curînd s-au legat prietenii, după caracterul și firea fiecăruia, dar binențeles și antipatii.

Traiul nostru în cămin și la școală era lipsit de cea mai mică constrîngere. Nu-mi aduc aminte ca vreodată să se facă apelul pentru a se vedea dacă lipsește cineva cumva. Dar era de neînchipuit ca cineva să lipsească de la vreun curs. Ba îmi aduc aminte că uneori, cînd aveam ore libere printre cursuri, participam și la alți profesori.

În timpul nostru liber mergeam la teatru, la cinematograf, la operă. Școala organiza excursii și vizite la diferite școli sau instituții din capitală. Mi-aduc aminte că am văzut prima oară Marea Neagră la Constanța, am văzut Cazinoul și statuia lui Eminescu și a reginei Maria, ne-am suit pe un vapor, care pe atunci era cel mai mare, de 12 mii de lame. De asemenea la Mamaia am văzut hotelul Rex printre dune de nisip fin. Apoi la Mangalia am văzut zidul vechiului Callatis și muzeul de antichități, dar care în realitate era o cameră care avea pe cîteva mese diferite obiecte și cioburi puse la întîmplare. Altădată am vizitat valea Prahovei cu Sinaia și Castelul Peleș, prin interior unde ghidul numit Soare ne-a vorbit cu puțin entuziasm despre Carol I, apoi Predeal și Brașovul cu fabrica de avioane care după război a devenit fabrică de tractoare.

La spectacole sau baluri mergeam de regulă cu colegul de cameră Barnac Vasile. Într-o zi însă, pe cînd ieșeam de la cursuri de la Universitate un alt coleg mi-a zis să mergem să auzim Simfonia a IX-a de Beethoven, care se reprezenta într-o sală de cinema pe bulevardul Brăteanu ceva mai sus de Universitate. Parcă se chema Scala. Eu, atunci nu prea aveam chef, dar ca să nu-l refuz, am acceptat. Cînd colo nu mai erau bilete și m-am bucurat. Un domn însă ne oferi două bilete, fără locuri, de stat in picioare. În sfîrșit am intrat în sală și cu geanta plină de cărți m-am răzimat de un perete, fiind obosit. Sala era arhiplină. Acordurile grave ale simfoniei, în curînd m-au dinamizat. Nu mă mai simțeam deloc obosit. Geanta cu cărți nici nu o mai simțeam grea. Am început să am senzația de plutire, de imponderabilitate. Întregul organism era cuprins de un fel de vibrație, de furnicare ciudată. Nu știam ce e cu mine. Mă gîndeam că poate mă îmbolnăvesc. Cînd a intrat corul și a început să cînte acel imn al înfrățirii între popoare, am simțit că-mi curs șiroaie de lacrimi de emoție. Vibram de fericire că exist la o manifestare atît de grandioasă cum n-am mai văzut pînă atunci. Au trecut 38 de ani și mai am în memorie aspectul sălii, al orchestrei, al corului, și ori de cîte ori aud fragmente din acestă simfonie de o măreție fără seamăn mă gîndesc la acele emoții nemai trăite de mine. Cînd s-a terminat spectacolul mă simțeam parcă alt om, mai bun, mai înțelegător, mai tolerant. Parcă am trecut printr-o baie purificatoare.

Dacă noi, cîțiva din marea masă de învățători am avut nespusa șansă de a beneficia de rezultatele unei activități propagandiste a Asociației generale a Învățătorilor din România, în frunte cu veșnicul luptător D. Țoni, apoi se cădea să ne arătăm cuvenita recunoștință. Cineva a propus și toți au fost de acord, să mergem în campare la sediul Asociației generale, pentru a face o vizită de curtoazie lui Țoni, care pe atunci era vice ministru al învățămîntului îi ținea locul de președinte al Asociației Bîrliba iar secretar era tînărul Mircea Ispir care spera să ajungă în locul lui Țoni. Cu acea ocazie am făcut și o frumoasă fotografie de amintire, pe care o anexez alături.

missing image

Atunci am scris un articol intitulat "O strălucită izbîndă" și l-am trimis revistei noastre de la Cernăuți, "Voința Școalei", care l-a publicat pe prima pagină. Am încercat un sentiment de satisfacție gîndindu-mă la prima mea încercare, cu refuzul net de publicare și la răutăcioasa mea scrisoare adresată redacției, după ce au reprodus din "Universul" niște însemnări de ale mele, nesemnate.

Majoritatea dintre noi erau oameni căsătoriți și cu familii întemeiate. Unii aveau și cîte 2-3 copii. Eu fiind necăsătorit constituiam "o speranță" pentru colegii care aveau cumnate de măritat. Astfel Sepețeanu avea la Bascov – Argeș o soră de-a nevesti-si care era și ea învățătoare și care trebuia să se mărite. În consecință:

- Poftim la noi la Bascov cu ocazia Sfintelor sărbători. Mai ciocnim și noi un ou roșu, mai bem o țuiculiță, mai faci cunoștință cu familia lui socru-miu."

Cum era să-l refuz! Sepețeanu era un băiat tare cumsecade și ținea mult la mine. Deci, hai la Bascov. Acolo, socru-su era director școlar și om gospodărit. M-au primit cu toții ca pe un oaspete de seamă. Cu țuiculiță, doar eram la Argeș, și toate celelalte. Fata era chiar acceptabilă. Bună gospodină. Avea o mînă aspră, ceea ce pentru mine era un indiciu bun că nu umblă cu sclifoseli de domnișoară. Ba chiar am văzut-o cum duminecă de dimineață, pe cînd erau popii la slujbă, în Duminica Tomii, ea tăia lemne la trunchi, cu toporul. Acest lucru era de neconceput pentru mine. Pentru noi bucovinenii unele lucruri sînt sfinte și trebuiesc respectate. Astfel nici în mînă să nu iei sapa sau coasa sau toporul. A înjuga boii la car este un mare păcat. A ieși la muncile cîmpului în zi de duminică era ceva imposibil. Doar una din cele 10 comandamente ale religiei este să respecți ziua Domnului, indiferent dacă este vinerea ca la mahomedani, sîmbăta ca la evrei sau duminica la creștini. "Nu vei face într-însa nici tu, nici feciorul tău, nici fata ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici vreo vită de-a ta, nici străinul care locuiește înlăuntrul porților tale." De altfel e în firea lucrurilor ca omul să se odihnească o zi din șapte. Dacă nu respecți această lege, pe care văd cum o calci, atunci ce garanție am că nu vei călca și celelalte. Dacă toate acestea sînt vorbe goale, atunci ne întoarcem în codru și cine are pumn mai tare dă directive celor mai slabi.

Apoi, a-ți lua peste picior prietenul, chiar cînd ții la el, nu este posibil. De altfel la noi se zice "a-l lua în batjocură". Ori Sepețeanu nu înceta nici o clipă cu glumele lui, deși nu intenționa să mă jignească sau să mă umilească. Iar cînd e să se înfiripe niște sentimente între doi tineri, acestea nu trebuie zeflemisite nici analizate "în conferință", nici divulgate cum ai scoate niște boarfe la mezat.

De altfel, nici eu nu eram mai breaz. Seara cînd a venit fata în camera mea "ca să-mi facă patul" (se vede că pe acolo așa e obiceiul, căci am văzut ulterior astfel de scene în mai multe filme) eu nu am găsit alt subiect de discutat cu fata decît despre karma și nirvana, despre metempsihoză și venirea de apoi, parcă eram un preot misionar care urmărea readucerea sufletelor pe calea cea dreaptă

Ulterior am schimbat cîteva scrisori, pînă cînd într-o zi fata m-a întrebt ce trebuie să facă, căci părinții ei vor să o mărite. I-am scris să se mărite căci eu nu am de gînd să fac așa ceva. Și de fapt, abia peste șapte ani am reușit și eu să intru în rîndul oamenilor serioși.

Direcția de studii ne-a cerut ca fiecare să-și facă un autoportret , arătînd care sînt caracteristicile sale. Din aceasta s-a păstrat într-un caiet prima parte pe care o reproduc mai jos:

"Nu aș putea spune că am o caracteristică dominantă. Unii colegi cred că aș fi un mistic. De fapt, mă atrage tot ce e misterios, atît în viața sufletească a mea și a semenilor, cît și în întreaga natură. De aceea totdeauna am preocupări diferie de ale colegilor mei.

În raporturile cu colegii caut să fiu totdeauna împăciuitor. Mă scoate din sărite numai lichelismul exagerat. În aceste cazuri sînt necruțător, apoi îmi pare rău că nu mi-am stăpînit firea. Semenii mei spun că sînt bun. Eu însă nu mă cred ca atare. E mai mult poate o tendință de a fi bun. Sînt răbdător pînă la marginea posibilităților. Sînt tolerant, însă nu-mi place să mă împrietenesc cu cei cărora le tolerez anumite slăbiciuni, deși am și eu slăbiciunile mele.

Nu am o inteligență sclipitoare, ba de multe ori pricep chiar greu unele situații, însă nu mă părăsește niciodată bunul simț al țăranului din mine. De multe ori sînt timid, deși îmi dau silința să nu fiu. Timiditatea în luptă cu tendința de a combate, dă impresia unora, la prima vedere, că aș fi mîndru sau chiar îngînfat. În realitate, cei ce mă cunosc mai de aproape nu se plîng niciodată de mine. Sînt foarte sensibil și multe situații din viață mă fac să plîng cu lacrimi. Mă împrietenesc greu cu cineva, iar cînd trebuie să se strice prietenia simt că se surpă ceva în mine.

Nu-mi place viața trîndavă și plină de plăceri senzuale, însă zbuciumul meu nu e niciodată pentru a cîștiga bani spre tezaurizare. Cred că nu voi fi niciodată prea bogat. Îmi place să se vorbească bine de mine, nu însă să se exagereze, căci parcă și-ar bate joc de mine.

Îmi place viața liniștită de familie, sînt foarte gelos și în dragoste iau lucrurile exagerat de în serios.

Mă preocupă în deosebi în timpul de față de așa numitele mistere ale sufletului omenesc. Orice carte în legătură cu filozofia indică mă interesează. Aș vrea să mă lămuresc mai bine cu chestiunile de previziune, telepatie, sugestie în masă, etc.

Am scris diferite articole în revistele "Voința Școalei", "Ev Nou", "Universul", "Cuvîntul Țărănimii", însă nu mi-am stabilit activitatea într-un anumit domeniu. "

Aici se întrerupe autocaracterizarea mea de atunci.

Dintre noi, cel mai lichea mi se părea a fi Nicu Tudor. Avea un aer arogant și o comportare impertinentă. Se mîndrea peste tot cu legăturile sale cu profesorul Stanciu Stoian, căruia îi era fiu. Privea de sus pe fiecare și se lăuda cu puterile sale. A scris ulterior o recenzie distructivă la apariția cărții profesorului I. Tulea-Firu, "Spiritul școalei noi", ca răzbunare că acesta i-a dat nota 8 la terminare. Voia să aibă 10, cum au avut numai 7 din total, printre care Sepeteanu și Roșca. Am auzit că a fost condamnat la moarte fiindcă făcea parte dintr-o organizație antistatală.

Și pentru că s-a exprimat într-o zi, că sîntem niște pigmei fricoși și neputincioși, eu i-am alcătuit o poveste, am scris-o la mașină în oraș, în 20 de exemplare și pe cînd erau cu toții la masă, am pus în fiecare cameră pe paturi exemplarele multiplicate. Iată și povestea întreagă:

Titanomania

Un titan și lung și mare

Și cam prost de la natură

Se fălea cu-a lui putere

Și striga în gura mare,

Că-i cuminte de dă-n gropi

Că-i frumos ca mîndrul soare

Și temut de toți piticii

Care tremură înaintea-i

Cum fac șoareci-n capcană

Cînd aud vocea pisicii.

Un pigmeu minuscul foarte

Dar cu demnitate-n gesturi

Și iubire de pitici

Vru s-arate celor mici

Că grandoarea titănească

Și puterea herculană

Sînt doar forțe de ... limbrici.

Ca să dovedească aceasta

Se făcu mai mititel

Și tiptil, pe nesimțite

Se aține după el

Cînd se duce să se-adape

Cu puteri nemărginite.

Cu codița-ntre picioare

Titănașul tremurînd

Se aproprie de curtea

Unde alt pretins titan

Șade în mijloc pe un divan.

Umilit și plin de-obidă

Titănașul se-ncovoaie la pămînt

Înaintea celui care

L-a numit titan de rînd.

Pupă talpa celui "tare"

Face trei închinăciuni

Șterge praful de pe haine

Duce afară scuipătoarea

Și o șterge cu batista

Duce oala la closet

Ca să placă și mai tare

Celui mare.

Vine apoi cu glas ca mierea

Și cu gura zîmbăreață

Mai în față

Și începe tămîierea:

- Tu titanule ești mare

Că ajungi cu capu-n soare

Ești cuminte și dăștept

Și mă jur, să-mi sară ochii,

Pe cuvîntul de onoare

Că spun drept, că nu-i altul mai dăștept.

Poți s-ajungi cu atîta minte

Să conduci societatea,

Care drept să-ți spun că astăzi

E condusă de-un netod

De un imbecil

Și-ar fi bine să-i iei locul.

- Bun copil! vină-ncoace să te pup.

Să-mi fii hatman.

Uite astăzi te-nvestesc

Peste toți să fii titan.

Și de-atuncea titănașul

Investit titan deplin

Umple lumea cu venin .

Semnat: Un pigmeu.

Eu nu l-am mai văzut pe Nicu Tudor, căci era în ultima zi și am plecat acasă, adică la Storojineț, dar mi-au spus alții că s-a înfuriat peste măsură pe Sepețeanu pe care-l credea autorul pamfletului. Voia să-l dea în judecată pentru "les majestate", dar pînă la urmă s-a resemnat cu un jalnic răspuns intitulat "Gușatomanie", adică mania de a avea gușă, căci Sepețeanu era gras, avînd bărbia plinuță, pe care deșteptul o confunda cu o tiroidă supradimensionată. De altfel Sepețeanu nu a dat nici o desmințire. Aveau ei o răfuială mai veche. Și astfel s-a terminat anul întîi, nu înainte de a face o fotografie cu Dimitrie Pompei și I. C. Petrescu la mijloc, apoi Dimitrie Muster, secretarul școlii și contabilul, apoi noi toți.

missing image

10. Începe tragedia

Am plecat la Storojineț. Într-o seară, după ora zece, primarul orașului Dumitru Rusu, advocat, trecea prin fața casei unde ședea uncheșul Simion, cu un grup de alți oameni discutînd ceva foarte aprins. Parcă erau speriați așa discutau. Eu am întrebat ce s-a întîmplat.

- Cum? Nu știi? Vin rușii!

- Unde vin? Și cînd?

- În trei zile trebuie să părăsim toată Basarabia și jumătate din Bucovina. Storojinețul rămîne rușilor.

Eram așa de zăpăcit că nici nu înțelegeam nimică. De fapt, nici nu mă țineam la curent cu informațiile de peste hotare. Cum să vină rușii? Dar armata noastră unde este? Ce face? Pentru ce ne-am înarmat? Dar prietenii noștri, aliații, ce fac? De fapt eram singuri în fața colosului rusesc. Dimineața următoare, prin oraș era mare agitație. Cei creduli printre care și uncheșul Simion, se pregăteau să se evcueze în ordine. Doar aveam timp trei zile. Alarmiștii susțineau că azi la amiază pleacă ultimul tren spre Suceava. Eu mi-am luat geanta cu ce puteam pune în ea și vioara și am plecat la gară. Mi-au rămas la doamna Filcescu toate cărțile, colecțiile de reviste și alte lucruri pe care nu le-am mai găsit. În adevăr după ce am plecat noi, nu a mai mers nici un tren sau alt vehicul. Tancurile rusești s-au postat pe linia de la Adîncata, blocînd atît calea ferată cît și toate șoselele care mergeau în jos spre Suceava. Oamenii care încercau să plece erau prinși, tratați ca spioni sau dezertori și duși în lagăre dincolo de Cernăuți.

Era a doua sau a treia zi după ce am venit acasă. O zi de sărbătoare. Pe drum prin fața crîșmei gemea strada de lume. Cu alți doi prieteni am intrat într-o cameră din spate și am cerut să ne aducă cîte o halbă de bere. Era în vechea casă a lui Haroviț. Deodată, crîșmărița, Iftimia lui Adrian Buzac, intră în camera noastră cu halbele în mînă și cu fața descompusă de groază, trîntește halbele pe masă și zice:

- Voi stați și beți bere și rușii îs prin Arbore. Fugiți că vin rușii!

Și deodată o voce ancestrală, prin vocea Iftimiei mi-a pătruns, ca o licoare toxică, în întreaga mea ființă ca un curent electric de mare tensiune: "Vin turcii! Vin tătarii! Vin cumanii! Vin hunii! Vin goții! Vin potop, potop cu toții!" Și cum vin din răsărit, toate florile-au pierit, viețile s-au răvășit. Cum toți vin de undeva, din Stambul sau Moscova, să ne-aducă nouă în dar dreptul de-a ara cu plugul, ca să care ei belșugul rodului de pe ogoare, este drept ca oarecare să-și pună o întrebare oare pînă cînd va răbda cerul și pămîntul, atîta mișelie, atîta nedreptate, să fim călcați ca troscotul de pe cărare? Dar ei au justificare cînd ne cer ce avem mai sfînt: dreptul la libertate, dreptul la pămînt. Doctrina lor, de rang divin, a fost elaborată de sfîntul Mahomed, apoi de tații Lenin și Stalin. Cine e neîncrezător în "dreptul" lor de a "elibera" popoarele, să se gîndească bine, dacă vrea să mai vadă soarele. Deci noroade, luați seama! Vin rușii! Fugiți!

Am rămas stupefiați. Ce să credem? Am ieșit în drum și drumul era puțin populat. Ici, colo zăream pe cîte unul alergînd nebunește. Era și o atmosferă lugubră. Nu aveam pe cine să întreb dacă a văzut în adevăr ruși sau dacă a auzit de la alții care știu ceva în mod precis. Am plecat acasă și i-am spus mamei.

Am luat numai geanta în mînă și am ieșit pe dealul ce domină satul, dealul Huhului, de unde se poate vedea pînă la hotarul Arborei. Nu vedeam nimică. Dinspre Văduț vedeam grăbindu-se doi domni, care veneau și ei la deal. Cînd s-au apropriat am văzut că sînt învățătorii Ghiață Simion și Malinovschi Cazimir. Pe drumul spre Comănești vedeam fugind cu toată puterea cîteva căruțe cu militari. Archip Boca, notarul comunei, fugea și el spre Fundoaia sau Arșiță. Am stat mai întîi pe loc să ne sfătuim ce e de făcut. Dacă am vedeam tancuri rusești dinspre Arbore, am avea timp să mergem de-a dreptul pe la gara Pîrtești, pe la Vîrvata și să ieșim la șoseaua Ilișești, pe care chiar dacă ar fi cuprinsă de ruși, ne-am putea totuși strecura și să fugim pînă ce am da de unitățile noastre militare. Dacă am sta pe loc două lucruri ni se pot întîmpla: sau ne împușcă imediat sau ne ia prizonieri și ne deportează în Siberia. Gata, ne-am hotărît, pornim spre Ilișești. Cînd ajungem la gara Ilișești, acolo era o unitate militară de artilerie. Ofițerii erau dezorientați. Nu aveau legătura cu organele superioare. Ascultau și ei ce le spuneam noi. Un căpitan a dat ordin să se pună tunurile în poziție de bătaie. Dacă vin rușii urma să tragă spre a-i opri. Erau cam o companie. Noi am plecat pe drumul de pădure ce duce spre Ilișești. În frunte mergea Ghiață Simion, la mijloc eram eu iar în coadă Malinovschi. Mereu trebuia să-l domolesc pe Ghiață ca să stea mai încetul și să-l îndemn pe Malinovschi ca să vină mai repede. Deși eram trei tovarăși de drum distanța dintre noi era mereu de 3-400 de metri. În cale am ajuns și niște militari care veneau pe jos tocmai de la Storojineț, dar pe care i-am lăsat în urmă ei fiind foarte epuizați.

Pe înserate am ajuns în Stupca. Știrea despre venirea rușilor ajunsese acolo înaintea noastră, dar nimeni nu știa nimic în mod precis. Am dormit la un gospodar de acolo numit Căilean, care ne-a primit și ne-a omenit foarte bine.

Dimineață au venit jandarmii și ne-au dus la post. Acolo era și viceprimarul din Storojineț, advocatul dr. Scripa. Acesta era venit cu trăsura cu doi cai suri, proprietatea primăriei de acolo. Cu atîta a putut scăpa. Cu toții am fost duși la legiunea de jandarmi Suceava. Aici am fost băgați într-o cameră și ținuți ca arestați, pînă seara. Înainte de a ne elibera un maior de jandarmi ne-a chemat în birou la el și ne-a explicat că niște bolșevici, în scopul de a produce panică în populație, s-au urcat călări și au început să fugă prin sat strigînd cît îi ținea gura să fugă oamenii că vin rușii. Apoi din sat în sat au procedat la fel. Îndată s-a stabilit adevărul și lumea s-a liniștit, așa că putem merge acasă în voie că nu e nici o primejdie. Pe atunci nu erau telefoane între sate, ca să se poată ține lumea la curent cu toate evenimentele.

Am pornit, pe jos, spre gara Ițcani. Se înnopta. În dreapta noastră, în lunca Sucevei, sau poate în Burdujeni, pe atunci nu erau complexele de azi, ci toată lunca erau ogoare ale țăranilor, se auziră niște împușcături. Nu după mult timp am ajuns la pod. Deodată auzim o comandă militară:

- Stați! Culcat la pămînt, că trag!

Ne-am întins la pămînt în mijlocul drumului, căci cu ostașii nu se glumește. Un ropot de bocanci pe caldarîm vin pînă în fața noastră, la zece metri. O pușcă mitralieră este pusă în poziție de tragere în fața noastră.

- Nu se mișcă nimeni că tragem!

Unul iese mai în față și întreabă:

- Cine sînteți voi și unde mergeți?

Noi spunem că sîntem și că mergem acasă, la Botoșana.

- Dar cine a tras, căci s-au auzit focuri de armă din partea voastră.

- Am auzit și noi împușcături dinspre Burdujeni, dar nu știm cine a tras.

- Faceți controlul!

Trei soldați înaintează spre noi, din care doi cu armele întinse asupra noastră. Unul ne controlează prin buzunare dacă nu avem pistoale asupra noastră. După ce ne-au pipăit bine, ne-au ordonat să ne ridicăm și am plecat spre gară escortați, cu baionetă la armă. Ne-au spus să nu fugim că ei trag asupra noastră. Ne-au dus pînă în mica piață ce se găsea peste calea ferată. Acuma trece pe acolo pasarele de peste calea ferată. Au spus să stăm jos și să așteptăm. Soldații care ne păzeau s-au îndepărtat puțin și cum era întuneric Malinovschi a scos din geantă un pistol și ni l-a arătat. Am rămas reci. Am spus să-l arunce că de ne percheziționează o pățim cu toții. L-a strecurat ușor printre leațurile gardului lîngă care ședeam. Îndată a venit un ofițer și a început să ne întrebe de ce umblăm pe drum, acuma cînd sînt atîtea primejdii. Noi i-am explicat cum am fugit de acasă de frica rușilor, căci dăduse panica în oameni și acum ne întorceam înapoi. Cînd i-am spus că sîntem învățători, ne-a spus că și el elste și e concentrat la un regiment de pază. Îndată s-a stabilit între noi un sentiment de simpatie și el ne-a povestit prin ce umilință s-a strecurat armata noastră din Cernăuți, cînd femei evreice aruncau în soldați cu pietre și cu ce găseau la îndemînă, cum scuipau asupra ostașilor și-i huiduiau cu fel de fel de cuvinte murdare, iar ai noștri nu aveau voie să reacționeze în nici un fel. Cum evreii tineri s-au declarat îndată comuniști și s-au dus în slujba rușilor care au dezarmat pe ai noștri și prindeau pe oricine încerca să treacă granița stabilită de dînșii în apropiere de Siret, mai sus de Rădăuți și prin apropiere de Putna. Cum s-au organizat în echipe, binevoitoare ca să treacă clandestin peste graniță pe acei care nu voiau să rămînă la ruși, contra plată destul de pipărată, iar cînd ajungeau la așa zisa graniță, îi dădeau în mîna grănicierilor. Toți acești fugari, ca și "chiaburii" din sate și "burghezii" care nu s-au putut refugia sau care s-au hotărît să rămînă la ruși, doar și ei sînt oameni. Ba unii credeau că sînt mai buni decît ai noștri. Toți au fost ridicați și duși într-un lagăr, dincolo de Cernăuți, unde au fost aleși, bărbații deoparte, femeile de altă parte și copii deosebit, și au fost duși cu toții în Siberia, dincolo de Cercul polar. Care au fost mai rezistenți și au trăit, au muncit acolo la pădure, tăind la lemne și doborînd la copaci, cel puțin 7 ani. Și teoria moralei comuniste sună că trebuie să se desființeze robia de orice fel, dar nu numai atîta, dar să nu mai existe exploatarea omului de către om, dar exploatarea omului de către stat, care trebuie să se înființeze și răspîndească pe toată fața pămîntului.

Este știut că sclavii din antichitate nu erau despărțiți bărbații de femei și mai ales copiii de mamele lor. Acum însă profeții noului umanism au procedat cu oamenii pe care i-au prins în fuga lor disperată cum ai proceda cu niște animale, punînd masculii deoparte, femeile de alta, și "tineretul" în altă turmă deosebită. Vara noastră, Mironiuc Leonora de la Storojineț și-a găsit copilul ei, pe Mironiuc Mircea după trecerea a 30 de ani, prin Crucea Roșie internațională.

Băiatul de 4 ani a fost luat de lîngă mama sa care voia să vină la Botoșana, și dat la bunica lui, Irina Mironiuc, care era vară bună cu mama, fiind fiica lui Gheorghe Tomuț, fratele bunicului Mihalache Tomuț. Irina fiind căsătorită cu Ion Mironiuc, cojocar în Storojineț, au fost ridicați de acasă și duși în direcția Cazahstan, Ion Mironiuc a murit de foame, în drum spre destinație, iar Irina și Mircea au ajuns acolo, mîncînd urzici și frunze de tei. În curînd bătrîna a murit și ea, iar Mircea a rămas singur și vagabond. A fost dus într-un lagăr de copii și dat la școală, ajungînd mare fără să știe cine sînt părinții lui. Numai de bunica Irina își aducea aminte, cînd niște tovarăși de muncă, i-au spus că au citit în ziar că Mironiuc Leonora, din Romînia, căuta pe fiul ei Mironiuc Mircea. Lui Mircea i-au schimbat numele în Mihai, ca să i se piardă mai ușor urma. Și deoarece Mircea a cerut autorităților rusești să-i permită să vină în România pentru a o vedea pe mama sa, aceștia, în mărinimia lr, i-au permis, ba i-au dat și un însoțitor de la securitate, ca să nu cumva să se piardă bietul copil de 35 de ani. El fiind deacuma inginer, căsătorit și cu copii, a preferat să se întoarcă acolo la familia sa.

Ofițerul învățător ne-a dus pînă în gară, ca să nu ne mai interogheze și altcineva și ne-a lăsat în pace. Mult după miezul nopții am ajuns acasă.

Dimineața pe la orele 11, un jandarm mi-a adus ordinul de concentrare.

Am avut inspirația fericită că am rugat pe mama să meargă cu mine pînă la gara Comănești, ca să iau trenul spre Dorohoi unde era regimentul meu.

În gară erau un grup de vreo 10 soldați care suspiciona pe oricine venea. AM aflat îndată de la niște oameni că aceștia au omorît 3 evrei din Comănești, sub podul ce trecea peste apa Botoșanei, în drumul ce mergea spre Liuzi (ori Humoreni). În Comănești erau atunci peste 70 familii de evrei. Ei păzeau dacă nu vin evrei la gară ca să plece cu trenul. Unul a șoptit spre un sergent, arătînd cu privirea spre mine:

- Ăsta!

Altul a intervenit însă spunînd că:

- Nu! Femeia aceea este mama lui.

Dacă nu eram cu mama, poate nu aveam timp să mă justific și cădeam victimă nevinovată pe altarul represaliilor.

Soldații erau foarte îndîrjiți și cum eram cam pistruiat și pizărit, puteam fi luat drept "jidan" care trebuie să ispășească păcatele careligionarilor lor.

Ajuns la Dorohoi am constatat o atmosferă stranie. Străzile erau pustii, ne mai văzînd țipenie de om. Toate geamurile prăvăliilor erau sparte, mărfurile distruse și împrăștiate, oamenii, adică evreii, dispăruți ca în mormînt. Pe stradă călcai numai pe cioburi de sticlă. În apropriere de sinagogă am găsit o pagină format mare, cam 30-40 dintr-o carte religioasă, poate era din Vechiul Testament, scrisă în evreiește pe pergament. Am luat-o în mînă și am pipăit-o căci pînă atunci nu văzusem pergament.

Cînd am ajuns la regiment era totul vraiște. Pustiu. M-am dus pe la bucătării și nu era nimeni. La brutărie erau cîțiva soldați care făceau pîine și aveau ordinul s-o expedieze în direcția unde era deplasat regimentul, soldații. Mi-au dat și mie o pîine și mi-au arătat încontro să mă duc spre a-i găsi. La marginea orașului, lîngă cimitir, am văzut în mijlocul drumului și prin șanțuri băltoace de sînge închegat. Era sînge omenesc. Mai mulți evrei au fost prinși și aduși aici de vii, apoi împușcați și aruncați într-o groapă comună. Poate și-au făcut singuri groapa. Și aceștia au pătimit pentru cei care, la Cernăuți, și-au bătut joc de armata română. Așa procedează și evreii astăzi cu palestinienii, care, la fiecare atac al arabilor au de suferit represalii, care pentru un evreu ucis, se numără zeci de arabi care cad victime nevinovate. Acestea sînt prăpăstiile, abisurile sufletului omenesc.

Toată vara am stat concentrat la regiment, deplasîndun-ne din sat în sat. Toamna ne găseam în satul Mălini, al poetului Nicolae Labiș. Într-o zi, către seară, am fost adunați pe un platou să depundem jurămîntul de credință către noul rege Mihai I. Carol al II-lea a părăsit din nou puterea lăsînd pe fiul său să fie rege a doua oară. De fapt nu a plecat tocmai de bună voie, ci generalul Ion Antonescu, ieșit din închisoare, cu ajutorul legionarilor l-a forțat să părăsească țara. Apoi, deoarece aliații din Apus nu au mișcat nici un deget întru apărarea noastră, de fapt, nici nu puteau, Antonescu a pus țara cu tot potențialul ei economic și militar, la dispoziția Germaniei hitleriste.

Se înțelege că mari schimbări politice s-au produs în țară. Legionarii lui Zelea-Codreanu deveneau din ce în ce mai mult adevărații stăpîni ai țării. Adevărații dictatori sîngeroși și odioși. Dictatura regală a lui Carol al II-lea a fost înlocuită cu dictatura militară a lui Antonescu, care își baza puterea pe armată și pe mișcarea legionară.

În curînd am fost disconcentrat pentru a urma studiile. La București situația noastră era cu totul schimbată. Școala Normală Superioară s-a transformat în Academia Pedagogică și această numai pe timp de un an cînd urma să se desființeze cu totul. Nu știu cine a fost împotriva celei mai prestigioase instituții de pregătire a cadrelor didactice atît de grad secundar cît și primar. Se vede însă că numai datorită urii personale a cuiva s-a procedat la desființarea a cee ce era unanim considerat ca fiind o instituție de cea mai mare importanță pentru viitorul țării.

În clădirea de pe str. Plevnei 61 s-a instalat casa studenților. Noi am fost repartizați la Căminul studențesc de pe Matei Basarab, iar cine a avut posibilitate a stat la gazdă sau cu familia în oraș. Condițiile de cazare și de masă nu erau nici pe departe ca cele din anul trecut. Eram cîte 20-30 într-un dormitor, iar la masă, ca la cazarmă.

Cursurile se țineau la Universitate împreună cu alți studenți. Școlile de la Cluj și Iași s-au desființat, iar studenții au fost repartizați la București. La conducerea Academiei nu mai era nici Pompei nici I. C. Petrescu. Știu că pe actul de încheiere a studiilor semneaza Al. Marcu, decanul Facultății de Filozofie și Litere. Acest act fiind numit Certificat de absolvire, este cît se poate de confuz. Iată textul:

"Domnul ..... învățător, elev al fostei Școale Normale Superioare din București, a împlinit îndatoririle cerute de "Decretul-Lege pentru suspendarea aplicării Decretului-Lege relativ la înființarea și organizarea Academiei Pedagogice" fiind declarat absolvent cu nota ... "

Pe ce bază s-a dat nota ... nimeni nu știe. Unii cum ar fi Nicu Tudor, au făcut chiar scandal. Ulterior Sulea-Firu mi-a explicat într-o scrisoare că nota s-a dat pe baza participării la colocvii, iar cei șapte din 79 care au obținut 10 au ținut și lecții la școala de aplicație, care au reușit foarte bine. Unii n-au mai venit în anul doi, cum ar fi Cneaschei din Bucovina de nord și Doagă din Basarabia, care era un student foarte bun și care a fost cap de listă la examenul de admitere.

Legionarii se făceau din ce în ce mai activi în viața statului. Activi în sensul că acționau peste capul guvernului și a generalului Antonescu. Ni se făcea părul măciucă auzind că au executat cînd pe Nicolae Iorga, cînd pe Virgil Madgearu sau alți bărbați de seamă care s-au opus mișcării legionare. Antonescu, care s-a inconjurat de oameni de seamă fără să țină seamă de partidele politice, făcea mereu apel să se respecte legea și mai ales omenia, însă fanaticii conduși de Horia Sima, căci Codreanu era deja omorît din timpul lui Carol al II-lea, nu voiau să țină seama de legi sau dispoziții guvernamentale ci numai de sentimentele lor de răzbunare.

După vacanța de Crăciun, prin ianuarie 1941, în timpul mesei de amiazi, cineva m-a anunțat că după masă toată lumea trebuie să meargă la întrunire la Casa studenților de pe str. Plevnei 61. Pe la ora 3 după masă un student a venit prin dormitoare și ne-a spus că toți trebuie să meargă la întrunire și ne-a spus că toți trebuie să meargă la întrunire; nu are voie nimeni să rămînă în dormitor. Cineva l-a întrebat ce fel de întrunire va fi, iar acela i-a spus că va vedea cînd va fi acolo.

Cînd am ajuns în fața casei studențești întreaga stradă era masată de lume. Eram poate cîteva mii de studenți. M-am băgat printre ei și am început să întreb în dreapta și în stînga, pentru ce ne-am adunat. Cei mai mulți spuneau că nu știu, iar unul din ei mi-a zis:

- Ai să vezi îndată.

De fapt, îndată a venit un tanc dinspre centru, pe care era unul cu cămașa verde. S-a băgat între studențime și a strigat să se facă liniște. Cînd s-a făcut o liniște relativă, acela a strigat că toată studențimea română să se adune în coloana de marș, că mergeam în fața Poliției capitalei, pentru a manifesta. Tancul mergea în frunte iar mulțimele adunate în coloană au început să mărșăluiască spre centru. Tilică Dăncău, cu care eram alături, mi-a zis să intrăm și noi în coloană spre a merge la manifestare.

- Stai măi Tilică, i-am zis eu, dacă ne băgăm în coloană, înseamnă că știm ce urmărim, ce vrem. Dar de fapt, noi căscăm gura, fără să știm nimică, care este scopul manifestației. Dacă sîntem încolonați înseamnă că făcem parte din anume organizație, care urmărim anume scop. Dar de fapt noi nu urmărim nimică, așa că de ce să ne amestecăm printre cei care vor cine știe ce scop. Nu este bine.

Așa că am lăsat coloana să se deplaseze spre centru, iar noi am mers pe alte străzi lăuntrice, pînă la sediul central al Poliției capitalei de pe Calea Victoriei. Aici, piațeta din fața clădirii, cît și în jurul clădirii, erau mii de oameni, dar acum erau organizați în rînduri de căte doi. M-am băgat și aici printre oameni și am început să întreb de ce stăm aici, ce urmărim noi? Nimeni nu știa nimic dar aveau ordin să aștepte pînă ce li se va spune. Am plecat acasă, adică la cămin, căci se însera. Aici veneau din oraș studenții cu știri precise: Legionarii s-au răsculat împotriva guvernului Antonescu și voiau să-l răstoarne spre a lua întreaga putere în mînă. Generalul se bazează pe armată și nu vrea să cedeze. Diferite instituții cum ar fi Poliția, Ministerul de interne, și altele, sunt asediate de legionari și cei dinlăuntru nu vor să se predea.

- Ei Tilică, avem noi interesul să răsturnăm guvernul? Vrei tu să te faci cumva ministru al școalelor sau măcar să fii în locul lui Țovi? Așa dar, să ne vedem de treabă!

A doua zi am ieșit pe stradă. Cursuri nu se mai țineau. Camioane ale armatei germane încărcate cu militari patrulau pe străzi, dar nu interveneau nici pentru unii nici pentru alții. Așteptau, se vede, să se rezolve problemele "pe plan local", căci oricine ar fi ieșit învingător din înfruntare, tot de partea nemților aveau să fie.

Pe stradă m-am întîlnit cu colegul Ilie Gheorghiu. Mi-a povestit el mai dinainte că este fiu de petrolist și ca atare comunist. Numai eu știam că e comunist. Eram buni prieteni și de aceea discutam cu dînsul orice, fără să se teamă că aș putea să-l denunț. Voia dînsul, ca încetul cu încetul să mă atragă de partea sa. Eu aveam cele mai proaste păreri despre comunism. Și acestea nu numai din toate organele de informare ale vremii ci mai ales din relatările pe viu făcute de rusoaica refugiată, "contesa", cu care făcusem cunoștință la Satulung. Conform cu toate teoriile de pe atunci rușii voiau ca să cucerească întreaga lume, dacă s-ar putea, fără război, numai cu ajutorul partidelor comuniste. Aceste partide erau conduse direct de la Moscova, iar oamenilor, poporului, li se spunea că ele luptă împotriva nedreptăților de orice fel, a asupririlor și a sărăciei, pentru libertate, pace și fericire, pentru independență. Că luptă contra nazismului și fascismului, pentru desființarea capitalismului și introducerea raiului, aici pe pămînt, căci în cel din cer nu credeau.

- Ei Boca, ce zici de evenimente?

- Dragă Gheorghiu, frămîntări sociale au fost întotdeauna și vor fi cat vor trăi oamenii pe pămînt.

- Eu cred că în comunism, cînd va dispărea proprietatea privată, n-o să mai fie nici un motiv de nemulțumire. Oamenii vor trăi în armonie, ne mai fiind averea ca factor al discordiei.

- Eu cred însă că oamenii nu se ceartă din cauza averii ci din cauza ambițiilor. Fiecare vrea să fie pe locul cel mai de cinste. Fiecarea vrea să fie șef, să aibă considerație mai mare, să poată ordona peste cît mai mulți. Toți să i se supună fără murmur și șovăială.

- Măi Boca, tu n-ai habar de materialismul istoric! Tu crezi că progresul omenirii, adică istoria, este făcut de eroi, de personalități, nu de gloate care sînt împinse de necesități materiale. Adică nu poporul ar face istoria ci personalitățile.

- Eu nu știu cum scrie la carte, și mai ales la cartea ta, comunistă, dar dacă ne uităm la realități, ce vedem? Doi oameni, Hitler și Stalin, două personalități, deci, care, fiecare separat, ar vrea să cucerească lumea, dar fiindcă lumea nu se lasă cucerită prea devreme, s-au gîndit să-și dea mîna și în bună înțelegere să-și împartă lumea în două. Mai întîi să împartă Polonia, care și așa a mai fost împărțită și n-a zis nimică, apoi România, care s-a făcut stăpînă pe nedrept peste teritoriile altor popoare, așa că rușii să-și ia înapoi Basarabia și o parte din Bucovină, iar cealaltă parte s-o stăpîneasă nemții, că li se cuvine. În felul acesta, cei doi Mari au trasat o linie arbitrară între Marea Baltică și Marea Neagră. Și fiecare s-a făcut stăpîn pe partea sa: rușii spre răsărit și nemții spre apus. Și cum crezi tu că cei masacrați și batjocoriți vor sta liniștiți și vor zice că așa li se cade?

- Măi Boca, tu vezi lumea prin prisma îngustă a naționalismului burghez. Tu nu vrei să vezi omenirea eliberată de opresiune și nedreptate. Să vezi clasa muncitoare, care e clasa cea mai avansată, că este stăpînă în toată lumea, că își creează propria ei fericire, că...

- Stai măi Ilie, tu spui că ești contra opresiunii și a nedreptăților din lume. Aceasta este ceva foarte frumos și mă alătur ție din toată convingera. Dar cum se împacă aceasta cu masacrele ordonate de Stalin, dincolo de Nistru, cînd cu trecerea țărănimii, cu forța, la colhoz.

- Aceasta a fost o necesitate. Nu știi despre categoriile filozofice, despre dreptate și necesitate, că de multe ori omului trebuie să-i faci binele, chiar cu forța, că nu se poate aștepta la infinit ca poporul să se lumineze mai întîi și apoi să-ți scuture păduchii din cojoc.

- Dacă e vorba de necesitate, atunci și aceștia pot să spună că era necesar să-l omoare pe Iorga ca și pe ceilalți toți, căci de altfel aceștia s-ar fi opus intențiilor lor de a aduce fericirea pe lume. O fericire verde, după cum comuniștii vor una roșie. Dar mie mi se pare că oamenii cei mulți, gloatele, după cum spui tu, care creează istoria, nu sînt atît de proști, ca niște vite, ca să nu priceapă ce este bine pentru ei și ce este rău pentru ei.

- Ei vezi, că și aici greșești, căci tu crezi într-un bine și-ntr-un rău absolut. Tu nu țtii că binele și răul sînt în funcție de locul din care judecă omul. Căci Marx a zis că omul cum trăiește așa gîndește, adică cel sătul sau îmbuibat altfel judecă lucrurile decît cel lihnit de foame. Să exemplificăm: dacă un prăpădit leșinat de răbdare, fură o pîine, ca să nu moară de foame, cel bogat și sătul, consideră acest furt drept o crimă: s-a atins de bunul altuia. Cel sărac și flămînd consideră că bine a făcut, doar nu era să se lase să moară de foame, numai ca cel cu pîinea să rămînă cu bunurile neatinse.

- Dragul meu, pentru un om deștept cum ești tu, orice lucru se poate răsturna și argumenta. De cuvinte e plin dicționarul, numai să le alegi repede pe cele potrivite și dacă adversarul este mai neîndemînatic, cum sînt eu, apoi îl dai gata în doi timpi și trei mișcări. Mă dau bătut, ai dreptate, doar și Victor Hugo în Mizerabilii tratează problema exact ca și tine. Dar eu nu pot pricepe cum e posibil ca un lucru să fie în același timp și alb și negru, sau și bun și rău. Pentru mine, dacă omori un om, e crimă și indiferent de pe ce poziție te afli. Căci dacă ar fi așa cum zici tu, apoi și reciproca ar fi adevărată, adică dacă pentru partidele comuniste, pentru comunism în general, este o virtute, nu o crimă, să-și masacrezi adversarii, așa cum procedează ei, în speță Stalin, apoi și pentru alții în speță pentru legionari, este un act de eroism, de bravură, aproape de sfințenie, să-ți asasinezi adversarii, luîndu-i de la masa de lucru ca pe Iorga sau chiar din celula închisorii cum s-a întîmplat cu zecile de personalități care au fost masacrați înainte de a fi judecați.

- Eu nu știu de ce faci tu mereu apropriere între comuniști și legionari, doar vei recunoaște că nu sînt din aceași stambă. Că nu au aceleași idealuri și nici aceleași metode, că nu...

- Stai puțin, stai, nu te avînta. Eu cred că discutăm în principiu și că deci nu aparținem nici unei tabere, că vrem doar să știm care este adevărul. Mai întîi, eu nu pun pe legionari alături de comuniști, ci pe naziși, pe fasciști, legionarii nefiind decît o sectă a acestora, care aproape că nu contează, dacă îi punem la seama europeană sau mondială. Ei, dacă cercetăm pe comuniști alături de naziști, vedem că au aceleași idealuri, aceleași mentalități, adică și unii și alții consideră că sînt în stăpînirea adevărului suprem și că în afară de adevărul lor, nu mai există altul. Că aceasta este adevărat se poate vedea și din aceea că usor s-au înțeles cînd a fost vorba de a împărți lumea, și-au dat mîna Hitler și Stalin și s-au felicitat, gîndindu-se, pe ascuns, că în felul acesta își elimină adversarii ceilalți, apoi cînd vor fi numai ei doi, ușor va fi fiecăruia să-l doboare pe celălalt. Cînd e vorba despre metode, trebuie să recunoaștem mai întîi că nu știu precis care din cele două ideologii au la activul lor mai multe și mai odioase crime. Care din ei are mai mare dispreț față de viața individului, a omului simplu, a cetățeanului. Vedeți, ai noștri s-au constituit în partid care își zice "Totul pentru țară". Aceasta este metoda rusească, de a considera colectivitatea, țara dacă vrei, ca fiind totul, individul nefiind nimică. De altfel n-ai să negi că la comuniști, indiviul trebuie să fie cît mai sărac, să nu aibă nimic, toate averile trebuie să fie în mîna partidului, căci în felul acesta, pe cei lipsiți de orice avere, mult mai ușor îi poți manevra, îi poți conduce, decît ai face-o cu cei bogați. Cei bogați nu vor să te asculte, ci trebuie să-i asculți tu pe ei. De aceea, totul ce există, pămînturi, fabrici, mine, etc, tot trebuie să fie în mîna partidului comunist și atunci individul, ori ți se supune de bună voie ori crapă de foame.

- Stai bre să ne înțelegem! Ce vrei să tu să ai vacă sau lapte?

- Eu cred că dacă am vacă, pot să am și lapte, iar dacă n-am vacă, trebuie să ma rog cu umilință la cel ce are, ca să-mi dea o țîră de lapte. Tot așa, dacă am pămînt, pot avea recolte, iar de nu, trebuie să mă rog la alții să-mi dea și mie, etc.

- Ei vezi că tu, nu te poți deslipi de concepția mix burgheză, sau țărănească dacă vrei, crezînd orbește ca strămoșii, că numai cel ce șade lîngă coada vacii poate să mănînce lapte. Eu cred că în communism numai un mic număr de oameni vor sta lîngă coada vacii și vor produce atîta lapte, cît poate și trebuie să mănînce întreg poporul. Trebuie să ne ridicăm doar de la concepția agriculturii primitive, sau chiar de la păstorit, la o concepție superioară, aceea industrială, cînd oamenii cu înaltă calificare vor produce atîtea mărfuri, ca să fie de ajuns pentru fiecare. Nu ești de acord?

- Ba da, sînt de acord, dar nu despre aceasta vreau să vorbim ci despre respecrul omului ca atare. Este adevărat că mulțimea, dacă e sătulă e mulțumită. Dar aceasta e departe de a confunda mulțimea cu o turmă pe care o duci la păscătoare apoi o tunzi și o mulgi, o îmbrîncești și o jupuiești, după cum ți-i plăcerea. Nu vezi tu că și legionarii și comuniștii consider că oamenii sînt proști și că le poți spune orice năzbîtii, ei fiind obligați să le creadă. Dacă, cumva, se îndoiesc de ceva li se arată pistolul și omul trebuie să plece capul, c să nu i-l taie sabia. Dacă rușii luptă pentru libertatea omenirii, atunci de ce nu eliberează popoarele pe care le-au înrobit țării lor, ba din contra caută să-și extindă frontierele. De ce ne-au luat Basarabia, dacă este pămînt romînesc? De ce ne-au luat nordul Bucovinei, care n-a fost niciodată rusesc, ba și nouă commune din județul Dorohoi, care sînt curat romînești. Vezi tu că ei au un program pe care-l vîntură în afară, de libertate și fericire pentru a atrage prostimea, și altul, al lui Petru cel Mare, de extindere a puterii lor peste toată omenirea, pentru a-i înrola și exploata. Vezi tu că și în interior ei nu pot guverna fără teroare, fără oprimare, fără dictatură, desi spun că la ei este cea mai avansată democrație.

- Da, dar este dictatura celor mulți, a clasei proletare, împotriva celor puțini, a burgheziei, a chiaburilor și exploatatorilor.

- Dar eu nu văd decît că este dictatura partidului communist împotriva poporului, sau dacă privim mai bine, este dictatura unui singur om, a lui Stalin, împotriva întregii țări. Și încă, dacă această dictatură ar urma o politică luminată, de toleranță, de răbdare, apoi n-ar fi atîta suferință.

- Dar, trebuie să știi că nu poți plivi grîul de buruieni, fără să calci sau chiar să smulgi și fire nevinovate.

- Dar în Biblie spune că pentru a smulge și fire de grîu, să lăsăm totul pînă la coacere, apoi să luăm spicele cele bune pentru a le pune în hambar iar neghina sau zîzaniile, cum zice în alți traducători, să fie aruncate în foc. Vezi tu că aici, ca și în țările cu adevărat democratice, există o grijă, ca să nu fie călcat în picioare omul nevinovat. De altfel știi oar că în țările democratice, sau burgheze cum zici tu, există dictonul că: mai bine să rămînă o sută de vinovați decît să moară un singur nevinovat, pe cînd în țările totalitare, indifferent dacă s-ar numi comuniste, naziste sau fasciste, sau dacă vrei legionare, dictonul sună invers: mai bine să moară o sută de nevinovați decît să scape un singur vinovat. Diferență de nuanțe, vezi și tu.

- Ei, apoi nu se poate face scrob fără să spargi nici un ou, și nici revoluție fără să cadă și victim.

- Dar de ce trebuie numaidecît revoluție? Vezi tu că legionarii fac acum revoluție și deci toate crimele lor ar fi justificate. Cum, va să zică, e destul să decretez eu că ceea ce fac acum este revoluție, casă am dreptul să te ucid pe tine, mai întîi, căci ești de altă părere, sau vezi lucrurile exact ca mine sau dacă nimerești tu mai întîi să mă ucizi pe mine, căci văd lucrurile în alt fel. După morala comunistă acest lucru este admis, să lichidezi pe cei de altă culoare, pe cei care pot să-ți dăuneze ție sau sau clasei tale, pe adversari. Atunci și clasa mea poate să decreteze că e moral să ucidă pe toți comuniștii, căci ei gîndesc altfel decăt voi. Apoi aceasta ar fi morala fiarelor din codru, unde cel mai tare ucide pe cel mai slab, fără să se sinchisească în nici un fel, că cineva ar putea să dezgroape faptele tale. Ei vezi, aici eu nu mă împac cu tine, eu cred mai degrabă în imperativul categoric al lui Kant, decît în niște baliverne scoase anume pentru a justifica crimele celor ce vor să stăpînească lumea, ca pe o turmă uriașă și necuvîntătoare.

În timpul acesta, un grup de erbedei cu cămeșe verzi veneau dinspre poștă, cîntînd "Garda, căpitanul și arhanghelul din cer" iar dinspre Palatul regal veneau soldații cu baionaeta la armă tăcuți și încruntați. Noi am părăsit îndată discuțiile și ne-am furișat într-un gang, de unde am scăpat pe o alee și am ieșit în Bulevardul Brăteanu. Încolo spre piața Sfîntul Gheorghe și spre Cercul Militar se auzeau împușcături și răcnete de oameni mînioși.

Seara, cînd s-au adunat toți la cămin, am auzit lucruri incredibile: că militarii au tras asupra mulțimii, de altfel un coleg al nostrum Pușcașu, de la Piatra Neamț, a venit acasă abia tîrîndu-se fiind împușcat în piciorul drept; că gloata a spart geamurile prăvăliilor evreiești și au carat mărfurile cu camioane; că la abator au fost adunați zeci de evrei, cu camioanele, că au fost împușcați, apoi cadavrele au fost atîrnate cu ceafa în cîrligele unde se atîrnă porcii tăiați; că în diferite puncta din oraș s-au făcut cuiburi de rezistență, unde schimburile de focuri continua, cu morți și răniți. Toată noaptea s-au auzit împușcături de arme de mitraliere și de tunuri. A treia zi a apărut o proclamație, răspîndită de către ostașii noștri, prin care Horia Sima ordona camarazilor săi să înceteze lupta și să depună armele în mîinile autorităților lui Antonescu. Seara am primit ordin de concentrare, ca în timp de 24 de ore să ne prezentăm la regiment. Vagoanele era upline de tineri concentrați, care mergeau la regimente. Trenul era complet neluminat și nu se vedeau decît soldați și tineri care orbecăiau pe întuneric prin toate gările.

La regiment nu am stat decît pînă ce s-au liniștit lucrurile în țară. Cînd ne-am întors la București, lumea răsufla liniștită. Coșmarul dispăruse. Lumea își vedea de treburi și noua dictatură, a lui Antonescu, înconjurat de oameni de bună credință, nu ni se părea la nimeni ca ceva odios. De altfel se lu lozinca generalului către toți cei care aveau un oarecare rol în conducerea țării, de la miniștri și pînă la primary și jandarmi: Aplicați întocmai legile țării, în literal or, iar cînd legea nu e clară, aplicați omenia (citez din memorie). O astfel de dictatură cred că poate fi suportată cu capul sus de către orice om civilizat. Tendința spre abuz era de îndată reprimată. Iată ce-mi povestește Francisca: "Mătușa Angela trăia la Cuciurul Mare, văduvă cu un copil, Olguța. După ce au revenit autoritățile romînești, ei nu i-au mai dat pensia după soțul ei care a fost notar communal, sub pretext că ea a rămas sub autoritățile rusești și deci este o bolșevică și o ucraineancă. A făcut diferite cereri, dar nici una n-a fost rezolvată favorabil. Autoritățile comunale căutau să-și bată joc de ea, o puneau să spele pe jos la primărie și la postul de jandarmi și din bolșevică nu o scoteau. Ea răbda totul cu stoicism. Pînă într-o zi, cînd medical veterinary care sta în gazdă la dînsa a mai adus pe cineva la masa, ca să mănînce pe gratis. În acel timp o vecină i-a adus laptele, iar mătușa i-a spus pe ucrainește să aștepte puțin că îndată îi adduce oala înapoi. Musafirul nepoftit a început să facă scandal că de ce medical îi permite bolșevicei să vorbească în limba ucraineană, că aceștia sînt niște trădători și vînduți rușilor etc. Cu aceasta paharul s-a umplut și s-a hotărît să ceară audiență mareșalului Antonescu, pentru a se plînge împotriva tuturor nedreptăților. A plecat la București și în cinci zile a fost primită în audiență. Văzîndu-se mătușa în fața șefului statului s-a emoționat așa de tare încît a început să plîngă. Mareșalul a lăsat-o să se liniștească, apoi i-a spus să nu se teamă de nimic și să spună totul ce are pe suflet. Ea a spus că nu din vina ei a rămas "sub ruși", căci a plecat la gară, cu copilul în brațe și cu ce a putut lua în cealaltă mînă, dar că ultimul tren nici nu s-a opreit în gara Cuciurul Mare, căci venea supra înărcat de la Cernăuți. Acum toți îi zic că e bolșevică, ar fi trebuit să plece cu rușii, și deși a făcut mai multe cereri pentru recunoașterea pensiei, nimeni nu ia în seamă cererea ei îndreptățită. Un funcționar a notat tot ce a vorbit dînsa și cînd a terminat mareșalul i-a spus să plece acasă căci într-o lună de zile va primi toată pensia de la intrarea armatei în Cernăuți, ș să nu se teamă căci nimeni n-o să-i mai spună nimic. Cînd a ajuns acasă, jandarmul a început s-o înjure de cruci și dumnezei, că are s-o învețe el minte, că de ce s-a dus la București. Ea n-a spus nimică, însă peste două săptămîni a fost chemată la Administrația Financiară la Cernăuți și i-a plătit toată pensia, iar în comună nu i-a mai spus nimeni nimic.

În capitală, viața a intrat în normal. Eu urmam regulat toate cursurile, care acuma se țineau în aula facultății de litere și filozofie. Pe lîngă cele programate, cînd aveam timp liber audiam și alte cursuri pe care le credeam interesante și necesare.

Deoarece la căminul studențesc de pe Matei Basarab nu erau condiții dintre cele mai bune, după cum am mai spus, m-am mutat în apropriere, pe Mătăsari 12, la o bătrînă care avea o cămeruță în curte. Aici am stat pînă la finea anului. Mîncam pe unde se putea. De multe ori un pahar de iaurt și un corn, însă eram fericit. S-a mutat la mine și Ion Vlad, dar din cauză că dormeam amîndoi într-un pat și nu era tocmai comod, el s-a mutat în altă parte.

Cu vărul Roman mă întîlneam adesea. La el, care locuia pe Bulevardul Dacia nr 20, veneau fel de fel de indivizi. Unii poeți, alții filozofi, artiști și comuniști, căci el era un fel de șef de generație. El scotea revista "Ev Nou", un fel de publicație cu apariția neregulată în care se publicau materiale foarte amestecate. Îmi aduc aminte că i-am dat și eu două materiale, unul "Mișcarea pedagogică din România între anii 1920 – 1940" care era o recenzie a cărții lui Iosif Gabrea, cu acest titlu s-a și publicat în martie 1941, iar al doilea material era intitulat "Educația nouă" care s-a publicat în numărul de Paști 1941. Cînd i-am citit acest articol, în calitatea lui de redactor șef sau director de revistă, am văzut că se transfigurează, devine palid și cu o voce înaltă mi se adresează:

- Vasile! Pe tine te fac șeful noii religii care se va introduce în România. Îți dau Palatul Regal, să te instalezi în el cu toți preoții tăi și de aici va iradia în toată lumea noua spiritualitate românească. Tu vei fi patriarhul meu, iar eu de la Castelul Baleș, unde îmi voi instala cartierul general, voi dirija întregul mecanism al conducerii țării.

M-am uitat la el și mi-a fost milă. Tot la el am întîlnit pe unul Ion Oțel, student, care avea în geantă un dosar voluminos în care adunase tot materialul pe care îl publicase și toate publicațiile în care se pomenea numele său, fie și numai o mențiune trecătoare. Era prima oară cînd vedeam și stam de vorbă cu unul care spunea că e comunist. Mai tîrziu, după 23 august, l-au lichidat frații întru credință marxistă.

Mai tîrziu am făcut cunoștință cu unul Atanasiu, învățător, care la Cernăuți a scos o revistă "Țara Șipenițului", cîteva numere. Dimpreună cu Nicolae Constantinescu, un coleg din cei de la Iași, am alcătuit un trio redacțional, puși pe treabă să scoatem o revistă. Titlul: "Cadența", scris cu caractere gotice. Orientarea: naționalistă. Pentru a avea de la început un prestigiu major, ne-am adresat unor personalități marcante cum ar fi Simion Mehedinți sau Brătescu-Voinești, care ne-au primit politicoși, dar ne-au refuzat tot atît de amabil. Pentru tipărire ne-am adresat lui I. E. Taranțiu, care avea tipografia "Bucovina", doar era de la Soha. Acesta ne-a spus de la început că el nu crede că vom tipări revista la tipografie căci este prea scump și noi am vrea să fie cît mai ieftin, doar o scoatem din contribuția noastră, abținîndu-ne de la alte necesități. Totuși ne-a făcut un calcul aprozimativ pentru 1000 de numere și ne-am speriat cînd am văzut prețul. În adevăr, aici nu se putea. Atanasiu a găsit altă tipografie, dar cînd a fost vorba să selecționăm materialul s-a ivit divergența. Constantinescu, care era și poet (Doamne, dar cine nu e poet în țara noastră), a vrut să introducem un material laudativ la adresa lui George Călinescu, scris de un asistent de al său Al. Piru de la Iași. Eu m-am opus, căci Călinescu era atacat de presa super-românească, căci a introdus în Istoria literaturii, care atunci apăruse, pe toți scriitorașii evrei, pînă chiar și pe Celebi Moise de la Bacău, care era analfabet, dar lausase niște sentințe morale, cică foarte poetice sau literare. Constantinescu ținea morțiș să introducem bucata. Eu, tot așa de morțiș, ca să nu o introducem. De altfel eu îl suportam foarte greu pe colegul de la Iași, care avea un caracter cu totul lipsit de demnitate. În vizitele ce le-am făcut unor personalități, el s-a comportat inadmisibil de umil și slugarnic. În discuțiile dintre noi însă dînsul era de-o aroganță cu totul ieșită din comun. În aceste condiții, eu am părăsit triumviratul, rămînînd ei numai doi, și au scos două sau trei numere. Eu nu am văzut nici un număr din acea revistă și nici cu redactorii nu m-am mai întîlnit.

De un real folos ne-a fost activitatea pratică de sub conducerea lui Sulea-Firu, cînd am făcut vizite la diferite școli din capitală, cum ar fi școala de orbi de la Vatra Luminoasă, școala de surdo-muți de pe strada Griviței și multe altele. Aceste vizite erau urmate de discuțiila seminarii.

Școala nu s-a terminat cu un examen general asupra materiilor învățate și nici nu ni s-a spus că notarea finală va fi dată după participarea la acele seminarii. De altfel însuși certificatul ce ni s-a dat este cu totul lipsit de înțeles: "Domnul cutare a împlinit îndatoriile cerute de Decretul-Lege pentru suspendarea aplicării Decretul-Lege relativ la înființarea și organizarea Academiei Pedagogice, fiind declarat absolvent cu cota ..." Unii au făcut chiar gălăgie pe chestia aceasta, dar ce rost mai avea?

11. Războiul

Într-o dimineață ne-am trezit cu faptul împlinit că sîntem în stare de război cu URSS. De la Marea Baltică la Marea Neagră a pornit ofensivă împotriva Rusiei. Hitler nu s-a uitat că nu de mult s-a pupt cu Stalin și și-au jurat credință eternă. Antonescu a dat o proclamație prin care se declara război împotriva Uniunii Sovietice, pentru dezbinarea fraților din Basarabia și Bucovina și eliberarea teritoriilor cotropite de fiara comunistă. Proclamația se termina cu celebrele cuvinte: "Vă ordon treceți Prutul!" Era în ziua de 22 iunie 1941. La radio s-a pus placa cu ceremonia slujbei religioase de la Chișinău, iar mulțimile credeau că ai noștri au și intrat în capitala Basarabiei. Seara avioanele rusești au și început să bombardeze Bucureștii. Pe lîngă bombe ne-au trimis și manifeste și ne îndemnau ca să ne fotografiem capitala căci n-o s-o mai vedem multă vreme, căci aviația lor o va distruge. Locatarii din curtea noastră au ieșit în grădinița din fața odăii mele și priveam și ascultam vacarmul avioanelor care bombardau orașul.

Peste cîteva zile am primit ordin de chemare. Mi-am dus lucrurile la fratele Gheorghe și am plecat la regiment. Activul regimentului plecase pe front. Din cei care veneau cu ordine de chemare s-a format un batalion de marșare, mărșăluia în spatele frontului, adică staționam cîteva zile într-un sat apoi ne deplasam în altul, ca să fim mereu la anumită distanță de activul regimentului care lupta pe front. Eram mereu prin localitățile pe unde fuseseră luptele. Noile cimitire cu căștile celor căzuți puse pe cruci ne întîmpinau peste tot. Erau căști române, germane și rusești.

Într-un sat din Basarabia cimitiriul număra 42 morminte noi. Am aflat că pe aici nu fuseseră lupte căci rușii se retrăseseră, iar ai noștri mergeau în coloană de marș. Cînd coloana înainta fără grijă prin dreptul bisericii, deodată din clopotniță o mitralieră rusească a deschis focul, trăgînd în plin ca într-o turmă de oi. Astfel un singur luptător, care știa că nu are posibilitate de scăpare, a ucis 42 adversari, iar numărul celor răniți nu l-am aflat. De regulă răniții sînt totdeauna mai mulți decît cei morți. Acest lucru era cu totul în contradicție cu teoria care spunea că rușii vor să scape de comunism și deci că nu au să lupte pentru a-și apăra cătușele. Nici de colhoz nu voiau să scape, deși colhozul era întipărit în conștiința noastră ca fiind ultima treaptă a sclaviei umane.

Într-un sat din aproprierea Odesei, în spatele frontului, pe înserate, mai mulți soldați de ai noștri vorbeau la o fîntînă cu o fată care era o "moldoveancă" locală. Unul îi zice:

- Ei, o să desființăm colhozul și o să vă dăm pămînt ca să-l stăpîniți și să-l lucrați fiecare cum vrea.

Ea însă a ripostat imediat:

- Da de ce să ne desființați colhozul? La colhoz nu-i rău. Și apoi, dacă îți da pămîntul la oameni, ei cu ce au să-l lucreze, căci nu au nici pluguri, nici vite, nimic, așa că are să fie și mai rău.

Am rămas cu totul mirat căci mă așteptam să aud că abia așteaptă să se desființeze colhozul. De altfel nici în zilele noastre, oamenii noștri nu ar dori să se întoarcă la agricultura individualistă, deși s-au dat atît de greu la lucrul în comun.

La compania mea am dat de multe cunoștințe vechi, printre care era și Costică Madnovici, învățătorul din Udești, cu care am făcut cunoștință de pe timpul cînd am făcut armata de activ. Acuma el sesiza imediat orice nedreptate ce ni se făcea și era în frunte să o denunțe. Astfel, o dată cînd trebuia să ne deplasăm dintr-o localitate în alta, s-a distribuit la fiecare om pîinea pe trei zile, adică fiecare trebuia să-și duc în spate 3 pîini. Pentru transportul celeilalte cantități de pîine trebuiau cîteva căruțe. Pentru diferite transporturi dintr-un sat în altul, de regulă se rechiziționau cîteva de la cetățeni. Acum însă nu se găsea în sat nici o căruță. Ideea majorului a fost ca fiecare soldat să ducă încă trei pîini. Doar tot pentru el o duce. Costică Modnovici, după ce a încercat să vîre 6 pîini în raniță și a văzut că nici nu încap și gîndindu-se cît de greu are să fie la transport, le-a scos pe toate și le-a pus jos grămadă.

- Cui îi trebuie pîine să și-o ducă! Mie să-mi dea în fiecare zi cîte o pîine. Mai multe nu pot duce, că nu-s măgar.

Imediat toți oamenii și-au scos pîinile și le-au pus jos. Nu știu de unde au găsit căruțe pentru transport, dar știu că fiecare și-a luat numai cîte una.

În altă localitate, la distribuția alimentelor, am văzut că ni se dă și cașcaval. Nimeni nu știa însă cîte grame de cașcaval trebuia să primească fiecare soldat. Majorul nostru însă, ca să ajungă cașcavalul la fiecare soldat a făcut niște porții așa de mici, că nu avea de unde mușca de două ori dintr-o bucată, ci porția era cît o bucățică de nafură. Costică Maduovici a întrebat cîte grame de brînză trebuie să primească un soldat, căci aici nu-s mai mult de două grame. Ori să ni se dea porția întreagă, ori deloc. El a depus bucățica lui mai mică ca o nucă în fața majorului. Toți soldații au procedat la fel, renunțînd la infima porție de cașcaval. Se vede că și nevasta majorului sau chiar a domnului căpitan ar fi vrut să mănînce ceva cașcaval și nu putea doar să trimită cu poșta sau chiar uneori cu curier special, o bucățică de cașcaval de un sfert de kilă. Unde ar fi fost obrazul?

Rușii nu părăseau terenul atît de repede pe cît ne închipuiam noi că ar trebui. Îmi aduc aminte că am trecut prin orașul Bălți în cursul unei nopți cu lună și mi-au rămas viu întipărite în memorie aspectul sinistru al clădirilor distruse. Casă cu casă a fost apărată și numai tunul și flăcările au scos apărătorii din ele. Ruinele se întindeau dintr-un capăt în altul a străzii pe unde am trecut. Nu se vedea nici o casă intactă.

După ce am trecut Nistrul, întinderile cîmpiei erau nemărginite. Mergeam zeci și zeci de kilometri pînă ce ajungeam în alt sat. Își puneau unii întrebarea, că de ce au venit rușii să ne ia pămîntul nostru, dacă ei au atîta nelocuit și nelucrat. Peste Nistru am trecut într-o noapte pe un pod. Și cum românul e născut poet i-a și zis:

Nistrule gătește-ți malul

Că te calcă mareșalul.

Unii din politicienii noștri printre care și Iuliu Maniu, au fost de părere ca acțiunea armatelor noastre să se oprească la Nistru, dar nemții au cerut și Antonescu a fost de acord ca să mergem alături pînă la sfîrșit. În intenția lor era, pînă la învingerea definitivă a rușilor. Era destul de caraghios că soldații noștri ajunși la poalele munților Caucaz, cîntau "Vrem Ardealul". Cică niște mucaliți ar fi obiectat că Ardealul nu se află în direcția Caucazului ci înapoi, peste Carpați.

Batalionul nostru, după trecerea Nistrului, înainta încet spre Odesa. Ajungeam prin sate cu populație germană în care nu se găseau decît cîte o babă sau un moșneag. Construcțiile erau toate mari, dar vechi, de dinaintea primului război mondial. Mă uitam anume, dar nu se vedea nimic construit de dată recentă, adică în ultimii 10 – 15 ani.

Spre surpinderea mea, am văzut spre odesa o mulțime de bordee în pămînt, acoperite și pe deasupra cu lut, pe care creșteau bălării și în care locuiau oameni. Și era în al 23-lea an de stăpînire comunistă, "cea mai avansată din lume".

Într-o după amiază liniștită și caldă, scoboram o pantă domoală de tot, după cum sînt toate pantele de pe acolo. Unele flori de stepă își anunțau prezența printr-un miros specific. Oamenii noștri mergeau, cam ca turma, find cu toții într-o bună stare sufletească. Coloana se întindea cam de doi kilometrii. Unii cîntau în neordine, lălăind pentru ei, alții făceau glume, ca să uite că în curînd vor intra în cleștele războiului. Deodată, din față și puțin din stînga s-a auzit o rafală de tunuri. Era frontul de la Odesa. Toată lumea s-a oprit ca la comandă. Nimeni nu zicea nimic, ba parcă s-a oprit și respirația. Un nou val de bubuituri ne arăta că acolo este cu siguranță infernul. De văzut nu se vedea nimică, dar se cutremura pămîntul de mulțimea și intensitatea zgomotului. Unii ofițeri, mai curajoși, pentru a scoate mulțimea din perplexitatea ei, au început să profaneze înjurături la adresa "mîrlanilor" care tremură de frică numai la auzul tunurilor, parcă ar fi niște muieri leșinate. De fapt pe căpitanul Hudescu, care era atît de măreț la diferitele parăzi, acum l-a apucat diareea și nu se mai putea controla, încît a fost nevoie să-l ducă la spital. Era uns cu totul de sus și pînă jos. Încetul cu încetul prima emoție s-a diminuat, încît coloana s-a pus din nou în mișcare.

Pe înserate am poposit la liziera unei păduri de salcîmi. Soldații și-au dat jos bagajele și unii s-au și întins la pămînt să se odihnescă. Alții s-au împrăștiat printre tufișuri. Deodată s-a auzit o împușcătură și un răcnet. Toți credeau că ar fi poate partizanii, care vor să ne atace. În realitate, unul de al nostru și-a descărcat arma în podul palmei de la mîna stîngă. În felul acesta, prin automutilare, era scutit de a intra în front. El motiva că din greșeală s-a descărcat arma și s-a rănit.

În sfîrșit am ajuns într-un sat unde se afla comanda regimentului nostru. Ni s-a spus să ne pregătim că la noapte ne ducem pe poziție. Ni s-a dat cîte un bidon de apă, am mîncat cîte o gamelă de ciorbă groasă. Am umplut sacul de merinde cu cartușe și după ce s-a întunecat, anumiți curieri, care cunoșteau precis locurile, ne-au dus pe linia întîia. Ni s-au dat indicații să nu vorbim decît în șoaptă, să nu lovim uneltele, cum ar fi lopata Lineman cu baioneta sau bidonul de apă, să nu aprindem țigările, etc. Acolo ni s-a spus ca fiecare să-și facă groapa de protecție în cea mai mare liniște.

În zori, era în ziua de 1 septembrie 1941, un grup de ruși venea înspre noi. Trăgeam cu toții și încetul cu încetul grupul începu să se subțiază pînă nu a mai rămas nimic. Un sublocotenent, învățător, venit se vede deodată cu noi în noaptea trecută, stătea în picioare pe marginea gropii. O schijă l-a lovit sfîrtecîndu-i pulpa piciorului. I-am desfăcut molitiera și i-am prins la loc carnea piciorului, bandajîndu-l cu bandajul meu. M-am umplut de sînge că parcă eram măcelar în exercițiul funcțiunii. Rănitul a început să se tîrască înapoi, spre linia a doua. Eu, spre a mă curăța de sînge, am luat pămînt de pe marginea gropii și m-am frecat cu el, ca și cum ar fi fost săpun.

Cam pe la două după masă a început să tragă o ploaie. Încet toate gropile noastre s-au umplut ochi de apă. Nu se mai putea sta încît toată lumea a ieșit, în picioare, pe marginea gropii. Pe toată panta noastră, au ieșit din gropi circa 2000 de oameni, care ședeau spre se sbiri de apă. Dinspre frontul inamic înaintă în direcția noastră un grup de 30-40 de oameni. Unii erau de părere că veneau spre a se preda la noi, alții că veneau să ne atace și că ar trebui să tragem în ei spre ai opri. Cînd au început să tragă ei asupra mulțimii oamenilor noștri, au deschis și ai noștri focul. La un moment dat, înaintarea lor a încetat și ai noștri, fără nici o comandă, au înaintat spre ei. Elanul inamicilor a încetat și au început a se retrage în dezordine. Noi îi urmăream și împușcam mereu, le răream rîndurile. Drept în fața mea un soldat rus s-a pus în genunchi și cu mîinile împreunate a rugăciune, a spus că e rănit. Eu nu știam de unde știam rusește, dar știu că l-am întrebat:

- De rana?

El a arătat călcîiul piciorului drept și a spus:

- Ne strilet.

Eu am înțeles că se roagă să nu-l împușc. Nu știu ce m-a apucat, dar mi-am făcut cruce spunîn că sînt creștin. Apoi l-am dezarmat și l-am dat în primirea unui soldat să-l ducă înapoi spre comanda regimentului nostru, ca prizonier. Am înaintat apoi pînă în partea de jos a pantei. Eu eram de părere că să mergem mai departe. Alții au spus că nu putem înainta, deoarece nu mai aveam cartușe. Era adevărat. Nu era nici un ofițer sau subofițer cu noi. Am zis atunci să stea pe poziția la care am ajuns, iar eu să mă duc înapoi la comanda companiei spre a raporta situația și a cere muniții spre a putea înainta. Am găsit pe comandantul companiei, căpitanul Grigoriu, ascuns în fundul unei gropi adînci de un stat de om, iar în păretele gropii era săpată o adîncitură unde ședea el, ca să fie ocrotit în caz că ar cădea schije de sus. Pentru a ajunge aici a trebuit să merg înapoi cel puțin 3 kilometri. L-am salutat cu mîna la chipiu și am început să-i raportez situația. El a început să strige ca un disperat, ca să mă culc la pămînt, ca să nu ne repereze inamicul. Am luat poziția de culcat, pe marginea gropii lui și i-am spus care este situația, cerîndu-i să ordone ce e de făcut.

- Tuți crucea mătii de mîrlan! Nu știi ce e de făcut? Poate-i fi învățător! Cu baioneta la armă și la atac înainte! Executarea!

M-am retras imediat gîndindu-mă că nu-i întreg la minte. Sau poate s-a țicnit de cînd e mereu sub bombardament. Să pornim atacul cu baioneta la armă, fără nici un cartuș pe țeavă? Să pornim numai noi, fără o coordonare generală, fără ca cei din dreapta și cei din stînga să știe ce urmărim noi. De altfel întregul front ni se părea o hărmălaie de descreierați. Nu se vedea nici de cum un plan strategic, nu se vedea o minte de conducător, se porneau acțiunile, așa din instinct, din mase, ofițerii fiind pe undeva îngropați în pămînt să nu-i vadă inamicul.

Cînd am ajuns de unde am plecat, oamenii "mei" se retrăseseră pe o poziție mai înapoi, să nu fie exact pe partea cea mai de jos a pantei, lucru ce nu ar fi fost indicat de concepțiile strategice cele mai avansate.

Am rămas acolo, făcîndu-mi groapa la rînd cu ceilalți. În fața noastră, pe cealaltă pantă, tot așa de lină, se afla o cultură de porumb și acolo mai sus se afla frontul rusesc. Cam la jumătate de kilometru se afla o clădire ca o magazie, căreia îi ziceam colhozul. Acolo erau rușii. Mai în dreapta noastră, spre colhoz, era un teren deschis, o miriște.

A doua zi ne-au adunat în partea de sus a pantei, pe platoul unde era comanda companiei, pe linia a doua. Se făcea organizarea liniei. Căpitanul Grigoriu mă chemă la ordin. Mă prezint și raportez:

- Să trăiți domnule Căpitan, sunt sergentul T. R. Boca Vasile și m-am prezentat la ordinul dumneavoastră.

- Sergent, îți iei grupa și o amplasezi la circa 400 de metri în față pe linia buruienelor ce se văd.

- Domnule căpitan, eu nu am o grupă organizată, am venit noaptea trecută spre completare, așa că...

- Tuți dumnezeii mătii de teterist, cum îndrăznești?

Și cum era cu lopata Lineman în mînă, mi-a tras una în cap, peste cască, că m-a amețit și am căzut jos. Casca s-a turtit, așa că dacă eram cu capela numai, putea să-mi sfarme țeasta. Un soldat, Alexandrescu, frizer de la București, a întins arma spre el să-l împuște, iar altul i-a tras arma în jos. După un timp, cînd mi-am revenit, am spus moale:

- Oamenii care sunteți din grupa mea, veniți după mine.

Și am plecat spre locul indicat. Cînd am ajuns acolo și am început să-mi fac groapa, am văzut că vine spre mine un alt soldat, apoi altul și altul, pînă ce s-a completat cu vreo douăzeci de oameni. Aceasta era deacuma "grupa mea". Oamenii pe care i-a trimis căpitanul. Am aflat ulterior că un alt soldat, la un atac ce se da contra rușilor, l-a curățat, așa că a murit ca un erou.

În timpul nopții, cînd m-am uitat spre inamic, numai ce văd un individ că înaintează spre noi. Mă uit bine și văd că acela se apleacă, se ridică iarăși și înaintează. Deodată strig:

- Alarmă! Alarmă!

Apoi alerg în dreapta mea și strig:

- Trageți băieți că vin rușii! Trageți!

Toată grupa a început să deschidă focul, iar grupele vecine, din dreapta și din stînga, văzînd că se trage, au început a trage și ele și în curînd întreg frontul nostru era în alertă. S-au consumat mii de gloanțe spre a opri inamicul. După ce s-a mai liniștit tragerea, așa de la sine, mă uit din nou mai cu atenție și individul din fața noastră se ridică și înaintează și iar se apleacă. Comand din nou deschiderea focului, iar mai tîrziu încetarea. Individul se ridică și înaintează. Spun soldatului de lîngă mine să încarce arma, cum am făcut și eu, apoi am pus baioneta și am dat ordinul să nu mai tragă nimeni, iar noi doi, cu arma în mînă, înaintăm spre inamic, pe care-l vedeam bălăbănindu-se. Cînd am ajuns acolo, era o lobodă mare, care se mișca bătută de vînt. Mă reped în ciudă și o smulg, călcînd-o în picioare.

Pînă în ziuă am avut liniște. În zori însă, uitîndu-mă în față numai ce văd un soldat rus că ține arma cu țeava în jos, iar pe patul puștii avea pus un ștergar alb, semn că nu are intenții războinice. Îi fac semn să se aproprie. Cînd a ajuns în fața mea, care țineam arma încărcată asupra lui, a aruncat arma lui jos, într-o parte și s-a culcat la pămînt zicînd:

- Ne strileti?

Era un amărît în vîrstă care venea să se predea la noi. El nu voia să ne dezrobească. I-am dat lopata mare să-și facă groapa de protecție alături de mine și mă uitam la dînsul cum lucrează cu asîrdie și în curînd nu mai era la suprafața pămîntului. Întrebîndu-l cum îl chiamă mi-a spus că Ivan, că e din Kerci, că are 4 copii și că nu este comunist și că nu vrea să lupte alături de comuniști. Mai tîrziu, cînd am fost rănit, l-am văzut din nou pe la comanda regimentului nostru. Era și el rănit la un picior și mergea sprijinindu-se într-o bîtă.

Mai tîrziu, pe la vreo 10, numai ce vedem un alt grup că înaintează spre noi. Deschidem focul cu toată puterea și în curînd au fost cu toții la pămînt. Cîte unul încerca să se retragă însă ai noștri ținteau la sigur, încît cred că nu a mai rămas nici unul. Ba unul s-a ridicat în picioare și cu arma întinsă spre noi s-a apropriat pînă la 10 metri, spunînd:

- Iapt foii matii burjui!

Însă n-a mai făcut nici un pas căci cineva l-a ochit drept din față. M-am apropriat de el crezînd că are nevoie de ajutor, însă un șuvoi de sînge curgea din pietul lui, iar din gură niște bale mirosind grozav a samahoancă. În curînd n-a mai mișcat deloc. În spatele nostru, poate la 50 de metri, un soldat striga să vină sanitarii, că este rănit. M-am gîndit că aș putea să-l ajut și m-am tîrît pînă la groapa lui. Era împușcat în burtă. Nu puteam să-i fac nimic. Mai încolo, unul sta cu bărbia pe marginea gropii, cu casca găurită drept în frunte și o șuviță de sînge cald curgea încă din gură. Nu avusese timp să spună nici vai. Gloanțele șuierau pe deasupra noastră, încît nimeni nu îndrăznea să ridice capul. Îi spun celui rănit în burtă să aibă răbdare că în curînd au să vină sanitarii să-l ia. Și m-am întors la gropa mea, tot tîrîndu-mă. L-am auzit mereu strigînd:

- Sanitarii de la a noua! Salvați-mă!

Și tot mai slab, pînă către seară, cînd a încetat. După ce s-a înserat și nu mai era primejdia de a fi luat de către ruși drept țintă, m-am dus să-l văd ce face și era mort cu ochii deschiși.

După ce se întuneca, venea stacaua cu apă la care se repezeau cu toții, cu adevărat însetați și după ce beau înainte de masă, își umpleau bidoanele, să aibă pentru a doua zi. Apoi mîncau bine, să aibă pînă mîine seară. Pe morți nu-i mai ridicau, căci nu-i vedeau. Pe unii trăgeam lut peste, în groapa în care se aflau, ca să evităm mirosul de hoit omenesc ce se răspîndea peste întreg frontul, ca o duhoare dulceagă. Aceștia erau cei dați dispăruți. Unii își făceau cruce, mulțumind lui Dumnezeu că au mai trăit o zi. Apoi ne așezam fiecare în groapa lui, ațipind, chiar dacă ghiulelele de tun vîjîiau pe deasupra noastră sau explodau în dreapta sau în stînga. Uneori tunarii noștri deschideau rafalele lor, dar în loc ca ghiulelele să cadă pe pozițiile rușilor, cădeau pe ale noastre. Atunci începea corul disperaților, cu răcnete din mii de piepturi:

- Lungiți tragerea! Lungiți tragerea!

Într-o seară am asistat la un spectacol de o măreție fără seamă. Sute de avioane germane atacau Odesa. Nenumărate rachete luminau totul ca și cum ar fi fost ziua cu soare. Reflectoarele prindeau avioane în raza lor, iar tunurile speciale le bombardau. Ghiulele luminoase, trasoare, brăzdau aerul indicînd direcția, iar avioanele de vînătoare bîzîiau pe lîngă cele de atac ca niște bărzăuni pe lîngă cocostîrci. Din cînd în cînd se auzeau explozii care cutremurau pămîntul. Cînd două reflectoare prindeau un avion în raza lor era aproape sigur că vom vedea căderea avionului în flăcări. Noi stam ca la un spectacol feeric, căci lucrurile se petreceau la 3 - 4 kilometri.

Într-o zi am părăsit poziția noastră și am ocupat gropile părăsite ale rușilor care se aflau la 70 - 80 de metri în față, pe o lizieră de salcîmi. Drept în fața noastră pe cealalată pantă se afla colhozul iar mai în stînga cultura de porumb. Dinspre colhoz un grup masiv de ruși înaintează spre noi. Noi deschidem focul și respingem; apoi contraatacăm. Elanul soldaților noștri scade, căci din față gloanțele vin ca ploaia. Cînd ajungem din nou pe poziția de unde am plecat, constat că pușca mitralieră este lipsă. Mi se spune că soldatul care o purta a căzut mort așa că n-a avut cine s-o aducă înapoi. Întreb eu dacă vrea cineva voluntar să se ducă între fronturi și să aducă pușca mitralieră. Nimeni nu s-a găsit să-și expună pielea. Fără pușca mitralieră nu puteam rămîne. Atunci am fugit pînă în marginea păpușoiului și am mers spre colhoz pînă am văzut-o părăsită pe cîmp. M-am repezit și am luat-o de lîngă cel mort iar gloanțele rusești șuierau pe lîngă urechile mele. Ai noștri trăgeau ca să țină pe ruși cu capul la pămînt pînă voi ajunge eu pe poziție. Deși vîjîiau gloanțele pe lîngă picioarele mele, eu mergeam liniștit, că parcă eram sigur că nimic nu mi se poate întîmpla.

În seara aceea doi soldați de ai noștri aduceau unul un cal rusesc iar altul pe călărețul care, fie că s-a rătăcit pe cîmp, fie că anume a vrut să se predea, a ajuns în rîndurile noastre. Era un om voinic și dîrz, care a spus că vrea să vorbească cu comandantul nostru. Deoarece fuma, eu i-am spus:

- Ne curit! și a aruncat țigara ca să nu fie o țintă în întuneric.

În zilele liniștite ne despăducheam efectele. Păduchii se înmulțeau peste măsură. Mai ales după ce am ocupat unele gropi rusești, păduchii lor se amestecară cu ai noștri corcindu-se și devenind o rasă superioară. Ai noștri erau albi și potrivit de mari iar ai lor erau negricioși și mult mai mari. După ce am ajuns frați cu rușii se povestea anecdota că, deoarece ei se laudă cu orice că la ei este mai mare sau mai bun, un glumeț a prins o broască țestoasă și a pus-o în așternutul său, chemînd apoi pe rus și arătîndu-i-o.

- Ce e aceasta? s-a minunat rusul.

- Un păduche, a răspuns românul.

- Ei, la noi nu este așa de mare, e numai atîta.

Și a arătat falanga degetului mare cu unghia în sus.

În restul zilei moțăiam fiind mereu într-o stare între somn și trezie. Ațintind privirea pe asperitățile gropii vedeam fel de fel de figuri bizare care se mișcau, transformîndu-se din unele în altele și care se uitau la mine, făcîndu-mi cu ochiul. Uneori le vedeam chiar dacă țineam ochii deschiși bine.

Odată, cum stam rezemat de peretele gropii, ce mi-a venit să schimb poziția, mutîndu-mă cu capul în partea cealaltă. O clipă mai tîrziu o schijă de 25 de centimetri și grea cam de jumătate de kilogram, venea fluierînd prin aer și lovind păretele gropii drept în locul unde ședeam mai înainte cu capul. Mare lucru și întîmplarea, căci dacă nu mă mutam eram mort din acea clipă.

După zece zile de front, în care timp am fost alături cu moartea, a venit alt regiment și ne-a schimbat. Trecînd noi în refacere, în spatele frontului, la comanda regimentului. Zece zile erau ale mele, ale regimentului fiind 80 de zile de front. Această refacere era cu scopul de a ne reorganiza, făcîndu-se numărătoarea, schimbînd-se căprăriile, cu scopul de a intra în altă parte a frontului, ca o unitate mai închegată.

Pe cîmpul de la marginea satului se făceau "reorganizările". Aici am văzut și mari grupuri de prizonieri ruși. Într-un loc, un grup era strîns în cerc și un gradat de-ai noștri alerga după un "rus" lovindu-l mereu în cap, iar acesta fugea în jurul cercului, că parcă se jucau de-a mijoarca. Am aflat mai îndată că "rusul" lovit în cap era un evreu de la Cernăuți care, fiind soldat în regimentul 8 vînători, a dezertat trecînd la ruși. Gradatul nostru l-a avut în grupă și acuma i-a căzut din nou în mînă și se răzbuna pentru cine știe ce ofensă primită în retrogradarea de la Cernăuți din partea evreilor, care deodată s-au declarat comuniști și atacau pe ostașii români care nu aveau voie să riposteze în nici un fel și trebuiau să îndure orice umilire. Prizonierii au fost puși în coloană de marș și în fruntea șirului de cîteva sute de soldați se aflau opt rusoaice în uniformă de care ne minunam noi. Nu văzusem pînă atunci ostași de genul feminin.

În noaptea de 11 spre 12 septembrie 1941 l-am auzit mereu pe maiorul Virtu, care era comandantul batalionului nostru, dînd comenzi, proferînd înjurături și făcînd glume. La un moment dat s-a făcut pornirea spre noile poziții. În zori eram pe alte locuri tot așa de plane, dar în fund spre dreapta era o pantă mai mare cu o margine de pădure. S-a primit ordin de înaintare. Soarele răsărise și era în fața noastră, arzîndu-ne cu putere. Tunurile trăgeau dintr-o parte și din alta. Mitralierele toate, aruncau moartea cu dărnicie. În aer explodau grenade împrăștiind și ele moartea. Ghiulelele de tun împrăștiau pămîntul făcînd gropi în care ne adăposteam din salt în salt. Într-o astfel de groapă de obuz au căzut peste mine mai multe frînturi de schije. Una m-a lovit peste șold cu atîta putere că am crezut că mi-a rupt piciorul. Am băgat mîna în pantaloni să văd dacă a năvălit sîngele dar spre surprinderea mea nu era nici pic de sînge. Bucata de schijă căzuse pe lat așa că am simțit numai durerea din lovire. Dar parcă mă lovise și la călcîi. Am băgat mîna în bocanc și am văzut că eram plin de sînge. Deci eram rănit. De odată mi s-a făcut sete și am transpirat puternic. Un alt soldat, în înaintare, a sărit în groapa în care mă aflam eu. Prima mea grijă a fost să-i spun să meargă înainte căci eu sînt rănit. Soldatul a făcut alt salt, pînă în altă groapă, iar eu am desfăcut bocancul să văd care este situația. Puteam mișca piciorul, deci era o rănire ușoară. Două schije perforaseră pielea bocancului producînd două răni drept pe partea numită călcîiul lui Achile, la piciorul drept. După ce valul de oameni înaintase destul eu m-am îndreptat înapoi. Treceam peste oameni morți de curînd, peste unii grav răniți sau care își dădeau duhul. Alții strigau după sanitari iar unii pomeneau numele mamei lor. Un cal alb fugea peste cîmp, speriat, iar mațele sale atîrnau, tîrîndu-se pe jos, după dînsul. Un tun era răsturnat de ghiuleaua venită de la inamic iar doi servanți zăceau morți la pămînt. Tot șchiopătînd am ajuns la un post de prim ajutor unde un sergent sanitar mi-a făcut mai întîi o injencție apoi mi-a bandajat rana. Îmi aduc aminte că mi-a spus că ar fi fericit dacă ar căpăta și el o rană ca a mea. Mi-a spus să las arma acolo și să merg pînă la un punct de unde vin camioane să ia răniții. Cînd am ajuns eu acolo, erau mai mulți răniți și în curînd a venit un camion în care ne-am urcat cu toții. Dar abia a pornit mașina că a și oprit căci ne ataca un avion inamic. Pe cînd ne dam jos, avionul s-a apropriat și a început a trage în noi cu mitraliera, încît doi din cei răniți au rămas pe teren, unul fiind lovit drept în cap iar altul în piept. Amîndoi au murit imediat. Ceilalți s-au urcat, poate bucuroși că au scăpat.

Unul din răniți se văita mereu iar altul l-a întrebat dacă văitîndu-se îl doare mai puțin, ca să se vaite și el dacă-i așa. Apoi a spus că el cînd va merge acasă, are să spună la nevastă-sa că un glonț la lovit drept prin păsărică, așa că de-acuma nu mai are, încît dacă ea vrea să divorțeze, el este de acord că de, ce să facă, așa-i la război.

- Dar de-oi vedea-o că plînge, apoi îndată o iau în brațe, s-o mîngîi, sărăcuța, iar de nu, apoi o las așa pînă diseară.

La comanda regimentului, într-un sat din spatele frontului, am dat peste rusul care s-a predat de bună voie, cel numit Ivan din Kerci. Era rănit și el la un picior și se mișca fără rost prin curte.

În curînd a venit un cărucior tras de un cal pe care se aflau doi oameni în poziție culcat. Deasupra se afla un învățător grav rănit iar dedesupt era maiorul Virtu, mort, cu gura plină de pămînt. Se vede că în spasmele morții a rupt pămîntul cu gura. Și ce bărbat frumos era. Am dus colegul pînă sub un gard, la umbră, și i-am dat să bea apă. Avea umărul drept complet zdrobit iar brațul era legat de trup încă de la postul de prim ajutor.

A doua zi, 13 septembrie, toți răniții care se puteau purta singuri au primit ordin să se urce într-un camion care ne-a dus pînă în satul nemțesc Saltz. Acolo era un punct de triere. Biserica foarte spațioasă era plină de răniți care ședeau întinși pe pardoseală, unul lîngă altul. Curtea bisericii și niște șoproane erau pline de răniți. Aici l-am întîlnit pe colegul Roman Racocea. Fiindcă mă puteam mișca m-am deplasat peste tot spre a vedea toată suferința umană. Spre a ține minte, mi-am notat pe două foi, cu creionul, cele ce am văzut și s-au păstrat acele notări încît le pot reproduce fără nici o modificare. Iată:

"15 IX 1941: Răniții din Saltz, germenii milogilor de mîine de pe la bîlciuri. Se tîrăsc pe brînci, se sprijină în ciomage, își expun cu emfază rănile și caută să impună prin vocea miloagă. Atîta vaier și durere nu s-a mai văzut. Unul, cu falca de jos ruptă dinainte și limba pe jumătate retezată face semne cu mîna. Fața îi e umflată și vînătă. Moartea a și început să-l cuprindă. Totuși are grijă de sticla de apă din care își picură din cînd în cînd în gură (sau în fosta gură) apoi aceasta amestecată cu balele curge înapoi. Cînd l-au luat cu targa dintre ceilalți grav răniți, fiindcă mirosea deacuma a hoit, a făcut semn să-i ia și gamela cu lingura. Spera probabil să mai trăiască.

Unul cu mîna ruptă de la cot și cealaltă bandajată și ea că numai un deget se mai vedea, dormea cu fața la soare iar muștele lacome de toamnă sugeau cu lăcomie sîngele abundent al pansamentelor. Iar pe fața lui de mort muștele staționau și se împerecheau fără să se gîndească dacă cel dedesupt respiră.

Alții sînt desfigurați complet că nici cei mai apropriați ai lor nu i-ar recunoaște. Unul legat la cap, cu un ochi vînăt și umflat, gura strîmbată în vertical din orizontală ce era, se plimba prin ogradă privind pe sub geana ochiului relativ sănătos. Altul se tîrîie pe genunchi și coate cu o gamelă în mînă, spre bucătărie, unde alți proaspeți infirmi, în număr de cîteva sute, așteaptă în picioare de vreo două ore să le vină rîndul la masă. Un singur bucătar molatec împarte alene mîncarea la cei peste 1000 de schilozi ce gem și se înjură cu vehemență dacă vreunul ar încerca să se strecoare mai înainte de rîndul lui. Aseară erau toți grămadă în jurul cazanului și cu toate amenințările căpitanului Nemeș, care se pare că e cu administrarea spitalului, nici nu se gîndeau să facă un pas înapoi. Ei, cei învățați pe front să meargă tot înainte, erau foarte nepăsători la strigătele și amenințările căpitanului că nu le mai dă de mîncare. Ei știu că mîncarea e un drept cîștigat prin luptă și că trebuie să li se dea. Toți sînt nespălați și nebărbieriți de cîte 3 - 4 săptămîni. Hainele, mai ales genunchii sînt rupți de mers tîrîș. La unii sînt rupte și izmenele încît li se vede goliciunea, dar cei de pe front sînt trecuți de mult în starea de animalitate încît sentimentul pudoarei a dispărut complet.

Sanitarii, moșnegi cu musteți și zbîrcituri nu mai prididesc să aducă servicii în dreapta și în stînga. Unii trec de la targă la targă cu căldarea cu apă și dau la fiecare pe rînd. Apucă cănița de toartă iar rănitul o prinde cu toată mîna și o duce la gură cu mare aviditate. Mari pete de sînge descompus rămîn de pe degetele murdare pe căniță și de acolo în căldarea cu apă. Cel ce bea ulterior, deși devine antroprofag și vede aceasta, nu se gîndește deloc să protesteze sau să refuze apa murdară de sînge. Din contra, suge lichidul murdar de noroi și sînge cu foarte multă aviditate. Alți sanitari cară targă după targă de la mașinile care tot vin și nu se mai isprăvesc, și le aliniează din ordinul maiorului, ca după sfoară."

Și în această mare de suferință două doamne încearcă să aducă un strop de mîngîiere. Este Maria Antonescu, soția mareșalului, și Veturia Goga, văduva lui Octavian Goga. Aceasta împarte, la cei ce vor să citească, diferite cărticele. Eu, uitîndu-mă printre cărțile puse la dispoziție, am văzut și "Poezii" de O. Goga. Am spus că aș prefera această carte. Dînsa m-a întrebat cum mă chiamă, apoi a scris pe carte: "Domnului Boca Vasile, Salz, 14 IX 1941, V. O. Goga". M-a mai întrebat dacă sînt din Ardeal, căci pe acolo sînt mai mulți Boca.

De aici am plecat la Tiraspol, oraș peste Nistru, unde era un alt spital de triere. De acolo se trece în țară, la Tighina. Aici am văzut alt val de mizerie. Iată ce mi-am notat pe acele două foi rupte dintr-un registru de administrație:

"16 IX 1941 Tiraspol: Transportul răniților se face foarte greu. Sînt prea mulți. Care poate se îndeasă și se urcă în mașină, atîta timp cît răniții au grijă. Cînd începe grija celor chemați, selecția se face foarte interesant. Cînd e cîte unul complet vînăt sau cu chipul de mort, atunci vezi îngrijorarea pe chipul autorităților. Plutonierii Majori ordonă să îl ia pe acela că e grav. Ca și cum dacă e grav nu are voie să moară aici, ci în localitatea imediat apropriată. Aici e numai secție de descompunere, se moare la Tighina sau în altă parte. Ar și avea oarecare răspundere autoritățile dacă ar muri prea mulți aici. Unul care e înainte de intrarea în putrefacție nu are voie să plece, că nu e încă grav. Trebuie să fie întîi grav. Deci aștepți aici începutul morții și apoi pleci. Sănătos nu se poate. Și se îndeasă toți pe lîngă mașină, sprijiniți pe bucăți de pari, bote necioplite, unii au căpătat, nu știu de unde, bastoane speciale, cu care se sprijină pe subsoară. Cîțiva, de pe tărgi, care nu erau grav, au rămas iarăși. Cînd vor fi vineți sau reci, are să-i transporte."

Desigur că mai degrabă sau mai tîrziu i-au transportat pe toți. Acum nu se mai găsește nici unul acolo.

La Tighina spitalul era organizat în niște cazărmi în interiorul cetății lui Ștefan cel Mare. Sălile erau joase și acoperite cu pămînt, după sistemul rusesc. În timpul zilei, fiind o toamnă frumoasă, ședeam pe zidurile în ruină sau pe întăriturile de pămînt. Într-o zi s-a răspîndit ca fulgerul vestea că a căzut Odesa parcă a căzut Troia. De acum speram cu toții că ne vom întoarce în țară. Eu eram într-o stare sufletească de mare duioșie, care mă împingea spre visare și poetizare. Din acel timp mi-au rămas unele versuri printre care și:

Tighina

Se fugăresc stăncuțe prin zidul tău cetate

Buruienele-au crescut prin turnuri și portaluri

Se sfîrtecă și piatra cînd vremea-n tine bate

Și vremea-ți cară-n Nistru, dorințe, idealuri.

Crenelurile toate-s surpate și-n ruine

Vin lilieci și bufniți de-și construiesc palate,

Și visurile tale din nopțile senine,

Le spulberă hurezul cu aripa cînd bate.

Tu străjuiești aicea din vremile trecute

Și martoră la glorii și biruniți ai fost

De-am cere, tu ne-ai spune, istorii neștiute

Dar vrednice să fie știute pe de rost.

Ne-ai spune despre domnii ce-au stăpînit Moldova

Și-n goana lor, năprasnic zdrobit-au pe dușmani

Dar n-au fost cronicarii să-nsemne atuncea slava

Și mîndra birunință s-o ducă peste ani.

Ne-ai spune de popoare nomade și hapsîne

Ce-au năvălit sălbatec, venind din răsărit

Dar zidurile tale, acum sfinte ruine

Le-a stăvilit elanul de cuceriri nedrepte și dor de jefuit.

Tu știi atît de multe isprăvi de domni și eroi

Ce nu-s trecute-n cronici, nici în legende nu-s

Dar faptelor mărețe viață poți să dai

Spunîndu-ne acuma, ce n-a fost încă spus.

Noi pregătim hîrtia și pana ascuțim

Aproape stăm de tine să nu vorbești în van

Să afle viitorul că nu e țintirim

Cetatea care a fost a lui Ștefan.

4 X 1941

După căderea Odesei am fost lăsat la vatră. Am aflat ulterior că pentru actele mele de "vitejie" am fost decorat cu "Crucea serviciului Credincios, clasa a III-a cu spade" prin ordinul de zi nr. 98 din 19 IX 1941 a Regimentului 29 Infanterie Dorohoi. Medalia respectivă nu am văzut-o niciodată. De altfel nici nu m-aș fi putut mîndri cu o astfel de decorație în regimul nostru.

12. 1941 - 1945

La eliberarea mea de la regiment am revenit la Inspectoratul Școlar de la Storojineț ca funcționar. Pe data de 21 februarie 1942 am fost detașat la Institutul Militar de educație din Galați, unde era o școală nou înființată pentru copiii orfani din război. Școala avea un regim militar, fiind încadrată cu un colonel ca director și doi maiori, căpitani, etc. Aici am fost numiți patru absolvenți ai Academiei Pedagogice, cărora ni s-a acordat gradul I cu data de 1 septembrie 1941. Aceștia au fost Vasile Roșca, ca director de studii, apoi Vasile Copilu – Cheatră, poetul Mihai Constantinescu și eu. Erau șase clase și la fiecare era încadrat un învățător sau învățătoare, o educatoare și o îngrijitoare. Învățătorul preda materiile din programă, educatoarea supraveghea meditațiile, căci și ele erau învățătoare, iar supraveghetoarele aveau grijă de copii în timpul nopții.

Colonelul Emil Popescu era un bun gospodar. Am văzut aceasta în timpul verii cînd întreaga școală ne-am deplasat la Curtea de Argeș pentru o lună de zile, unde era o școală asemănătoare. Directorul de studii fiind Sepeteanu Haralambei, amicul de la București. Copiii noștri erau ca niște păpușele pe lîngă copiii de acolo. Ai noștri toți erau sănătoși, grăsuți și ireproșabil îmbrăcați. Aceia erau rupți, murdari, cu tricofiție și hainele parcă erau de căpătat. Colonelul mi-a făcut semn să dăm o demonstrație de educație fizică, marșuri și cîntece prin curtea școlii și au rămas toți cu gura căscată de perfecțiunea mișcărilor, de voiciunea copiilor și frumusețea cîntecelor de marș.

La noi fiecare clasă purta numele unui erou. Astfel, la clasa a IV-a pe care o conduceam eu, am rămas emoționat cînd într-o dimineață am văzut pe o tăbliță numele maiorului Virtu. Eu povestisem maiorului Franc, care era și el de la Regimentul 29 Infanterie, cum a fost sfîrșitul maiorului Virtu, și astfel clasa noastră îi purta numele. Eu am povestit copiilor, și ei au plîns cu lacrimi, cine a fost eroul lor. Se punea un deosebit accent pe educația patriotică și eu o făceam din toată inima și cu convingere.

La sfîrșitul anului școlar, care aici s-a încheiat la 31 august, am cerut și s-a aprobat revenirea mea la Inspectoratul Școlar Storojineț.

Pe data de 13 octombrie 1942, cu ordonanța Directoratului Învățămîntului și Cultelor nr. 37.811 am fost numit "șef de cancelarie" la Inspectoratul Școlar al plășii Storojineț. Cu alte cuvinte eram subinspector de cancelarie și conduceam biroul Inspectoratului, semnînd alături de inspector, care era atuncia Adam Axinte. Acesta era un moldovan domol de la Dorohoi și a fost avansat în funcție de uncheșul Simion cînd a fost prefect. CÎnd lipsea, adesea ori, fiind mereu pe teren, în inspecții, semnam eu în numele lui toată corespondența. De asemenea mergeam la diferitele ședințe la prefectură, unde era prefect un colonel. Îmi aduc aminte că la o astfel de ședință, la care participau toți șefii de autorități, prefectul voia numaidecît să condamne pe niște țigări, muzicanți, că ar fi fost comuniști și că pe cînd nordul Bucovinei a fost ocupat de ruși, acești țigani ar fi cîntat la niște manifestații politice. Numai Talaleu Zegrea și cu mine am fost contra condamnării, eu pe motivul că nu erau destul de convingătoare acuzațiile. Niște muzicanți săraci cîntă oricui, mai ales cînd se plătește. Totuși țiganii au fost trimiși la Bug, făcîndu-ne acolo de rușine, față de localnici care vedeau în ei pe adevărații romîni, ceilalți fiind moldoveni.

Pe lîngă serviciul la Inspectorat, pe care îl făceam cu foarte multă conștiinciozitate, mai aveam o serie de alte activități. Astfel participam regulat la diversele activități culturale.

În cadrul "Societății pentru cultură și literatură română în Bucovina, secția Iancu Flondar, Storojineț" am ținut o conferință publică, la data de duminecă 14 martie 1943 cu titlul "Necesitatea educării voinței" care apoi a fost publicată în Revista de Pedagogie de sub direcția lui C. Narly în 1943, București.

În cadrul Asociației Generale a învățătorilor, am fost ales în comitetul de conducere cu funcția de casier și la fiecare lună, cînd plăteam salarul cadrelor didactice, făceam și încasările cotizației pentru asociație. Asociația noastră județeană, prin grija și truda președintelui ei, Iancu Gherman, a ridicat o casă impozantă, "casa învățătorului", unde am locuit și eu în ultimul timp, la numărul 2 sau 4 pe strada Cernăuțului. Acuma, cînd am fost pe la Storojineț, am văzut că în casa noastră, de la care mai păstrez cheile, se află o grădiniță de copii.

Am arătat mai sus că scopul Școalei Normale Superioare era acela de a pregăti cadre de conducere pentru învățămîntul primar și secundar. Aceasta nu însemna că în mod automat, fiecare absolvent urma să fie numit inspector județean sau măcar director la o școală de centru, ci că în limita necesităților și a capacităților respectivelor, ei aveau prioritate. Pe baza acestor considerente eu am fost numit "șef de cancelarie" la Inspectoratul școlar din orașul Storojineț. Prin ianuarie 1944, pe cînd eram la serviciu, mă trezesc cu un telefon de la Inspectoratul General din Cernăuți. Îmi vorbea inspectorul general al învățămîntului primar, domnul Emil Boca. Voia să știe dacă sînt gata să accept a fi numit inspector școlar al județului Hotin. Se ivise loc vacant și dînsul ar fi vrut să-mi încredințeze mie acest post. Emil Boca nu era rudă cu noi, ci el făcea parte din Bocenii din Bălăceana, și ei originari de la Ilva Mare, veniți aici deodată cu strămoșii noștri la 1763. El fusese inspector școlar al judeșului Storojineț încă de pe cînd uncheșul Simion a fost prefect al acestui județ. Fiind și prieten cu uncheșul și avînd în vedere că aveam justificările necesare, s-a gîndit să mă pună în pîine și pe mine. Am cerut un termen de gîndire pînă a doua zi cînd i-am comunicat că nu pot să primesc. Dacă ar fi fost vorba de județul Storojineț sau alt județ din Bucovina aș fi fost tentat să-mi asum răspunderea, dar așa, la Hotin, drept pe malul Nistrului și cînd frontul din răsărit se răsturnase și armatele germane și romîne se retrăgeau mereu. A fi inspector la Hotin nu era o situație prea roză. Domnul Emil Boca m-a înțeles și n-a mai insistat. Poate dacă acceptam, nu aveam posibilitatea să mă evacuez la timp și oasele mele nevinovate să putrezească pe undeva, dincolo de cercul polar.

Frontul de răsărit mergea din ce în ce mai prost. Nemții au fost dați peste cap și împinși înapoi, încît, în iarna lui 1944 se apropriau din nou de Nistru. Într-o zi primesc iarăși ordin de chemare la Concentrare. M-am prezentat la regiment și am fost repartizat la Serviciul de Îmbrăcăminte. Aici aveam ca șef pe locotenentul Solescu. Nu dormeam în cazarmă ci aveam gazdă în oraș. Într-o dimineață, cînd m-am prezentat la serviciu am fost uimit de harababura ce era în curtea regimentului. Sute de căruțe încărcau efectele militare și orice fel de bunuri ale regimentului și le transportau la gară. S-a primit ordin de evacuare în cel mai scurt timp. 80 de căruțe rechiziționate din satele vecine cărau la gară efecte militare. După ce a fost totul încărcat în vagoane și s-a format un tren întreg cu destinația gara Milești, județul Olt, am primit permisie să merg acasă pentru a-mi lua cele necesare, căci nu se știa dacă ne mai întoarcem pe meleagurile natale. Știu că de acasă mi-am luat actele, scrisorile și fotografiile. Trenul în care ne-am suit era așa de aglomerat încît nici nu se poate imagina sau descrie. Era marea tragedie a evacuării. De la Suceava la Ploiești am stat în picioare pe coridor, presat din toate părțile, încît de multe ori abia ajungeam cu un picior pe pămînt. De urcat sau scoborît nu se putea decît prin geam. Ca să ajungi la WC nu era posibil.

Femeile îți scoteau copiii pe pervazul ferestrei pentru a-și face necesitățile din mersul trenului, încît vagoanele pe dinafară erau unse cu excremente. În gara Mierlești, care deservea comuna Bălteni, unde era evacuat regimentul nostru, am ajuns noaptea. Eram un grup de vreo 20 de ostași care mergeam toți la P. S. (partea sedentară) a regimentului. Cînd am ajuns în sat la Bălteni, neștiind unde sînt serviciile noastre, ne-am dus la crîșma lui Bartolomeu Popescu, l-am sculat din somn și am stat acolo pînă dimineață. Se înțelege că soldații au făcut consumația necesară ca să justifice cererea de deschidere a crîșmei.

Dimineață am început operația de transportare a efectelor în diferite magazii pe la cetățeni, pînă în al treilea sat. Prin gară trecereau mereu trenuri supra aglomerate cu evacuați din Moldova și Basarabia, care se deplasau spre Banat și Oltenia. Pe scări, pe tampoane, pe acoperiș, oamenii ședeau ciorchine, ne mai fiind nici pe aceste locuri spațiu, nici măcar pentru un singur om. În fiecare sat din părțile acestea se găseau evacuați militari sau civili pe la fiecare casă. Localnicii s-au aglomerat la maximum, pentru a face loc evacuaților. Evacuații erau de regulă învățători, preoți, funcționari de la primării și numai arare ori cetățeni înstăriți, care nu puteau aștepta rușii cu brațele deschise căci știau că-i așteaptă evacuarea în cealaltă direcție, adică deportarea în Siberia. Așa s-o fi petrecut și evacuarea populației din Dacia cînd au început să năvălească barbarii. Grosul populației a rămas să înfrunte urgia dușmană, plecînd numai pătura subțire a funcționarilor și armata.

La Bălteni lucram mai departe la biroul îmbrăcămintei, avînd pe mînă cheile tuturor magaziilor. Aveam la dispoziție soldați care mă ajutau să aranjez pe rafturi toate efectele regimentului.

În zile de sărbătoare mergeam cu alți camarazi la hora ce se organiza în pădurea dinspre gară. Aici am observat că tineretul nu joacă "în doi" ca pe la noi, ci în horă și că fac diferite dansuri naționale cum se face pe la noi numai pe scenă, cînd se dau serbări. Flăcăii se prind în horă și nu invită fetele la joc, ci acestea, după ce hora este formată, se prind, neinvitate, pe lîngă flăcăii pe care-i simpatizează.

Aici am văzut prima dată dansul călușarilor. Eu veneam cu cinci căruțe de efecte de la o magazie ce o aveam în al treilea sat. Echipa avea un steag format dintr-o prăjină ce avea în vîrful ei un șomaiog de fîn și niște cordeluțe fluturînd în vînt. Un flăcău mergea înainte și întreba pe gospodarul de casă dacă primește călușarii. Aceasta se petrecea pe la rusalii. Daca gospodarul primea echipa apoi toți intrau în curte, rezemau steagul de streașina casei și începeau dansurile speciale, pline de foc cu un ritm îndrăcit. Unul numit mutul, cu un șorț dinainte din pînza albă, avea sub șorț, făcut din lemn, un organ bărbătesc mare ca la un harmăsar, și din cînd îl ridica spre fete, avînd un dispozitiv special, să iasă de sub șorț și să se îndreaptă spre femei, iar acestea priveau fără să facă nici un gest. După ce se epuiza repertoriul special la dansuri se cîntau melodii de dansuri moderne iar dansatorii invitau fetele și dansau cîte doi. Apoi se duceau la altă casă.

La regiment veneau mereu soldați, fie de pe front, pentru refacere, fie de acasă, pentru instruire și trimitere pe front. S-au trezit și ai noștri să facă ședințe de educare patriotică. Soldații erau adunați pe companii de cineva, venit anume de la București, apoi urcat pe o tribună improvizată perora și perora. Soldații nu puneau întrebări ci numai ascultau. Între olaltă însă discutau fel de fel de probleme. Era un învățator trimis anume ca să asculte ce vorbesc oamenii și să raporteze la centru orice neregulă, fie din partea ostașilor fie a ofițerilor. Într-o zi, pe cînd veneam de la o magazie dintr-un sat vecin, am văzut pe cealaltă parte a pantei cum un ofițer instruia trupa pusă sub comanda sa. Văzînd că culcările și ruperile de rînduri nu mai încetau, am fost curios să văd cîte culcări va face din acel moment înainte. Exact de cînd am început eu a număra a făcut 163 de culcări. Cîte o fi făcut mai înainte nu pot să știu. Socotind că această procedură nu este de natură să întărească dragostea de patrie, i-am spus colegului "cu informații" care mi-a spus că și printre ofițeri sînt destule stîrpituri. Mie mi se părea că sînt cu totul prea multe. De aceea cînd am văzut că șandramaua se surpă, am avut un sentiment de ușurare. Agenții comuniști aveau grijă să ne pregătească sufletește:

- În curînd toate nedreptățile se vor sfîrși. Cinstea și omenia se vor instala în țara noastră. Respectul față de om va fi o realitate. Minciuna și corupția vor dispărea. Diferența dintre oameni se va nimici, căci toți vor fi tovarăși, toți vor fi egali. Hoții și exploratorii vor fi băgați la pușcărie. (Nu știam bine ce înseamnă cuvîntul exploatator și îl confundam cu explorator) Ce să mai spunem, raiul se va coborî din cer și se va instala pe pămînt.

Într-o bună zi am auzit că războiul s-a terminat și că de acuma e pace. Că regele Mihai l-a arestat pe mareșalul Antonescu și că partidele Liberal, Țărănist, Socialist ș Comunist s-au unit și au făcut pace cu rușii. Că întreaga putere armată s-a întors împotriva nemților, care încep să părăsească țara. Că în curînd vom pleca acasa, etc. În zilele următoare însă apăreau în ziarele noastre comunicate rusești în care se anunța "eliberarea" atîtor sate și orașe. Mă miram și eu, ce fel de pace e aceasta, dacă prietenii noștri cei noi, rușii, dau comunicate că eliberează noi sate și orase din țara noastră. Mai tîrziu am aflat că abia la 12 septembrie o delegație de romîni a plecat la Moscova ca să semneze condițiile de pace impuse de ruși.

Între timp au apărut o serie de ziare care vorbeau un limbaj cu totul nou. Într-un astfel de ziar a apărut un articol intitulat "Gorila" în care marele scriitor Liviu Rebreanu a fost batjocorit într-un hal fără de hal. După cîteva zile am auzit că ne mai putînd suporta batjocura, bietul om și-a ridicat viața. Oare dacă nu o făcea, s-ar fi găsit cineva care să-l apere de furia noilor stăpîni? Și ce vină avea în afară de aceea că era prea bun romîn și prea mare scriitor ca să-l suporte plevușca, care aspira să intre în literatura română și nu încăpea din cauza gigantului care ocupase prea mare spațiu din arena literară. Mai tîrziu, cînd și Arghezi a fost mînjit cu noroi, spunîndu-i-se că este "putreziciunea poeziei romînești" aceasta ar fi zis denigratorul care era, în acel timp, redactorul șef al ziarului Scînteia, că: "tatăl dumitale (sau tatăl lui) nu a încăput în literatură din cauza mea, dar eu am încăput din cauza lui (citez din memorie după 30 de ani). Era vorba de poetul Alexandru Toma, care, îndată după 23 August acaparase toată piața literară, iar fiul său conducea principalul ziar al partidului Scînteia.

Așteptam să ajungă rușii pe la noi în calitate de prieteni și aliați, sau frați mai mari, mai cu experiență, cum ziceam mai tîrziu. Lumea de rînd îi privea cu mai mult realism decît noile oficialități. Așa într-o bună zi, o femeie căreia îi ocupasem magazia, o magazie mare, pe care ma umplut-o cu efecte militare, a venit în fugă la mine să-mi spună să închid că vin rușii. Repede am încuiat ușile și ne-am ascuns după niște tufe, pîndind să vedem ce au să facă. Erau doi militari într-o trăsurică cu două roți trasă de un cal mare. Au trecut pe uliță fără să arunce privirea asupra magaziei noastre. Era magazia cea mai mare și mai depărtată de sediul regimentului. Cea din al treilea sat. După masă, eram în fața cancelariei noastre, cînd vedem un rus călare pe un cal venind spre noi. S-a oprit și ne-a arătat că are trei ceasuri de mînă, două pe mîna stîngă și unul pe mîna dreaptă, iar din buzunarul pantalonilor a scos o batistă murdară în care avea 10-15 inele de aur. Locotenentul nostru, Solescu, i-a spus că nu e bine să puie două ceasuri pe o mînă ci numai cîte unul pe mînă iar al treilea să-l pună pe picior. Probabil că rusul nu a înțeles gluma usturătoare a ofițerului nostru.

Mai tîrziu în gara Slatina am văzut o femeie bătrînă care avea mere de vînzare și le ținea într-un coșuleț cu o toartă peste mînă. Soldații ruși care treceau cu trenul prin gară, nu s-au repezit să cumpere dar unul avea o sîrmă groasă cu cîrlig la capăt și cînd a pornit trenul și el a ajuns în dreptul babei, i-a prins coșulețul și o parte din mere s-a împrăștiat pe jos, iar coșul cu cea mai mare parte din marfă a fost ridicat din mîna babei. Ceilalți ostași au făcut mare haz de isprava bravului bolșevic, care venea să introducă o nouă ordine în lume. Din alt tren care staționa în gară, unul s-a dat jos din vagon și a luat lampa de la macaz, deși în timpul nopții acea lampă trebuia să lumineze să indice linia tuturor trenurilor cu soldați care treceau prin gară. La oprirea trenurilor soldații se dădeau jos și-și făceau necesitățile pe lîngă vagoane, fără nici o jenă, încît în curînd s-a întins prin toate gările o groasă poștă de excremente.

Cînd m-am eliberat, prin octombrie, eram în gară la Caransebeș, așteptînd un tren care să mă ducă la Lugoj. Era noaptea și sala de așteptare era plină de lume necăjită. Deodată au intrat trei militari sovietici înarmați în sală și unul a tras o rafală din pistolul mitralieră, ca să intimideze lumea, apoi au făcut semn și au strigat că toată lumea să se așeze pe jos. A început percheziționarea oamenilor, prin trăiști, prin cufere, prin loccele. Nu zicea nimeni nimic căci cel de la ușă ședea cu arma întinsă amenințătoare asupra tuturor. Cică căutau arme, cînd au găsit la un moșneag cîteva sticle de țuică, le-au luat și au ieșit afară rîzînd triumfători.

Cînd am terminat de predat tot echipamentul regimentului nostru, care s-a desființat, către regimentul din Slatina, plutonierul major a dat tuturor soldaților care au lucrat cu mine la transport și predare, diferite efecte ca bocanci, flanele, ciorapi, cămăși, etc, iar mie mi-a spus să-mi iau tot ce-mi trebuie. Mi-am luat, dar n-am avut noroc de ele, căci coletele puse la vagonul de bagaje au fost jefuite prin spargere, încît n-au ajuns la gara Mehadia decît o mică parte din ele. Conform procesului verbal, celelalte au fost luate de ruși.

La Inspectoratul școlar din Lugoj am fost repartizat la școala din Plugova, sat mai sus de Mehadia. Aici eram plasați mai mulți refugiați și anume soții Ciomacu din Basarabia, soții Petrescu Leon din Bucovina, și eu. Directorul școlii, Adamescu, era localnic. Învățămîntul îl făceam noi, căci directorul venea arareori pe la școală. Era mereu dus după diferite afaceri. Clasa lui era în paza fiului său, Tiberiu, care era de aceeași vîrstă cu ceilalți elevi din acea clasă. Eu făceam serviciul cu aceași punctualitate și seriozitate ca întotdeauna, încît preotul satului văzînd ceva ne mai văzut, s-a exprimat odată că "șod om îi domnul ăsta", șod = curios.

Am stat în gazdă la un țăran numit Iosif Adamescu. Prin el am văzut felul de a fi al țăranului bănățean. Oameni harnici, chibzuiți, închiși la fire ca și ogrăzile lor din care nu se vede nimic niciodată. Economi fără să fie zgîrciți. Petrecăreți fără să se destrăbăleze. Iubitori de băutură fără să fi văzut vreodată pe vreunul beat. Prietenoși de la distanță. Cît am stat la moșul Ioja, aproape un an, nu a lipsit aproape niciodată bucata de slănină de lîngă cartofii sau fasolele ce ne servea la masă. De multe ori a servit cîte un pahar de vin sau de țuică făcută din cireșe sau dude, dar niciodată n-a zis ei hai să bem un kil de vin. Pentru orice serviciu omul te întreba:

- Cît mi-s dator?

Pe la noi, omul care a pus un kil de vin pe masă, se simte obligat să-l bea în întregime cu musafirul său, dar acolo cred că nu-ți servește niciodată al doilea pahar. Era un învățător pensionar cu care vorbeam adesea ori, dar niciodată n-a zis "poftim pe la noi". Casele lor erau lipite una de alta cu fața la șosea iar un portal mare închidea perfect curtea în care nu se putea intra dacă nu-ți deschide dinlăuntru cu cheia. Daca băteai în poartă, te întreba din lăuntru cine ești și ce poftești, fără să-ți deschidă și fără să te vadă. Grădina de zarzavat nu era lîngă casă, ci undeva departe în cîmp.

Cum satul era pe șoseaua ce leagă Orșova și Mehedia de Caransebeș și Lugoj, se înțelege că pe aici treceau foarte multe trupe rusești. Odată a poposit în curtea noastră un grup de militari. Eu îi priveam cu multă curiozitate să văd cum se comportă. Cînd a fost să ia masa, ofițerii s-au așezat în camera de oaspeți, la masă, pe scaune, în mod civilizat. Gazda le-a servit un litru de vin acru iar eu am servit primul pahar, de credință. Subofițerii au mîncat stînd cum au putut, pe gang, pe niște lăzi, iar trupa, jos în curte, pe lîngă căruțe. Am văzut de îndată că tovărășia și egalitatea e numai în vorbe. Seara, cînd am intrat în camera mea să mă culc, am văzut o rusoaică cu gradul de locotenent culcată pe jos pe podea, cu arma pusă alături la îndemînă. M-am urcat în pat și n-am dormit toată noaptea din cauza ei. A doua zi, la plecare ea s-a uitat lung la mine. Am văzut că nu era deloc urîtă.

În altă zi un grup de ofițeri a poposit la casa directorului Adamescu. Soția sa a pregătit o masă, a așternut o față de masă, ca pentru musafiri, a pus tacîmurile cele de sărbătoare și i-a poftit la masă. Cînd am terminat de mîncat, au strîns totul și au înpachetat spunînd că acestea le trebuie lor.

Prin august, am plecat odată la Mehadia pentru a ridicat salarul tuturor cadrelor de la școala noastră. Pe lîngă acești bani, mai aduceam și două ceasornice ale colegilor ce au fost date la reparat, plus al meu, care-l aveam pe mînă. La marginea satului, pe înserate, la o cotitură, numai ce văd o căruță cu ruși care poposeau. Eram prea aproape ca să pot da înapoi sau să fug în păpușoi. Am mers înainte iar cînd am ajuns în dreptul lor unul m-a prins de mînă și mi-a zis:

- Te burjui!

Eu am spus că sunt ucetil aici în sat. El:

- Ne, te burujui, iopt fai mate; davai ceas!

Văzînd că treaba e serioasă mi-am zmucit mîna din a lui și am apucat-o la fugă, mergînd în zig-zag, că dacă trage asupra mea să nu mă nimerească prea ușor. Cînd am ajuns în dreptul unui ogor cu porumb m-am repezit în desiș și fugeam de pocneau păpușoii în urma mea. M-am oprit apoi să ascult dacă mă urmărește cineva sau nu. M-au lăsat în pace, considerînd poate că nu este uman să ataci un om neînamrat, în mijlocul drumului. S-a întunecat iar eu, încetișor, pentru a nu face zgomot și a atrage atenția tovarășilor, m-am îndreptat spre sat. Cînd am ajuns la director, care locuia la marginea satului, am observat că sînt cu totul speriat și răvășit. Le-am spus tuturor pățania mea. Cînd m-am sculat să plec acasă observat că nu pot ridica talpa piciorului. Trei zile am avut febră musculară de nu puteam merge. De mai stam la taifas cu ei, se îmbogățea armata sovietică cu încă trei ceasornice și cîteva zeci de mii de lei, căci am auzit ulterior că la intrarea soldaților în țară, trebuia să lase la graniță toate trofeele de război luate de prin țările eliberate. Le-a ieșit și numele zicîndu-le armata lui "davai ceas".

De altfel artistul Constantin Tănase a făcut un cuplet zicînd:

De la Nistru pîn la Don

Davai ceas, davai palton

Davai case și moșie

Harașo tovărășie

Pentru aceasta a fost băgat la pușcărie, de unde nu a ieșit în perfectă stare de sănătate din care cauză i s-a tras și moartea. Ce credea el că se joacă cu Hitler și cu Churchill, făcîndu-i cu ou și cu oțet spre hazul bucureștenilor fără să pățească nimică.

Într-o bună zi am primit ordin de la primărie să mă prezint la Comisia de repatriere, la Caransebeș.

Erau supuși repatrierii numai cei din teritoriile ocupate și care rămăseseră în aceaste teritorii la prima ocupație, cînd mulți au fost surprinși de evenimente și nu s-au putut refugia. Eu nu făceam parte din aceste categorii, dar se vede că notarul a lăsat să-și bată capul acei de la comisie și mi-a indicat să mă prezint aolo, de unde mi s-a dat dovadă cum că Boka Vasili Dorofteevici nu este supus repatrierii în U.R.S.S. Data 2 iulie 1945.

În sala de așteptare am întîlnit mulți colegi din județul Storojineț. Eram cuprinși de panică la perspectiva sumbră de a fi repatriați. Ei nu se temeau că vor merge acasă, la neamurile lor, ci că vor ajunge în Siberia, unde au ajuns mulți din cei ce nu s-au putut refugia în 1940. Am aflat că mulți ședeau ascunși prin păduri să nu fie prinși și repatriați. Mi-a povestit Francisca că dînsa a dormit trei luni de zile în pivniță la inginerul Olteanu, care era refugiat la Pitești. Îl lua pe Radu într-o haină de blană și se așeza pe o grămadă de rumeguș care mirosea a mucegai. Ziua putea să șadă și în casă, căci reprezentantul sovietic însoțit de un jandarm romîn, nu venea în control decît noaptea, cum ai merge la vînătoare de sclavi.

Am văzut la Lugoj un grup de 40 – 50 de oameni, bărbați și femei tinere, încolonați cîte patru pe rînd, cu raniți și boccele, cu fața cuprinsă de disperare sau mînie, înconjurați de jandarmi cu baioneta la armă. E adevărat că nu aveau cătușe la mîini și lanțuri la picioare, deci nu erau sclavi. Dar fiind germani bănățeni, au fost vînați noapte de noapte de cître reprezentanții sovietici care, fiind însoțiți de jandarmi romîni, mergeau din casă în casă și unde găseau bărbați în putere sau femei fără copii mici, erau ridicați, duși la un centru de adunare, apoi mînați ca vitele la abator spre gară, unde erau urcați în vagoane de marfă, închiși pe dinafară și dirijați spre U.R.S.S. În podeaua vagonului era făcută cu toporul o gaură în care oamenii aceștia își făceau necesitățile. Ei erau vînați și mînați spre Rusia pentru a o reface, din cauza distrugerilor făcute de hitleriști. Cît erau de vinovați acești nemți din Lugoj pentru distrugerile făcute de hitleriști este foarte greu de spus. Tot așa precum mielul din fabula lui Lafontaine era vinovat pentru tulburarea apei lupului, chiar dacă mielul era mai la vale de măria sa. Sau mai exact, dacă mielul de față nu putea să-i tulbure apa, apoi niște frați sau veri ai săi i-au tulburat-o cîndva într-un secol anterior.

E interesant că îndată după 23 August logica a fost scoasă din învățămîntul mediu, după modelul sovietic, cel mai avansat din lume.

13. Revenirea acasă

Cu ordinul Inspectoratului școlar general Rădăuți, evacuat la Fratelia – Timișoara, din data de 16 ianuarie 1945 mi se face cunoscut că Ministerul Educației Naționale mi-a aprobat utilizarea mea pe anul școlar 1944 – 1945, la școala primară din Ițcani – Suceava, postul I. Se înțelege că nu m-am prezentat la post deoarece această parte de țară era sub ocupație sovietică.

În Bucovina am revenit abia în toamna lui 1945, cînd erau instalate autoritățile romînești. Am venit cu un vagon de marfă împreună cu familiile prietene încă de la Storojineț și anume Gh. Miron, cantor bisericesc, la care am stat în gazdă la Storojineț, și G. Roman, de asemenea cantor. Trenul a venit pînă la gara Verești, via Iași, i-a luat mai bine de o săptămînă, de unde am venit la Suceava cu căruțele, închiriate de la niște țărani din partea locului. Pe la noi era instalată linie de tren rusească care e mai largă cu 20 de centimetri.

Prezentîndu-mă la inspectorat, care era condus de Falat – Florea, m-a numit la școala primară din com. Mihoveni, Suceava.

Aici n-am stat mult căci prin decembrie, venind odată acasă să văd ce face mama, n-am găsit pe nimeni acasă. Era seara tîrziu. Ducîndu-mă la vale, la lelica Videnia, am gasit pe mama acolo. Era pe cuptor la ei, bolnavă. Ce era să fac? Nu puteam lăsa pe mama bolnavă pe la case străine. M-am dus de îndată la Inspectorat la Suceava și pe data de 7 decembrie 1945 am fost mutat la Botoșana, și aici am rămas pentru totdeauna.

Venind acasă, m-am încadrat de îndată în viața satului, Mizeria ce domnea pe la noi este foarte greu de descris. În primul război mondial au năvălit peste noi rușii, nemții, ungurii și românii. Oamenii însă au fost lăsați să se descurce singuri cum ar putea. Acum însă, de îndată ce rușii au ajuns pe aici, au ridicat întreaga populație din toate satele, de la Cacica pînă la apa Sucevii și i-au deportat, dincolo de Burdujeni lăsîndu-i în cîmp să se descurce care cum vrea. Cînd au văzut oamenii ce li se pregătește, de îndată și-au îngropat lucrurile mai de preț, pe care nu le puteau lua cu ei, dar cînd s-au întors n-au mai găsit nimică. Unii au lăsat totul cum era în case, crezînd că rușii n-au ce face cu boarfele lor. La întoarcere au găsit pe vîrful Țivlei un adăpost militar și post de observație spre Cacica, care era totul ornat cu covoare și țoluri luate de prin casele oamenilor. Alții, știind unde au îngropat vecinii lucrurile, au venit noaptea și au dezgropat și au luat cu ei tot ce puteau. Rușii împușcau pe cei ce-i vedeau, considerîndu-i drept spioni. Nemții erau postați pe panta muntelui de la Cacica iar rușii dincoace. Pe la noi deci era în spatele frontului rusesc. Evacuarea s-a făcut în luna mai, după ce oamenii și-au însămînțat ogoarele și au revenit pe la casele lor prin octombrie și noiembrie, găsind bălăriile prin curte pînă la streașina casei. Se înțelege că porumbul și cartofii, care sînt baza alimentației pe la noi, ne fiind prășiți, nu au dat nici un rod, iar păioasele le-au recoltat rușii.

Mi-a povestit mama că dînsa și cu alte vecine s-au ascuns în pivniță la uncheșul Gheorghe, crezînd că vor scăpa astfel. Erau total 25 de persoane din care 8 copii. Paraschiva a lui Costan a lui Chifor Boca, ieșind din ascunzătoare au prins-o doi ruși și sub motiv că e spioancă, au împușcat-o, sfărîmîndu-i bazinul cu pistolul automat, trăgînd mai multe gloanțe de la doi metri distanță. Ceilalți au trebuit să iasă din pivniță, să-și ia în spate ce puteau lua și să plece. Pe cea rănită au pus-o pe o scîndură și apoi pe o teleguță de plug și au tîrît-o pînă la Dărmănești unde a murit. Cînd s-au întors, mîțele erau sălbatice iar ușile și fereștile, cînd existau, erau toate vraiște. Mama s-a strecurat prin lobodă pînă la prag, s-a așezat, și a început să plîngă. Bieții oameni, de ce aveau să se apuce? Lipsurile și nevoile i-au năpădit, cum au năpădit buruienile ograda. În schimb păduchii și-au găsit un teren deosebit de prielnic pentru prosperare. Săpun sau gaz nu exista iar foamea și mizeria creșteau cu pași gigantici. Tifosul exantematic și-a făcut în curînd apariția. Moartea secera cîte doi și trei deodată dintr-o casă. Astfel părinții preotului Ștefan Slevoacă, Ion și Domnica Slevoacă, au fost duși la groapă amîndoi deodată. Existau și cîte zece morți deodată în sat, încît, mi-a povestit Luca Sticleț (zis Bulihău) că dînsul, care trăgea clopotele după morți, punea mai întîi 30 de pietricele pe pervazul ferestrei de la clopotniță, cîte trei pentru fiecare mort, apoi se apuca de tras, ca să nu greșească și pentru ca la un mort să ajungă trei răstimpuri. Că "așa e bine" ca după fiecare om să tragi clopotul de trei ori dimineața, de trei ori la amiazi și de trei ori seara. Preot pentru serviciul funebru nu exista, căci părintele Hrincescu era evacuat tocmai în Banat. Le citea din evanghelie Natu Solcan, cîntăreț în strană, oricum, om al bisericii. După ce a murit și dînsul, le citea Nichita Boca. S-a întors și dascălul Patriciu Grosu, dar în curînd a murit și el. În iarna lui 1944 – 1945 au murit în Botoșana un număr de 117 oameni. A urmat apoi foametea, mai ales în Moldova, cînd oamenii mergeau cu sacul pînă în Bărăgan sau Dobrogea să aducă cîte o leacă de păpușoi. Eu am adus un sac plin cînd am venit din Banat, încît n-am dus lipsă mare. Mă duceam zilnic la Pahomie Băieș, de unde aduceam cîte un litru de lapte. Comerțul era cu totul întrerupt căci evreii care aveau prăvălii în sat au fost izgoniți și mutați la orașe.

De îndată am reorganizat cooperativa "Frăția" care a fost întemeiată de învățătorul Boca Ion al lui Arsinte dinainte de război. Prin ea aduceam puținele mărfuri necesare țăranilor.

Școala a fost reorganizată de învățătorul Boca Haralambie care era și director, întrucît fostul director, Ghiață Simion, rămăsese temporar în București. Inspector școlar județean a fost numit Epifanie Rodeaun, fost Rodinciuc, iar acum, deodată a devenit socialist. Într-o zi, cînd a venit pe la Botoșana, mi-a întins și mie o cerere de adeziune la acest partid iar eu i-am dat-o lui Boca Haralambie. De altfel toate vechile partide și-au reluat activitatea și erau în căutare de aderanți. Peste tot se vorbea numai despre libertățile ce s-au înscăunat în țara noastră după 23 August, libertăți cum n-au mai fost niciodată în vechiul regim burghezo-moșieresc. Partidul comunist care era inexistent mai înainte își căuta pe toate drumurile membrii și susținători. Foștii legionari și vînătorii de posturi aderau la partidul comunist, unde erau primiți fără nici o alegere. De altfel ieșise vorba următoare:

Camarade nu fi trist

Garda merge înainte

Prin partidul comunist

Mulți din cei cu cămașă verde și-o vopsiseră peste noapte în roșu și erau cei mai zeloși și mai fanatici comuniști. Se lansase lozinca: "Cine nu e cu noi e împotriva noastră" și se subînțelegea "temeți-vă, căci avem în spate armata roșie".

De unde și cum, într-o bună zi, Boca Grigore al lui Samoilă devine primar comunist. Primul primar comunist. Ca să-și arate zelul, trebuia să raporteze tovarășilor care l-au pus, cîți noi membri a recrutat. Ca atare m-a chemat și pe mine să-mi clarific situația, adică cu care partid sînt.

- Eu nu sînt cu nici un partid democratic, cu cel comunist sau chiar cu cel socialist. Dar este obligatoriu să fiu numaidecît înscris într-un partid? Eu n-am fost înscris niciodată și cred că nici n-am să fiu, cel puțin deocamdată.

- Nu este bine să luați o astfel de atitudine, nu e sănătoasă.

- Știu eu mai bine ce e sănătos și ce e nesănătos. La revedere.

Dar pînă la urmă s-a dovedit că nu știam cum e mai "sănătos".

În altă zi mă plimbam prin orașul Suceava. Eram cu cineva. În față ne apare Vasile Ghiață zis Rusuțu. Era radios și plin de sine. Nu mai era îmbrăcat în bondiță și cu chentai verzi ci avea o frumoasă cămașă roșie.

- A! Iată-l pe DOMNUL Boca Vasile.

- Da, eu sunt.

- Am vrea să știm acum în ce ape vă mai scăldați?

Se vedea de departe obrăznicia.

- Mă scald după împrejurări cînd în apa Sucevei, cînd în cea a Siretului sau a Dîmboviței.

- Nu e sănătos ca omul să fie cu curul în două căruțe. Ori e albă ori e roșie.

- Bine, o să mai vedem.

- E bine să vedem mai repede.

Vasile Ghiață e fiul adoptiv al vărului meu, Iacob Ghiață al lui Ion. Îi zice Rusuțu deoarece s-a născut pe timpul rușilor în primul război mondial. Mama sa, Cătrina lui Porfir Boca, era căsătorită a doua oară cu Dumitru al lui Gheorghe Nichitoi căci Porfir murise. CÎnd Dumitru a venit de la război a găsit în casă un copil blond, pe Vasile, care era făcut "cu rușii". Dumitru nu a vrut să primească copilul și atunci aceasta trăia din mila vecinilor, iar vărul meu, Iacob, neavînd copii, l-a adoptat și crescut ca pe fiul său.

Îmi aduc aminte că atunci cînd a murit Iacob a venit de la București și fiul său adoptiv, Vasile, dar îl urma pe de lături, ca și cum ar fi fost un străin. Cînd a ajuns la biserică el a rămas afară, ca să nu-l vadă cineva și să-l denunțe la partid că a fost la biserică. În timpul ceremoniei funebre el nu s-a apropriat de sicriu și mormînt, ci a stat în urma oamenilor. Încă nu muriseră Petru Groza sau părinții lui Nicolae Ceaușescu, care au fost duși la groapă cu tot ceremonialul bisericii ortodoxe. Atunci se credea că a intra în biserică sau a face apel la serviciul unui preot era o crimă politică de neiertat. De altfel, Vasile Ghiață era un om comunist activ și devotat cu trup și suflet partidului. Dacă partidul i-ar fi cerut să-i aducă o piele de om din Botoșana sau din altă parte, el i-ar fi adus numaidecît zece piei, ca să vadă cît de credincios fiu al partidului este el. De altfel și partidul, pentru serviciile aduse, l-a înălțat la gradul de colonel , cu toate că nu avea decît școala primară. Cînd Gheorghiu Dej se deplasa cu trenul, Vasile Gheață, fiind "coferit" supraveghea mersul trenurilor.

Deci, din mai multe locuri mi se atrăgea atenția că nu e "sănătos" să fii în afara partidului. Eu însă bazîndu-mă pe declarațiile oficiale, cum că acuma domnește peste tot adevărata libertate, îmi vedeam de lucru depunînd o rodnică activitate pe terenul școlii și a satului.

La cooperativă făceam și serviciul de contabilitate și de aprovizionare și tot ce trebuia, deși eram ales secretar.

Cooperativa noastră, care avea 364 membri, cu un capitol vărsat de 9.128.774, a fost convocată să participe la Adunarea generală a Federalei de la Suceava de pe data de 3 aprilie 1947. Consiliul de conducere, în ședința din 1 aprilie 1947 mi-a dat delegație să reprezint cooperativa la acea adunare.

Vasile Ghiață însă, cel zis Rusuțu, și care avea importante însărcinări pe la partidul comunist din Suceava, a avut pretenția ca să i se dea lui delegația de a participa la adunarea Federalei, deși nici nu era membru al cooperativei noastre și nici nu a fost la ședința consiliului, cînd am fost eu însărcinat cu participarea. Totuși, pe diferite căi, a căutat să intre în posesia delegației făcînd diferite presiuni inadmisibile. Cînd a văzut că plec, a trimis pe notarul Ilie Onioi să mă anunțe că s-a schimbat mersul trenurilor și că să nu mă duc la Suceava, că nu e bine. Eu însă n-am ținut seama și am plecat. Acolo am facut o critică întemeiată vechiului consiliu de administrație și cînd a fost vorba de alegerea noului consiliu, eu am depus o listă separată față de lista oficială, cea susținută de partidul comunist. Se înțelege că nu am avut decît 29 de voturi și că deci nu am fost ales în consiliu. Totuși s-a văzut că există și voci care nu ascultă orbește de anumite indicații transmise pe căi lăuntrice. Am fost notat însă în evidența partidului comunist ca fiind un reacționar și un contrar al lor.

Cînd a fost vorba să se desființeze Asociația generală a învățătorilor din Bucovina și să se creeze un sindicat al corpului didactic, printre alții am fost și eu împotriva desființării, căci statutele prevedeau anumite proceduri de care trebuia să se țină seama. Se înțelege că vocea mea a răsunat în pustiu, deși eu aveam datoria să susțin interesele Asociației, care ne-a reprezentat cu cinste interesele noastre de-a lungul deceniilor. De altfel făceam parte și din comitetul de conducere al asociației din județul Storojineț, așa că aveam obligația să susțin rămînerea mai departe a organizației. Hotărîrea supremă însă trebuia luată într-o adunare generală la București, și acuma Suceava trebuia să aleagă trei delegați care s-o reprezinte. Cînd s-a propus o listă de trei învățători care să meargă la București, din plen, fără știrea mea, s-a făcut o conotra propunere în care dintre cei delegați eram și eu. S-a pus la vot prima listă și a căzut. A doua listă de trei, în care eram și eu, a fost votată de adunare. După multă ciorovăială și după suspendarea ședinței pentru ca membrii de partid să se sfătuiască ce e de făcut, s-a ajuns la concluzia de compromis, ca să se facă o listă unică din care să facă parte doi din prima listă și eu din cea de a doua. Această listă în sfîrșit a fost votată în unanimitate. În felul acesta la adunarea de la București avea să se audă cel puțin un glas împotriva desființării asociației. Mi-a povestit Ghiață Simion că era la București cînd s-au produs aceste evenimente și că el făcea parte din Uniunea Patrioților, o creație a partidului Comunist și că la adunarea a participat, dar că acolo oamenii erau pe partide. Partidul liberal și cel țărănist erau împotriva desființării asociației și că numai prin anumite matropalicuri au reușit să desființeze. Asociația și să creeze Sindicatul, care urma să fie "cureaua de transmisie" dintre partid și mase.

Eu știind că la București e lipsă de alimente, am rugat pe mama să facă un cuptor de pîine și mi-am luat mîncare pe trei zile. Cu acestea în raniță m-am prezentat la Inspectoratul școlar unde era mare șef, sau inspector general, Epifanie Radeanu, pentru a-mi da delegația de participare la adunarea de la București. Cînd colo, tovarășul Rodeanu nu vroia să-mi dea delegația sub cuvînt că a venit ordin de la București că Suceava să trimită numai doi delegați, nu trei. Ei bine, zic eu, chiar dacă trebuie să meargă numai doi, apoi unul trebuie să fiu eu. Ați văzut că adunarea generală nu și-a dat consințămîntul pînă n-am fost trecut și eu pe listă.

- Ei bine, adresează-te atunci adunării generale și cere-i să-ți dea delegația, eu nu ți-o pot da.

Aceasta era noua ordine democratică în care hotărîrile adunărilor erau numai de ochii lumii. Eu însă atuncea, nu puteam pricepe acest lucru.

M-am întors acasă cu amărăciunea în suflet. La partid însă am fost notat din nou ca dușman de clasă și reacționar.

Din punct de vedere profesional duceam o activitate susținută. După ce ni s-a acordat gradul I, în baza studiilor și a absolvirii Academiei Pedagogice, trecîndu-se peste gradul II, la 21 martie 1946 mi s-a oferit gradul de învățător superior, grad atunci înființat, tot în baza absolvirii Academiei.

La 10 decembrie 1946 Inspectoratul școlar mi-a adresat "Mulțumiri publice" pentru rezultatele excepționale la școală și pentru reorganizarea școalei și a instituțiilor anexe.

La 28 octombrie 1946 am fost numit director al Gimnaziului unic, atunci înființat, și profesor suplinitor pentru orele de franceză, muzică și diriginție.

La 25 ianuarie 1947 am fost numit președinte al Centrului de studiu, la plasa Arbore.

Pentru toamna anului 1946 s-au organizat alegeri generale, cele mai libere alegeri din țară. După cum se trîmbița pe toate drumurile. Și în adevăr, în baza legii electorale, toate partidele aveau dreptul să depună candidați și să trimită delegați care să supravegheze operațiunile de votare. Numai că atunci cînd delegații partidelor țărănesc și liberal de la Botoșana s-au prezentat la centrul de votare, li s-a spus că au întîrziat și nu au fost admiși în sală pînă la orele 12. Centrele de votare au fost aranjate în așa fel încît oamenii din localitățile în care sprijinitorii partidelor liberal și țărănist aveau aderenți mai numeroși și mai activi, trebuiau să se prezinte în centre îndepărtate, astfel Pîrtești de Sus să meargă la votare tocmai la Comănești, Botoșana la Poieni, etc. Pretendenții centrelor de votare trebuiau să fie judecători și numai în cazul că nu ajungeau cadrele juridice să se numească și alte persoane. Pe baza aceasta, peste tot au fost numiți oameni de încredere ai partidului, care aveau instrucțiuni ca indiferent de rezultat, procesele verbale să consfințească reușita candidaților partidului comunist. Participarea alegătorilor a fost mai numeroasă decît alte dăți. Cu toate că era frig și ploua, fiind în luna noiembrie, oamenii, chiar bătrîni și slabi sau chiar bolnavi, s-au deplasat pe noroi, care cum au putut, pe jos, cu căruța, dar nu au lipsit nici unul. S-a lansat vorba că dacă ies comuniștii apoi acestea vor fi ultimele alegeri adevărate. Și deoarece erau mulți oameni care nu știau carte, pe buletinul de vot s-au tipărit anumite semne, ca omul văzînd de exemplu soarele să știe că înseamna partidul comunist, văzînd ochiul, acesta era semnul partidului țărănesc, etc.

În fața școlii din Poieni se înghesuiau sute de țărani ca să ajungă mai repede la urnă și să plece acasă. Președintele secției de votare era inginerul Potlog iar alături de el ședea primarul de la noi, Gheorghe Creangă. Eu eram cu colegul Malinovschi Cazimir, care ulterior s-a repatriat în Polonia. Cînd am ajuns în fața urnei Creangă a zis:

- Aceștia doi.

Urna era dincolo de masă, mai jos, și alegătorul nu introducea buletinul în urnă el, ci îl da în mîna președintelui. Buletinul meu și al lui Malinovschi nu le-a pus în urnă ci au fost puse alături, ca să fie citite și notate. Ulterior, la diferite cercetări ale securității, mi s-a spus că am votat cu național țărăniștii, constituind aceasta un mare păcat, deși legea garanta secretul votului. Chiar peste 30 de ani, cînd Cici a făcut cerere să fie admisă în partid i s-a obiectat că la alegerile din 46 eu am votat cu țărăniștii și că deci am fost național țărănist. Și iată cum, în cel mai drept și mai uman regim din cîte ar putea să fie, un copil ispășește păcatele părinților, pe care le-am făcut pe cînd el nici nu intenționa să se nască, deoarece abea după doi ani părinții lui s-a căsătorit.

La orele 12 noaptea a încetat operația de votare și a început numărătoarea voturilor. Mai întîi delegații țărăniști și liberali au fost obligați să șadă în fundul sălii de votare și numai cei comuniști și cu membrii comisiei au făcut numărătoarea voturilor. Rezultatul: 17 voturi cu soarele și 1780 cu ochiul. Ce era de făcut? S-a lansat vorba că dacă nu ieșeau comuniștii ne ocupau rușii. Deci a fost o acțiune patriotică. Se înțelege că la numărătoare a asistat Vasile Ghiață care a dat idea de a inversa numărul, adică 1780 cu soarele și 17 cu ochiul. Apoi, toate buletinele au fost băgate în sobă și dat foc. Rusuțu le învîrtea cu o lopată ca să ardă mai bine și mai repede. Cui nu-i place, să facă contestație și mai ales să dovedească cu probe că alegerea a fost măsluită, falsificată. Așa deci comuniștii au ieșit cu majoritatea zdrobitoare de 1780 contra 17. Toți au rămas consternați. De altfel și în satele vecine s-a întîmplat absolut la fel și tot așa în tot județul și în toată țara.

Eu cu Malinovschi am făcut o scrisoare și am adresat-o la Ambasada Statelor Unite de la București. Altceva nu puteam face și nici nu aveam vreo calitate de a protesta sau de a raporta cuiva. Totuși, în toată țara au ieșit 45 deputați național țărăniști, dar care în curînd au fost îndepărtați din parlament iar șeful național țărăniștilor Iuliu Maniu a fost arestat și băgat la închisoare, unde nu după multă vreme a și murit. Același lucru s-a întîmplat cu I. C. Brătianu, Ion Mihălacheși și ceilalți șefi de partide. Am auzit mai tîrziu că George Brăteanu a murit într-o închisoare din Sighet, fiind lovit cu o rangă de fier pînă ce i s-a zdrobit țeasta. S-a procedat exact cum au făcut legionarii cu cîțiva ani înainte.

Și astfel a fost posibil ca la 6 Martie să se instaureze guvernul Petrea Groza, un guvern cu adevărat democratic, adică format din comuniști sau susținători ai politicii lor de înrobire a țării față de Uniunea Sovietică. Se înțelege că au izbucnit proteste nenumărate dar individuale și fără ecou în țară. Toate ziarele opoziției au fost suspendate iar partidele politice desființate. Asta nu a fost deajuns, trebuia o lecție dată tuturor celor care mai țineau capul sus, cu demnitate, considerîndu-se români lezați în drepturile lor. Pentru acasta s-au deschis larg porțile închisorilor.

14. Închisoarea

În dimineața zilei de 3 mai 1947, înainte de răsăritul soarelui, pe cînd dormeam mai bine, am auzit bătăi în geam. Era un soldat de la postul de jandarmi care mă invita să merg pînă la ei pentru a da o declarație. M-am îmbrăcat sumar și am plecat la post. Aici plutornierul Șologan m-a întîmpinat cu o politețe suspectă.

- Domnule plutonier, te rog să-mi spui ce înseamnă asta, cum adică sînt arestat?

- Vai domnule Boca, fii serios, cum se poate să vorbiți astfel. Ca să arestez pe cineva trebuie o sentință judecătorească, trebuie un motiv, ori dumneata n-ai făcut nimică. E o simplă formalitate. Trebuie să mergeți cu mine pînă la Cacica unde veți da o declarație.

- Ce fel de declarație, despre ce? Și de ce trebuie să merg pînă la Cacica și nu pot să dau declarația aici în fața dumneavoastră.

- Asta nu hotărăsc eu ci superiorii mei, așa că trebuie să mergem, însă vă garantez eu că nu e nimic important, e o simplă formalitate.

În post mai era o țigancă hoață arestată, așa că amîndoi formam cazul care trebuia rezolvat: predarea noastră la postul de jandarmi de la Cacica. Militarul care avea ordinul să ne predea pe amîndoi superiorilor săi și-a pus baioneta la armă și ne-a făcut semn să pornim. La Cacica pe mine m-au băgat într-o cameră unde am stat singur pînă la amiazi. Pe la 12 și jumătate ușa s-a deschis și a fost băgat înăuntru Oniga Ilie, director școlar în Poieni. Nu știa nici el ce ne aștepta. Pe la vreo 3 după masă a venit soția lui, și ea învățătoare, și i-a adus de mîncare o bucată de mămăligă și cîteva ouă. Nici eu nu mîncasem încă nimic în ziua aceea așa că a fost foarte binevenită acea bucată de mămăligă și un ou. De altfel a fost singura hrană din ziua aceea și din cea următoare.

La Suceava era și Puiu Ioan cu alții pe care nu-i cunoșteam. Îndată am fost urcați într-un camion și transportați la gară unde ne așteptau și alții de la Rădăuți și Cîmpulung. Urcați într-un vagon de vite am recunoscut de îndată pe profesorul Alexandru Bocanețu, pe soția profesorului Țigănescu de la Rădăuți și alții. S-a urcat și un politruc cu pistolul mitralieră care ne-a spus că are ordin să ne transporte pînă la Gherla. Ne-am așezat jos pe podea iar politrucul a închis ușa vagonului. Trenul ce s-a format a pornit spre Bacău. De la o vreme politrucul a adormit cu arma lîngă sine, încăt ușor putea fi dezarmat și noi să fugim, care și încontro. Dar unde puteam să fugim și de ce? Nimeni nu a călcat nici o lege și nici o dispoziție încît să trebuiască să se teamă de rigorile legii. Dacă cineva ar fi fugit ar fi însemnat să comită o crimă și toți ne temeam de consecințe. Noi nu știam atunci că noua democrație ce se instaura în țară nu avea nevoie de legi pentru a-și sili cetățenii să vorbească sau să acționeze așa cum gîndea stăpînirea. Noi credeam în vorbele de propagandă, cum că abea atunci începeau marile libertăți și drepturi.

Prin gări ne dădeau jos și mergeam la apă sau la WC, înturnîndu-ne înapoi, ca niște copii în excursie. A doua zi către seară am ajuns la Gherla. Aici ne așteptau jandarmi și gardini care ne-au pus în coloană cîte patru pe rînd și îndată am fost la marea închisoare. În coloana care s-a format din trenul nostru eram cîteva sute. Ne-au băgat într-o cameră cîți am încăput stînd în picioare. Gardianul a tras zăvorul pe dinafară. Cineva a protestat:

- Stai domnule, de ce încui ușa?

- Pentru că sunteți la închisoare! veni răspunsul din cealaltă parte.

Eram la închisoarea vestită, sinonimă cu numele orașului, eram la Gherla. Un profesor ardelean a zis retoric:

- Fraților, ungurii au făcut această închisoare pentru noi, pentru poporul romîn.

N-am reținut ce-a mai spus.

Nu era loc să te întinzi pentru a dormi. De altfel pe jos era ciment și nici n-ar fi încăput dacă s-ar fi întins pe jos unul lîngă altul. Încetul cu încetul toți s-au lăsat jos, frînți de oboseală. Era o masă de oameni înghesuiți care moțăiau cuprinși de somn.

A doua zi a venit un gardian și ne-a spus să mergem cu dînsul la magazie pentru a ne da material de așternut pe jos. Materialul era un mănunchi de buci care trebuia scărmănat și întins jos pe ciment. Altceva cum ar fi un cearșaf, o pătură sau o pernă nu exista. Nici bucii de altfel nu făceau parte din cazarmament, dar la închisoarea celor de drept comun se înființase un atelier de făcut frînghii din fire de cînepă, iar bucii erau deșeurile care rămîneau. Se vede că conducerea închisorii a fost cuprinsă de un sentiment de umanitate și s-au gîndit în mod colectiv că nu e uman să lași oamenii să doarmă chiar pe cimentul gol, de altfel nici animalele nu dorm pe un astfel de material fără să se pună niște deșeuri, fie de la fabrica de cherestea, fie niște paie. Așa că ne-am luat în primire așternutul și am plecat la etajul doi unde ne era rezervată camera cu numărul 32, nouă celor din județul Suceava. Aici eram 29 inși de diferite ocupații. Era așa zisă o celulă colectivă. Să te ferească Dumnezeu de o celulă individuală. Eram așezați pe două rînduri, cu capul la perete, iar cu picioarele spre centru, unde era un loc de trecere cam de jumătate de metru. Eram așezați unul lîngă altul și aveam atîta spațiu ca să ne putem mișca.

Profesorul Alexandru Bocanețu și-a ales locul tocmai în fundul celulei sub geam. Geamul era foarte sus așa că trebuia să te urci pe ceva ca să poți vedea printre gratii un cimitir peste zidul închisorii și o pantă de deal în depărtare. Între închisoarea noastră și pantă era calea ferată, pe unde auzeam adesea ori trenul ce mergea spre Apahida. Profesorul Bocanețu ne explica că Apahida se chema apa hîdă iar Gherla se chema Gîrla, însă cei din școala ardeleană, pentru a da localităților un aspect mai latin le-au botezat așa cum le ziceam noi atunci.

Eu m-am așezat lîngă Ilie Oniga iar mai încolo erau și învățătorii Ion Nistor, Ioan Puiu și Cornel Voronea, apoi Lungu, pretorul plășii Solca, Tărăbuță, funcționar din Solca, un evreu Blum, din Suceava, un preot, Măntăluță, un avocat, Gheorghian, un funcționar din Suceava, nepotul fostului primar Doroftei care a fost mai înainte și inspector școlar. Acest Doroftei, după ce a ieșit din închisoare și și-a reluat serviciul, a fost acuzat de anumite fraude și împușcat, iar după aceea s-a constatat că era nevinovat. Nu știu dacă a mai fost reabilitat post-mortem. De altfel reabilitarea se acorda numai membrilor de partid de rang superior. Mai era unul, Samoilă Nicolai, despre care se credea că este informatorul partidului. Despre acesta, Lungu, care era originar din Pîrtești de Jos, a alcătuit următorul catren:

Samoilă Nicolai

E frumos ca un mălai

Și e uns ca laptele acru

Ca să se semene cu dracu

De altfel acesta adesea era chemat la cancelaria închisorii. Nu știam atunci că Partidul are un organism foarte bine pus la punct care ține evidența fiecărui individ ca să știe despre fiecare ce gîndește, cum reacționează, ce planuri are, ce visează noaptea, cum muncește, cum doarme, cum cheltuiește banii și cum îi agonisește, dacă are neamuri în America, dacă are chiaburi în familie, dacă etc, etc. Acest organism este Securitatea care își are oamenii ei în fiecare unitate, fie ei învățătorii din școli, medicii din spitale, funcționarii de la primării, sau muncitorii de la orice fabrică. Se zice că unde sînt trei oameni, unul din ei este informatorul Securității, care la anumite date fixate dinainte trebuie să se întîlnească cu ofițerul securist și să-i dea în scris, și cu semnătură în pseudonim, despre tot ce a auzit în acea perioadă de timp. Unii erau anume ținuți sub observație să vadă ce spun ei contra Uniunii Sovietice, marea eliberatoare, contra conducerii de stat și de partid, și mai ales contra oricărui funcționăraș, care era "pus" de partid, și deci era tabu și infailibil. Dacă ai fi zis ceva despre primarul comunei, să te ferească Dumnezeu, el reprezenta doar însăși puterea statului și a partidului, directorul școlii și mai ales inspectorul, putea să fie un imbecil, odată ce era "pus" de partid, devenea un fel de persoană sacrosantă, despre care nu puteai să spui decît cuvinte de laudă și măgulire. Dar ce spun eu, nici despre vînzătorul de la cooperativă nu puteai să spui ceva, să-l critici, doar el era reprezentantul puterii economice a statului. A-l critica însemna că nu-ți place economia socialistă și că tînjești după vremea cînd în sate și la orașe erau diferite dunghene unde exploatatorii, fie ei de orice neam, te jupeau pînă la piele.

Dacă eu aș fi știut toate acestea și mi-aș fi ținut cu strășnicie gura, cu siguranță că nu aș fi ajuns la Gherla. Eu ca și mulți alții credeam că în adevăr acuma aveam dreptul de a spune tot ce gîndim despre oricine, fie el primarul sau notarul comunei, fie prefectul județului sau chiar Maiestatea Sa. Toți sînt oameni și toți pot să greșească, deci arătîndu-le greșeala se pot îndrepta. De fapt critica, mai ales de sus în jos și mai cu seamă autocritica, erau încurajate de partid. Încurajate dacă erau îndreptate împotriva reacționarilor, a burghezo-moșierimii, a capitaliștilor, și imperialiștilor, dar altfel ce, nu ne e bine? Nu pricepem noi oare că noua orînduire, ce se instaurează este cea mai dreaptă și mai bună din toate cîte puteau să existe?

Nu pricepeam eu și atîția alții că drepturile și libertățile nu erau decît simple momeli cu care oamenii Securității te prindeau în laț și te și te băgau la pușcărie. Numai la Gherla eram peste o mie din aceștia, iar în toată țara erau vreo douăsprezece pușcării. Mai tîrziu, văzînd că oamenii nu se cumințesc, au organizat săparea canalului Dunăre – Marea Neagră, crezînd că se vor realiza două lucruri deodată, dispariția criticilor, a contrarilor, și săparea canalului. Pînă la urmă nu s-a realizat nici una nici alta. Dar mulți contrari și-au lăsat ciolanele pe traseul canalului sau s-au întors cu anumite probleme psihice sau fizice, ne mai fiind ceea ce au fost, ceea ce și scontau cei ce i-au băgat la canal.

Pușcăria noastră era formată din două corpuri de clădiri, cea veche, în care erau pușcăriașii de drept comun, și clădirea nouă, modernă, făcută de unguri după cum spunea profesorul, anume pentru a băga pe romîni. De fapt acuma erau și unguri, ca să nu se facă discriminări naționale. Clădirea nouă era foarte impozantă. Se vedea tocmai de la calea ferată. Avea trei sau patru etaje. Era formată după modelul european sau american dacă vreți, avînd două aripi paralele iar în interior erau scările metalicez cu o plasă de sîrmă între ele, încît dacă cineva ar dori să-și facă seama, să cadă pe sîrme și să fie prins. Cîtă grijă pentru viața omului! Ușile metalice aveau o ferăstruică ce se închidea pe dinafară precum și un zăvor cu care te pune în siguranță. În interior nu exista nici un mobilier, afară de hîrdăul de lemn pentru necesitățile animalice. Mîncarea ni se aducea tot în un astfel de hîrdău, un ciubăr din cele în care se dă la porci. Prima mîncare, care a fost refuzată de majoritatea deținuților, era cu mult inferioară hîlbelor ce se dau la porci. Tot timpul, ulterior, a fost o apă tulbure în care nu țin minte să fi fost vreodată mai mult de trei fasole. Știu că mereu le număram să văd dacă nu s-a greșit cumva și să mi se pară că sîntem la pension. Trebuie să recunoaște că era anul 1947, an de cumplite lipsuri și foamete. Cei ce aveau familii mai primeau de acasă cîte un pachet. Eu aveam noroc că Oniga, ori de cîte ori primea de acasă, împărțea frățește cu mine. Eu n-am primit decît o singură dată, în patru luni și jumătate, un pachet trimis de colegii de la școală. Mama săraca abea își ducea singură zilele. În aceste condiții, cînd mămăliga ce ni se da avea un respectabil procent de nisip, nu făcea nimeni nici un fel de nazuri, știind că vremurile sunt cumplite. Și bietul om e sub vremuri, se supune, nu le domină. Dacă uneori mi se da carne, avea un accentuat miros de petrol. Desigur că acest petrol nu era pus de gardieni din bestialitate, ca să nu putem noi mînca, ci era pus de medicii veterinari, pentru a fi scoasă din consum, provenind de la vite pierite sau bolnave. Direcția închisorii însă trebuia să poată face dovadă, la un eventual control, că ne-a dat și carne. Se făceau oarecare aranjamente cu măcelarii, căci și ei sînt oameni. Și e adevărat că nu ni se serveau fleici la grătar, dar nici nu puteam spune că n-am văzut carne. Oamenii, mai tot timpul vorbeau despre mîncare. Unii povesteau despre minunățiile pregătite de neveste, sau despre tocana de pui, cu mujdei, pe care are s-o facă "el" cînd va fi acasă, cu mămăliguță caldă. Popa Măntăluță s-a dus voluntar la bucătărie ca să ajute la curățit cartofi și cînd a venit în celulă a spus că de două luni și jumătate abia acuma s-a săturat.

E drept că nu purtam lanțuri la picioare după cum se vede prin unele filme americane, și nici nu ne plimbam în cerc, unul în spatele altuia, ci cînd era ora plimbării venea gardianul, trăgea zăvorul, deschidea ușa și pronunța pe un ton cîntat: LIBER.

În curte făcea fiecare ce voia. Eram cu adevărat liberi. Unii se plimbau singuri, alții în grup, discutînd, alții se așezau jos pe pămîntul gol. Unii citeau sau stau pur și simplu și se uitau în gol. Eu aveam la mine "Cheile împărăției" de Archibald Joseph Croniu și în curînd am devenit centrul de schimb dintre diferiții deținuți care aveau cărți. Un asistent universitar de la Iași avea cu sine teza de doctorat, dactilografiată. Sărmanul a încercat să se spînzure. Era și profesorul universitar Iancu. Ungurii s-au separat și s-au așezat jos în semicerc, mai la o parte, iar unul de al lor le ținea o conferință, din domeniul muzicii. O învățătoare de la Cluj, cu care mă plimbam prin curte, voia să-i deranjeze, așa, din pură răutate sau din șovinism cu totul deplasat în condițiile în care ne găseam cu toții.

În curînd am devenit cunoscut ca un mare ghicitor în palmă. Făceau oamenii coadă ca să le spun niște lucruri pe care ei însiși le știau foarte bine. Cînd șirul era mai mare de zece persoane, îi programam pe a doua zi, căci mă oboseam de atîta vorbit. Într-o zi, un conte ungur, între 40 și 50 de ani, îmi întinde mîna să-i spun și lui ceva. Uitîndu-mă în palma lui i-am spus că se arată o căsătorie tîrzie.

- Domnu, zice el, mata ești extraordinar. M-am căsătorit acum, înainte de a veni aici cu o săptămînă. Și? Altceva?

- Vei avea doi copii.

- Gata! Destul! Mulțam.

Unii mă întrebau în mod serios de unde pot să știu eu unele lucruri din viața lor. Le spuneam că meseria asta se poate învăța din cărți. Nu peste multă vreme unul vine la mine cu o carte de chiromanție. Se arăta un mare concurent care voia să-mi ia pîinea de la gură.

Unul se plimba singur, se oprea și se uita pe cer și iarăși pornea repede. Era cel ce dezlega ploile.

În curînd a dat între deținuți o nouă molimă. Îi vedeai pe unii cu cîte o piatră în mînă și cîte o daltă improvizată dintr-un cui, procurat cine știe de unde și scobind de zor, ca să facă cine știe ce capodoperă de sculptură în piatră. Conducerea închisorii a fost nevoită să tragă pe jos o linie de var, car la un metru depărtare de ziduri, și să dea ordin ca nimeni să nu calce acea linie spre a atinge zidul. De altfel oamenii ar fi fost în stare să dărîme zidul, numai cu cuiul și briceagul, spre a căuta pietre potrivite.

Cei cu aptitutini oratorice improvizau de îndată o tribună și începeau să perareze în susținerea tezei că noi sîntem aduși aicea cu totul ilegal și abuziv și că trebuie să se instaureze o comisie de juriști care să ne judece conform legilor în vigoare și să rămînă în închisoare numai cei ce se vor dovedi că au călcat legile țării. El era sigur că toți vom pleca acasă. Aplauzele asistenței erau pline de căldură și vigoare.

Într-o dimineață ne-am trezit în zgomotul a mii de lovituri metalice date în toate ușile închisorii. Unul din cei de la Craiova care ședeau în celula numărul 12, jos, trecea de la ușă la ușă, o deschidea și striga:

- Toată lumea afară în curte!

Năvăleau toți afară parcă erau cuprinși de un delir. Unul s-a cățărat pe poarta ce despărțea închisoarea noastră de cea a borfașilor, a trecut dincolo și a deschis-o larg. Întreaga masă de cîteva sute de oameni au năvălit în cealaltă curte, unde se găseau birourile administrației. În fața celeilalte porți din fier forjat, care dădea într-un gang mare ce ducea spre ieșire, erau postați circa 20 de soldați cu baionetele la arme și îndreptate spre noi. De fapt ce voiam noi? În curînd a ieșit lozinca:

- Vrem să fim judecați!

Apoi din sutele de piepturi a început corul sinistru:

- Vrem să fim judecați! Vrem să fim judecați! Vrem să fim judecați!

Cineva s-a ridicat mai sus și a strigat:

- Domnilor, vă rog să treceți în cealaltă curte în ordine și liniște. Vă promit că în curînd doleanțele dumneavoastră vor fi satisfăcute.

Revolta noastră se consumase. Nu mai aveam ce face. Baionetele și gurile de foc din gangul dinspre poarta din afară erau îndreptate spre noi. Noi, cei cu brațele goale și neorganizați. Noi, masa de oameni care nu aveam de partea noastră decît adevărul. Să fim judecați după legile țării și dacă vom fi vinovați cu ceva să ne ispășim greșeala.

Încetul cu încetul toți au trecut înapoi în curtea cea mare unde grupe, grupe, discutau gesticulînd. Peste cîteva zile directorul închisorii a fost schimbat, venind unul numit Ion Ion, care a fost mai înainte la închisoarea din Suceava, una din închisorile grele din țară. Samoilă Nicolai, cel ce semăna cu dracul în viziunea lui Emilian Lungu, pretarul de la Solca, a fost chemat la direcție. Cînd s-a întors toți s-au strîns în jurul lui să vadă pentru ce a fost chemat. Oamenii nu știau misiunea lui Samoilă iar el i-a liniștit îndată spunînd că e cunoscut cu Ion Ion de la Suceava și aceasta i-a spus că în curînd vom merge toți acasă, numai să fie cuminți. Samoilă căpătase un fel de prestigiu deosebit, "E prieten cu directorul închisorii". De aici putea să vină salvarea numai să fie cuminți. Toți căutau să se pună bine cu prietenul lui Ion Ion. De altfel în fiecare celulă era poate cîte un prieten al lui Ion Ion.

Într-o zi, către seară, vine un gardian și ne spune că îndată vine domnul director în inspecție, așa că să fie rînduială și cînd va intra, toți să se scoale în picioare, iar cînd va zice bună ziua, noi să strigăm în cor să trăiți! Profesorul Bocanețu s-a și sculat în picioare ca să nu trebuiască să se scoale atunci, înaintea directorului. Mi-am adus aminte de la școală că odată, cînd trebuia să vină un inspector, el nu ședea pe scaun, la catedră, ci în picioare, lîngă geam, spre a nu se scula în fața inspectorului, deodată cu elevii, și că tot el ne-a spus că Tudor Vladimirescu ședea în picioare într-o împrejurare asemănătoare, ca să nu trebuiască să se scoale dacă ar intra "o putoare de cotoi".

La intrarea directorului în celulă eu, Oniga, și încă vreo doi am rămas jos, nu ne-am sculat. Ion Ion mi se adresă mie întrebîndu-mă de ce nu mă scol, dacă sînt bolnav. Eu i-am răspuns că nu sînt bolnav, dar că nici nu mă pot scula, căci sînt slăbit din cauza foamei. Nu a mai zis nimică și nici n-a mai venit în inspecție. La bună ziua a lui n-a strigat nimeni să trăiți, și poate că peste tot a fost primit cu aceași ostilitate.

De a doua zi am fost chemați la cancelarie, unul cîte unul, să declarăm numele, adresa, și pentru ce am fost aduși la Gherla. Eu cum eram prin curte, fără cămașă pe mine, ca să fac baie de soare, așa m-am prezentat înaintea directorului. El m-a întrebat de îndată dacă nu am cămașă.

- Ba am, am zis eu, dar e sus în celulă căci fac baie e soare, cred că nu este interzis.

- Nu, nu-i interzis, dar... și pentru ce ai fost internat la noi?

- Eu cred ca nu am călcat nici o lege a țării, nu am făcut nimic interzis, așa că...

- Bine. Poți pleca.

- Bună ziua.

După ce am intrat în celulă toți își puneau întrebări, să vadă ce răspunsuri au dat unii și alții. Unul a zis că el a răspuns că a fluierat în biserică, iar directorul i-a spus că aceasta nu e grav de tot, în biserică nu se fluieră. Altul a întrebat că de fapt care este motivul că am fost aduși la închisoare. Degeaba, fără nici un motiv, au fost mai multe răspunsuri.

- Nu fiți proști, a spus altul. Acum e revoluție și la revoluții nu te conduci după legi ci după necesități. Acum e necesar ca oamenii să lucreze și să tacă. Dar ei nu tac, căci nu se tem de nimeni. Și atunci trebuie să se teamă, trebuie instaurată teroarea. Se procedează după legea jocului de biliard. Se lovește o bilă și dacă e bine lovită, cu tact, ea lovește alta și aceasta alta, așa că toate bilele de pe masa de joc sînt atinse. După ce dumneata ai fost ridicat din așternut, de lîngă femeie și copii, în zorii zilei și dus la postul de jandarmi ca un borfaș de rînd, tot satul s-a cutremurat și s-a întrebat: oare ce-o fi făcut? Parcă-l știam om cinstit! O fi zis ceva! Da, l-am auzit și eu că o zis... Ei vezi, de asta! Și o bucată de vreme nu mai zice nimeni nimic. Tocmai ce voia noua stăpînire, ca fiecare să se teamă și să tacă. După o bucată de vreme altul se ridică și protestează pentru ceva, pentru ca alții să fie băgați la gherlă. În felul acesta se instaurează teroarea generală și oamenii suportă totul numai să fie liberi. Dar ce este libertatea? Oare ești liber dacă nu ai voie să spui că te doare capul? Oare ești liber dacă cineva te scuipă în față și nu ai voie să spui nimică?

- Spui că plouă!

- Da! Spui că plouă! Îi săruți mîna și el te dă ca exemplu de urmat pentru toți ceilalți. Și asta se chiamă democrație.

- Nu democrație ci democrație socialistă.

- Stați fraților că treaba abia începe. Teroarea nu se instaurează dintr-o dată ci încetul cu încetul, puțin cîte puțin.

- Ho deșteptule, văd că-ți umblă gura ca melița de parcă ești de-ai lor, dar nu te întrebi dacă aceasta este în conformitate cu legile moralei, a omeniei? Dacă e bine cum se procedează sau nu?

- Am mai zis odată și mai zic: revoluția nu se desfășoară după legile moralei. Nu se pune întrebarea dacă e bine sau nu, căci acestea sînt noțiuni relative. Se pune întrebarea dacă ceea ce se face este în folosul clasei muncitoare sau împotriva ei. Ei dacă dumneata stai la închisoare, pierde ceva clasa muncitoare sau cîștigă? Nu pierde nimic, un contrar mai puțin. E în folosul clasei căci ceilalți, fie că robotesc din greu și tac sau chiar se arată măcar în vorbe că sînt de acord cu toate nelegiuirile, ca nu cumva să li se întîmple ceva rău. Și astfel, omul cuprins de lașitata suportă cele mai grozave umiliri numai să trăiască, să nu moară, sau chiar numai pentru a-i fi mai călduț, mai moale, mai binișor.

Samoilă Nicolai, cel uns cu lapte acru, asculta numai și nu zicea nimică. Înregistra totul, chiar și cu un zîmbet sau un gest de dezaprobare. Vedea cine era pentru și cine era contra la cutare sau cutare afirmație. Memora ce-ai zis sau ce n-ai zis. Observa cine e mai colțos și cine își ținea gura mai bine. El era urechea și ochiul securistului. Pentru toate informațiile ce le furniza era răsplătit cum se cuvine. Și Iuda a primit 30 de arginți pentru serviciile sale credincioase față de oamenii puterii.

Într-o noapte ne-am trezit în zgomote de împușcături, strigăte și clopotul de alarmă. Unul din ai noștri a escaladat zidul închisorii și a evadat. N-am mai auzit dacă l-au prins și adus înapoi. După aceasta, viața din închisoare s-a mai înăsprit. Gardienii ne supravegheau mai atent. Unii au fost mutați la închisoarea din Aiud, care avea reputația de cea mai severă din țară.

Curtea noastră interioară avea de o parte zidul clădirii celei noi iar de cealaltă parte zidul clădirii vechi unde erau închiși cei de drept comun. Aceștia erau niște ființe vrednice de toată mila. Îmbrăcați în costume vărgate specifice, uzate pînă la limita de jos. Slabi că nu se vedea decît pielea și oasele. Cu figuri îndobitocite, privirea absentă. Abia își tîrau existența. Odată, unul din aceșta a fost luat de gardieni pentru a aduce apă cu sacaua de la o fîntînă din oraș și a fugit. După trei zile a fost prins și adus înapoi. Atîta l-au bătut gardienii pînă ce l-au omorît. De altfel mureau mulți și îi scotea noaptea și îi îngropa în cimitirul din afara zidurilor, cimitir ce se vedea de la geamurile noastre.

Cînd ai noștrii erau în curte, la plimbarea, ei erau ținuți în celulele lor. Pe geamurile care dau spre curtea noastră își aruncau păduchii asura celor ce ședeau jos, pe lîngă zid. De ce să nu aibă și alții?

Într-o zi la ora de plimbare, ședeam jos pe pămînt cu burta la soare, în curtea închisorii. Sus, în spațiul senin, o rîndunică se zghenguia prin aer. Era liberă. Ca un fulger, se repezea într-o parte sau în alta. Făcea niște tumbe uriașe și ieșea din spațiul limitat de deasupra mea. Revenea și prin ciripitul ei mă chema parcă s-o urmez. S-o urmez! Să zbor! Să mă eliberez! Dar cum? Orizontal erau cinci rînduri de gratii. Ușa zăvorîtă a celulei, ușa clădirii, poarta de fier dintre curtea celor de drept comun și gangul ce mergea spre ieșire și poarta de fier de la intrare. Din cealaltă parte, un zid înalt împrejmuia clădirea. Ziduri, gratii și zăvoare de fier ne înconjurau de peste tot. În sus doar era spațiul liber, acolo unde rîndunica mea se sălta cu atîta ușurință. Dar cumde era liberă căci doar atîtea alte păsări sînt zăvorîte ca și noi și păzite ca să nu le mănînce uliul sau vulpea, dihorul sau altă fiară din codru, căci pe ele nu are voie să le mănînce decît omul. Dar celelalte dobitoace, cum ar fi boii, caii și măgarii, porcii, oile și caprele, cumde sînt și ele zăvorîte și păzite cu strșnicie? Și ele au fost odată libere dar omul le-a înlănțuit, le-a îngrădit, ca să nu fugă, căci pe toate acestea omul trebuie să le mulgă, să le tundă, să le jupoaie, să le folosească puterea de muncă. Ba chiar pe unele păsărele omul le ține în colivie așa, numai de distracția sa. Pe celelalte animale nu le înlănțuie, căci nu-i sînt de nici un folos, dar caută mereu să le distrugă ca să trăiască numai el, omul. Astfel rîndunica neputînd fi pusă la jug și neavînd ouă mari și hrănitoare, sau puf înbelșugat ca rața, este lăsată în pace și libertate. Dar omului nu i-a fost deajuns că a înrobit atîtea dobitoace, a căutat chiar pe semenul său să-l înrobească. S-au organizat în cete mari, s-au înarmat pînă la dinți și au pornit asupra unor oameni pașnici, care își vedeau de cultura ogoarelor lor. Pe unii i-au omorît iar pe alții i-au lăsat să trăiască cu o singură condiție: să nu gîndească niciodată nimic și să lucreze numai pentru ei, pentru organizația lor, care sînt stăpîni, care au putere nelimitată și care pot să facă tot ce le poftește inima. Cei învinși sînt sclavi, nu au nici o putere, nici un drept, decît dreptul de a munci pentru stăpînii lor. Pentru acest drept de a munci i-au lăsat să trăiască de altfel puteau să-i omoare pe toți, fără să se gîndească la unele urmări neplăcute pentru ei. Am făcut apoi legi și am hotărît pedepse aspre pentru toți aceia care nu s-ar supune de buna voie la toate îndatoririle stabilite de ei, de stăpîni. Această instituție a sclaviei, a devenit atît de odioasă încît nu mai era deloc eficace. Trebuia găsit altceva. Un sistem de stăpînire cu aparență de libertate, cu exacerbarea chiar a termenului de dreptate, de justiție, dar în realitate o constrîngere acerbă, deosebit de rafinată, apasă asupra tuturor. Omul trebuie să se gîndească mereu, zi și noapte, ori tac din gură și fac tot ce spun ei, ori ajung la Gherla. Nu e nevoie să calci cine știe ce articol din lege, e destul ca un "patriot vigilent" să te denunțe ca fiind reacționar, ca a doua zi să te trezești la pușcărie. "Patriotul" va fi bine văzut, avansat și răsplătit, iar tu vei cugeta, după gratii, asupra nedreptăților omenești. Dar cine sînt vigilenții? De cine trebuie să te păzești? De cine să te temi? De orișicine! Să nu ai încredere în fratele tău. Poate să te denunțe. În fiul tău. În soția ta. În cel mai bun prieten. Oricine te poate denunța. Nici ție însuți să nu te plîngi, decît în gînd. De-i spune cu glas tare te poate auzi vecinul, care atîta așteaptă să dovedească că el este vigilent și patriot. Ca astfel să fie bine văzut, iar fiul său să intre la facultate, fratele său să capete un serviciu bun, iar el să fie avansat în rang, sau măcar să capete o decorație. Meritul republican. De ți-i face niște însemnări ca cele de față, teme-te de pușcărie. Teofil Dumbrăveanu, unul din cei mai de seamă poeți ai Bucovinei, avînd astfel de însemnări, le-a văzut o babă și încă călugăriță, care a fugit unde trebuia și a spus ce a văzut, ca bietul Teofil să fie condamnat la 8 ani de pușcărie. Noroc de clemența și mărinimia celor ce l-au băgat că l-au scos de îndată și nu a făcut decît patru ani. Ba i-au tipărit și o culegere de poezii intitulate "Țara soarelui", Junimea, 1976. Așadar, teme-te de tine însuți ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani în libertate. Nu căuta să te cunoști, cum zice filozoful, căci o să te sperii de atîta josnicie și lașitate. Virtuți cu care poți trăi mulți ani în umilință și mîrșăvie.

Eu de ce eram oare acolo? Ce am făcut? Ce lege am călcat? L-am jignit pe Vasile Rusuțu că nu l-am lăsat să meargă în locul meu la adunarea Federalei cooperativelor de la Suceava? L-am jignit pe Epifanie Rodeanu, că am avut pretenția să merg alături de el la Adunarea generală a Asociațiilor învățătorești de la București, unde trebuia să se hotărască asupra existenței acestor asociații? Am jignit organizația de la Botoșana că nu am votat soarele, semnul lor, ci ochiul, semnul național – țărăniștilor, deși țărăniștii erau un partid perfect legal, iar votul era secret? La Gherla ar trebui să șadă aceștia care au călcat legile făcute de dînșii. Dacă ar fi băgat la pușcărie pe Matis sau pe Iliuță a babii oamenii ar fi zis că vor fi făcut vreo găinărie și că bine le-a făcut. Auzind însă că m-au băgat pe mine, pe Onigade de la Poieni, pe Lungu de la Solca, etc., s-au cutremurat și și-au propus să tacă chitic ca să nu pățescă ca mine. După ce am ieșit eu de la închisoare l-au băgat pe Boca Haralambie, care fusese mai întîi inspector școlar județean, sub motiv că a fost legionar ca și cum atunci cînd l-au numit inspector nu s-ar fi știut că a fost legionar. Încă nu a ieșit Haralambie de la închisoare și l-au băgat pe omul lor, pe Dumitru Onioi, care era chiar membru de partid și trimis la școala de partid Jdanov, de la București. Acolo însă el a făcut greșeala capitală să afirme că el nu crede că ticălosul de Tito, acela cu toporul plin de sînge, ar fi un trădător de țară și un vîndut imperialiștilor americani. Cum să nu creadă așa ceva? La închisoare cu dînsul! Pe atunci domnea încă lozinca stalinistă că partidul se întărește, făcîndu-se epurări sau curățări cît mai dese. E fără îndoială că cei rămași în viață sau în libertate, adică acasă, se arătau mult mai zeloși și mai vigilenți, descunțînd pe oricine care ar fi putut gîndi altfel de cum era comandat. Mai tîrziu, cînd ei vor spune din nou că Tito era un patriot și un întemeietor de țară nouă, atunci zi și tu ca ei. Curat ca acel personaj caragialesc care la orice vorbă a superiorului îi zicea: Curat așa coane Fănică.

Adică ce vrea stăpînirea de la oameni? Să muncească fiecare pînă la epuizare și să se mulțumească cu ce i se dă. Nici o deosebire de sclavii antici. Grevă nu poți să faci ca să-ți arăți nemulțumirea. De altfel niște tineri de la Oradea erau alături de noi care nu făcusem nimică, pentru că au făcut grevă. Să faci grevă într-o țară socialistă este de neconceput, e o absurditate și o crimă. Cum să nu mergi la lucru, doar fabrica este proprietatea ta. Dar pun și eu întrebarea, dacă tocul cu care scriu este proprietatea mea, fie că l-am cumpărat, fie că l-am căpătat cadou sau moștenire, înseamnă că am dreptul necontestat de nimeni de a-l vinde, de a-l da de pomană, de a-l arunca în foc, fără ca cineva să poată să-mi facă cea mai mică obiecție: E proprietatea mea. Oare poate muncitorul care e proprietarul fabricii unde lucrează, sau toți la olaltă să se bucure de vreunul din drepturile mele asupra stiloului cu care scriu?

Realitatea e că omul se deosebește foarte puțin de dobitoace, ba în unele privințe are o situație și mai tragică decît ele.

Animalele sînt prinse, legate în lanțuri și puse la țăruș. Sînt băgate în ocoale și păzite bine ca nu cumva să fugă sau să vină lupul să le mănînce. Garduri de sîrmă ghimpată și cu curent le inconjoară. E adevărat că sînt hrănite bine ca să dea producție. Peste ele e un șef de fermă, un baci și ciobanii respectivi înarmați cu bîte și harapnice, și ajutați de cîini specializați. Vai de oaia care încearcă să se depărteze de cîrd. Poate s-o mănînce lupul, însă pe dînsa nu are voie s-o mînănce lupul și pe dînsa nu are voie s-o mănînce decît omul. Așa e lăsat de la Dumnezeu. Animalele de muncă sînt stoarse pînă la epuizare totală, cînd nu mai pot sînt stimulate cu biciul si strămurarea. În timpul nopții sînt legate cu lanțuri și funii ca să nu se împungă, băgate în staule sau grajduri cu ușile zăvorite pe dinafară iar paznicii înarmați supraveghează ca să nu vină furul să le fure.

Oile, sau alte vite, închise într-un ocol strîmt, cum ar fi oamenii la închisoare, protestează cumva, behăie, se agită pe lîngă gard, sperînd să găsească o portiță de scăpare, iar cînd s-au convins că nu mai e nici o posibilitate, se resemnează, se îndobitocesc și așteaptă să vină stăpînul să le deschidă. Dacă însă ocolul e larg, cît toată pășunea, animalele se simt în libertate. Tot așa și oamenii. Cînd închisoarea e largă cît toată țara, li se pare că sînt liberi. Dar ia să încerce a trece gardul de sîrmă ghimpată din jurul țării, granița, sau ocolul, de îndată va simți în coaste gloanțele grănicerilor sau colții cîinilor de pază. Cum să îndrăznească a sări gardul? Dar dacă îl mănîncă lupul capitalist? Doar pe om nu are voie să-l jumulească decît ai lui: frații sau tovarășii lui. Și dacă gardul de sîrmă nu este destul de sigur, se face un zid ca cel de la Berlin, dintre cele două Germanii, înzestrat cu arme care se descarcă automat de îndată ce aparatele electronice sesizează că cineva ar fi pătruns prin cîmpul lor de supraveghere. Iară cum arată libertatea socialistă!

Bietul om! Și el a fost prins, legat în lanțuri și pus la țăruș. A fost dresat ca și vitele să nu se atingă de sîrma electrică ce înconjoară lagărul. Am auzit că la canal era un gard de sîrmă și dacă cineva se apropria, orice gardian putea să-l împuște, ca fiind prins în tentativă de evadare. Cînd un șef voia să scape de cutare, fiind prea colțaș, îl trimitea să aducă o unealtă care era "uitată" lîngă gard și gardianul își făcea datoria, trimițăndu-i cîteva gloanțe. În lagăr sau închisoare omul este dresat să muncească și să tacă. Munca este astfel planificată ca omul să depună maximum de efort pentru a-și face planul. După ce iese din închisoare, ca să vină și alții la învățătură, nu mai vrea să ajungă acolo. Cei ce mai vin, se școlarizează și ei și apoi la rîndul lor îi instruiesc și pe alții. Dacă totuși, după ani și ani de muncă politică se mai găsește cîte unul care "vorbește", este prins și băgat în spitalul de nebuni, unde i se aplică tratamente psihice și chimice. Cum? După 50 de ani de regim socialist, el nu înțelege că acesta este regimul cel mai avansat posibil? El nu vede binefacerile ce-l copleșesc? Înseamnă că e nebun, nebun de-a binelea. Unii tac și se arată foarte convinși de avantajele ce le au cu gîndul că ar putea evada peste graniță. Dar granița, marele ocol, înconjurat cu sîrmă ghimpată pusă în contact cu surse de curent electric, cu o perdea de pămînt arat și grăpat periodic spre a se vedea mai ușor urma celui ce ar îndrăzni să calce acest loc tabu, este păzită de oameni înarmați, ajutați și aici de cîini specializați, întocmai ca și la turma de vite.

Ceea ce constituie tragedia umană, față de dobitoace, este faptul că între oameni se găsesc totdeauna cozi de topor, turnători, informatori, pîrîtori, care la cererea organelor însemnate cu opresiunea statală sau partidică, sau din proprie inițiativă, cu gîndul la unele beneficii ce ar putea să le capete, se duc la cei ce au în grijă paza fiecărui individ și-i suflă la ureche, adică în așa fel ca nimeni și niciodată să cunoască cine este turnătorul sau pîrîtorul. De aceea, pe cînd la vite este un ocol fizic, vizibil, de care ele se pot feri, la oameni, gardul este invizibil, înconjurat pe fiecare ius cu mrejele nevăzute a ochilor celor din jur. Oricine te poate turna. Nu poți să ai încredere în nimeni. Trebuie să te temi de orice suflare. De fapt cei ce au grijă de tine o fac cu sentimentul că te ocrotesc să nu ajungi după gratii. Omul se tîmpește, se abrutizează, își caută scăparea în alcool sau în înbuibare, are fața buhăită, privirea înpăinjănită, simțul demintății scăzut la limita de jos. Pe el nu-l mai interesează nimic. Aprobă cu glas tare orice aranjare de prețuri, orice rentabilizare a mărfurilor, orice găinărie a primarului orice corupție a cutărui funcționar; doar e pus de partid. Și astfel corupția generală se instalează în întreaga țară. Nepăsarea și risipa își fac loc. Toți sînt cuprinși de un fel de fatalism dăunător întregii națiuni. Astfel era Mexicul la venirea spaniolilor. Din cauza excesivelor jertfe umane pe altar erau trei inimi calde de om iar alături o piramidă formată din cîteva sute de mii de capete. În Campuica, regimul lui Pol Parth, a exterminat în scurtă vreme 2000000 de oameni și distrus cîteva mii de pogode. Conform moralei lor, a marxiștilor, acest lucru era aprobat, căci erau adversari. La venirea vietnamezilor poporul n-a mai vrut să lupte pentru a-și susține mai departe pe tiranul asasin. Poporul consideră că nu mai merită să-ți aperi regimul care asasinează masele, sau că dacă așa este scris de zei, de soartă, la ce să te mai frămînți, dacă ajungi la rezultatul scris dinainte.

Cam așa gîndeam uitîndu-mă la rîndunica ce se zbătea să-și prindă cîteva musculițe de deasupra închisorii.

În orele de plimbare am cunoscut și alți deținuți din Bucovina, printre care pe fostul senator național țărănist de la Rădăuți, Ștefan Perec și fiul său Traian. Pe advocatul Badale de la Cîmpulung și pe țăranii Ciocan și Axintoi din Vama. De multe ori mă plimbam cu profesorul Bocanețu care-mi povestea despre marile personalități ale istoriei antice și contemporane, cum a fost Cezar, Traian, Pericles sau Napoleon. Seara, după ora stingerii, dînsul ne ținea adevărate prelegeri de istorie din trecutul Moldovei mai ales. Toți îl ascultam cu răsuflarea reținută. El mi-a făcut cunoscut dictonul "Mens agitat moleur", cuvinte cu care Virgiliu își începe un vers din Eneida, și care vrea să zică cum că principiul spiritual animă întregul univers. De altfel se înțelege prin aceste cuvinte că inteligența domină materia. Zile și nopți de-a rîndul mă urmăreau aceste cuvinte. "M.A.M." Îmi închipuiam că voi întemeia o asociație secretă care să aibă ca deviză aceste cuvinte și ca scop într-ajutorarea frățească dintre oameni. Un fel de francmasonerie care să aibă adepți în fiecare sat și cînd unul dintre ei va cădea în nevoie (cum eram eu atunci) ceilalți să-l sprijine, să-l ajute. Nu numai atît, dar adepții mișcării să-l ajute la promovarea elementelor celor mai valoroase în posturi de conducere, ca astfel inteligența să domine, să conducă cu adevărat lumea. Monograma (MAM) trebuia să fie imprimată, cusută, sculptată, sau pictată, pe toate obiectele fraților și tot odată să fie semnul de recunoaștere, după cum un pește era semnul de recunoaștere dintre primii creștini. Se înțelege că n-am spus nimănui din închisoare planul meu iar după ce am ieșit teroarea era prea puternică încît nu puteai să ai încredere nici în cel mai apropriat prieten, căci lașitatea oamenilor și pupincurismul pervertise și cele mai bune caractere. Se găsea de îndată un "patriot" care să informeze securitatea că eu am făcut o organizație antistatală sau antipartidică și atît ar fi trebuit. Oasele mi-ar fi putrezit prin bălțile Brăilei, pe canal, sau în Delta Dunării. De altfel Roman Boca vorbea despre o organizație a "înțelepților" care trebuia să conducă lumea și a fost condamndat la pușcărie pe 25 de ani. Noroc că a murit mărețul Stalin și bietul Roman a scăpat numai cu 12 ani de muncă forțată în Delta Dunării, dar și cu zdruncinarea idealurilor tinereților sale de a introduce comunismul și dominația Moscovei în întreaga lume, precum și cu sănătatea fizică și psihică primejduite.

La 15 septembrie 1947 am fost pus în libertate. Nu știu dacă m-am bucurat, căci de fapt libertatea nu era un dar din partea stăpînirii, ci un drept natural al meu, al omului. Poate că stăpînirea a făcut cercetările necesare și a găsit că nu am nici o vină. De fapt, așa este sistemul: îl arestezi pe om și apoi întreprinzi cercetările necesare spre a te convinge dacă e vinovat de ceva sau nu. Dacă după 3-4 ani vezi că omul e nevinovat, îl eliberezi, fără să-i spui măcar: scuzați vă rog și omul intră în producție cu sufletul purificat de regimul închisorii. De acuma el se va pocăi și va munci fără să cîrtească mereu împotriva neajunsurilor, ca și cum ar putea să existe un regim fără neajunsuri. În sistemul burghezo-moșieresc însă omul nu poate fi arestat, nu poate fi ridicat de acasă dacă nu este vinovat. Acest sistem însă este învechit și depășit, este de pe timpul lui Ioan fără țară. Dacă cineva se consideră nevinovat, să-și dovedească nevinovăția, nu să-i dovedești tu că e vinovat de ceva.

Deci stăpînirea s-a convins că sînt nevinovat și după 4 luni și jumătate m-a pus în libertate. Deacuma însă toată viața eram vinovat pentru faptul că "am fost la pușcărie". Chiar după 30 de ani i s-a reproșat fiicei mele, Lucreția-Cecilia, că am fost condamnat politic și deci am făcut pușcărie, deși nu a existat și nu există nici o hotărîre judecătorească care să mă condamne într-un fel oarecare, și deci orice crimă după 30 de ani se prescriu. Cînd ar fi fost vorba să-mi revendic un drept oarecare, cum ar fi fost înaintarea la gradul I (după noul sistem) se găsea îndată un patriot vigilent, ca Toderaș Silviu, să spună: da, ar merge, dar vedeți că a fost la pușcărie. Cînd l-am ajutat să-și facă gradul II am fost bun, iar cînd nu l-am ajutat să-și ia gradul I eram un simplu pușcăriaș. Ce să-i faci, vremurile îl apasă pe bietul om.

Vasile Rusuțu s-a lăudat însă printre oameni că el are tot meritul că am fost eliberat, căci ar fi depus mărturie favorabilă. N-a spus însă nimică despre cel ce m-a băgat la pușcărie. El însă a fost avansat la rangul de colonel, deși nu știu dacă a fost cîndva măcar sergent. A fost însă un patriot vigilent care a urmărit de aproape pe oricine ar fi putut să dăuneze intereselor Moscovei.

În cîteva minute de la anunțul ca să mă prezint în curte cu tot ce am, eram jos. Nu era nevoie să mă dichisesc prea mult. În curte erau 2-300 de oameni. Nu știa nimeni ce e cu noi. Ne-a pus în coloană și înconjurați de soldați cu baioneta la armă și gardineri înarmați cu pistoale, am pornit spre ieșire. Cînd treceam prin parc, unul din ai noștri, care imita foarte bine glasul gardianului care ne scotea la plimbare în curte a strigat: LIBER! Un rîset de ușurare a izbucnit din toate piepturile. Oare ne puneau în libertate sau ne transferau la altă închisoare și mai grea? Dacă eram liberi de ce ne însoțeau oameni cu mîna pe armă? La gară ni s-a spus că nu avem voie să ne întoarcem în oraș ci să plecăm cu trenul fiecare unde vrea. Cu trenul, dar eu nu aveam nici cinci bani. Despre lei nu zic nimică, căci mulțimea leilor lăbărțați pînă la monstruozitate (un creion costa 300000 de lei) s-a transformat în bănuți cu valoare mare. La data de 15 septembrie 1947, mi se pare că se schimbau 120000 de lei pentru un leu nou. Dar schimbarea se făcea numai pînă la 5000000 lei. Cine avea mai mult rămînea cu ei în buzunar. De aceea cine a putut să prevadă schimbarea, a băgat bani în materiale. Orice materiale, orice mărfuri, numai să nu te prindă cu banii în mînă. Noroc că eu n-am avut nimică.

Paza s-a instalat la toate punctele pe unde ar fi putut să se întoarcă cineva înapoi. După masă, pe la 4-5, un tren de marfă se îndrepta spre Dej. Cei din Bucovina trebuia, în mod clandestin, să ne suim în acest tren. Pîndeam momentul plecării și ne cățăram pe la frîne, ca să plecăm mai repede, ca nu cumva să ne ia înapoi la gherlă. Cînd se însera am ajuns la Dej. În ziua aceea nu mîncasem nimic. Ce era de făcut? Nu aveam nici un ban, dar nu știau de unde aveam o cutie de lemn, din cele destinate la ambalarea fructelor. Poate am găsit-o pe undeva sau mi-a dat-o cineva, căci dacă aș fi furat-o mi-ar fi rămas în minte. Am luat cutia și m-am îndreptat spre centru cu gîndul că poate dau de o brutărie și în schimbul cutiei să-mi dea o bucată de pîine, cît ar fi vrut ei. Cum mergeam, abia tîrîndu-mă, m-a ajuns din urmă o doamnă, pe care am întrebat-o dacă aș găsi o brutărie. Dînsa mi-a spus că brutăria nu funcționează, căci era anu de foamete 1947. Mi s-au tăiat picioarele, căci pînă atunci aveam energie dată de speranța că voi găsi o bucată de pîine. Dar de acum?

- Și cîtă pîine vrei dumneata să cumperi? m-a întrebat doamna.

- Nu vreau să cumpăr căci n-am bani deloc. M-au eliberat azi dimineață de la Gherla și încă nu am mîncat nimică, dar mă gîndeam că aș fi dat cutia asta pentru o bucată de pîine.

Doamna se uită mai atent la mine și poate i se făcu milă văzînd figura mea roasă de mizerie și de foame.

- Domnule, am niște cartofi fierți și dacă vrei vino la mine. Nu e cine știe ce, dar poate...

Îi înțelegeam jena.

- Doamnă, vă las dumneavoastră cutia asta, dacă îmi dați ceva să mănînc.

Am mai făcut cîțiva pași și am intrat la dreapta, într-o curte. Aici ședea doamna Maria Mohiar, unguroaică, a cărei bărbat era frînar la C.F.R. Nu eram departe de gară căci se auzeau manevrele și tamponările de vagoane.

Acei cartofi au fost cei mai buni din viața mea. Am mîncat ca un disperat dar au mai rămas. Doamna Molnar m-a îndemnat să-i iau cu mine căci pînă acasă mai e mult. I-am spus că mai am doi tovarăși de suferință care așteaptă la gară și dacă mi-i dă, am să-i dau acelora. După 30 de ani a venit pe la mine o familie din Dej. Am întrebat dacă au auzit cumva de doamna Mohiar. Mi-au spus că este o cunoștinșă de-a lor. I-am scris o scrisoare și i-am mai mulțumit o dată, la care mi-a răspuns. Și iată cum niște cartofi fierți au avut darul să mă facă să păstrez în memorie, pentru toată viața, ba să pomenesc și nepoților, despre gestul uman al unei femei de alt neam, care nu s-a întrebat dacă sînt și eu ungur sau nu, ci mi-a dat ce avea și dînsa, ca să-mi stîmpăr foamea.

Dimineață eram la Ilva Mare, de unde am plecat pe jos pînă la Grădinița. Am văzut toate cele nouă poduri distruse de armatele germane. Toate viaductele și tunelurile au fost aruncate în aer. De la Grădinița se formau trenuri care mergeau spre Vatra Dornei. Iarăși în mod clandestin m-am urcat într-un tren de marfă și am mers pînă la Vama, unde era Ion al lui uncheșul Tănase, brigadier silvic, și avea o casă mare cu o mulțime de odăi, care după aceia i-a fost confiscată, fiind declarat chiabur. Aici am mîncat ca prostul căci uitasem de cînd n-am mai mîncat. Se pare că de la Dej, unde a fost acea gală de cartofi. Mi se pare că am ajuns la Vama abia a treia zi după masă. Noaptea am dormit foarte rău căci eram cu stomacul încărcat. Către ziuă m-am dus în grădină și am descărcat totul, vomitînd. Parcă îmi părea rău de atîtea bunătăți refuzate de stomacul meu învățat cu acea mămăligă cu nisip și acea apă tulbure în care uneori se nimereau să fie și 2-3 fasole. La plecare vărul meu mi-a dat un cupon de stofă neagră, groasă și fină, din care mi-am făcut un palton foarte elegant.

Cînd am ajuns acasă mama era în țarină la cules cartofi. Avea o parcelă de zece prăjini pe dealul Huhului. M-am dus și eu s-o ajut, însă n-am putut face prea multă treabă. Eram prea slăbit. Cartofii erau foarte frumoși, încît ne era asigurată hrana. Bucuria mamei se manifesta prin lacrimi și blesteme:

- N-am mai ajunge! Așa să le răsplătească bunul Dumnezeu! Mînca-i-ar aliovu de păgîni!

- Lasă mama, bine că am ajuns acasă și sînt sănătos.

- Ce fel de sănătate, dacă-s numa ciolanele pe tine!

- Să dea Dumnezeu să-i ajungă lacrimile mele și plînsetele mele pe cei ce te-au dus la temniță.

Cei ce m-au dus nu credeau în lacrimi și blesteme ci numai în parvenire, să ajungă cît mai sus.

15. Și iar acasă

În curînd a apărut în curînd un decret prin care și eu și Onica și Bocanețu, și alte cîteva mii, am fost epurați din învățămînt ca fiind necorespunzători. Cum să educe fii poporului niște pușcăriași? De altfel și alte categorii de funcționari au fost scoși afară din aparatul de stat. Cred că toți care au fost scoși au fost cei băgați la închisori. Știu că și Lungu de la Solca era în situația mea. Și unde mai pui că Epifanie Rodeanu jurase că să i se taie mîna dreaptă dacă va semna vreun document împotriva vreunui coleg. Totuși, după cum se vede, nu vreunul sau doi au fost scoși din serviciu și aruncați pe drumuri. S-ar fi părut că partidul să-i rămînă recunoscător pentru serviciu credincios. Da de unde! A fost băgat la pușcărie pe 12 ani dar nu a făcut decît 3 sau 4, apoi a fost reprimit ca funcționar la fabrica de unt de la Burdujeni. Se vede că i s-au pus în cîrcă anumite găinării, datorită cărora omul nu putea fi admis din nou în serviciul dinainte, ca educator.

Situația era deci destul de gravă. Nu e nimic, mi-am zis. O să mă descurc eu. Odată ce am minte și brațe sănătoase n-o să mor de foame. Deocamdată ședeam la mama și ea era bucuroasă. E adevărat că nu aveam o locuință prea strălucită, ba din contra era destul de modestă. Mai era o cameră mare, neterminată spre drum. Toată casa era a fratelui meu, Gheorghe, care era electrician la București. O construise la îndemnul meu, cu gîndul să rămînă moștenitor. Pe atunci nu era tendința tuturor de a rămîne la oraș. Lucrau la București dar își făceau case la Botoșana și la ieșirea la pensie veneau aici. Eu nu aveam de gînd să rămîn la Botoșana. De aceea i-am scris să prefacă vechea casă rămasă de la tata și să-și facă una nouă, ca să aibă unde sta mama și apoi să rămînă lui. Vechea casă era mai degrabă un bordei, după vechiul sistem. Exista o singură încăpere care era totdeodată și bucătărie și dormitor și cameră de stat. Era o tindă mic de unde se intra în cămară. Cămara în prelungire pe lîngă casă forma grajdul unde se ținea vaca și un porc. Alături de tindă era o șandrama unde se țineau lemnele. Lîngă casă mai era și un șopron cu două laturi deschise unde se păstra nutrețul pentru vite. Asta era toată gospodăria noastră. Fîntînă nu exista, aduceam apă de la vale de la lelica Vedenia. Ne spunea mama că tata avea planuri să-și facă o gospodărie ca lumea și că începuse chiar să cumpere unele materiale, cum ar fi cuie de draniță și piroane, care au rămas și pe care le-am irosit noi bătîndu-le în pămînt.

La casa asta nouă Gheorghe își construise și o șură cu grajd pentru vite. După ce am plecat eu de acolo, Gheorghe a vîndut șura lui Vasile al lui Ilie Slevoacă, vecinul de la vale, iar casa unui cumnat de al său de la Comănești.

Aici voiam eu să mă gospodăresc în mod provizoriu. Pentru iarna lui 1947 – 48 aveam cartofi suficienți, deasemenea și prune din care am făcut un cazan de povirlă. Îmi trebuia un sac de făină de grîu. Pentru aceasta avea mama ceva bani pe lîngă care am mai luat șase găini pe care le-am dus de vînzare în piață la Rădăuți. Cum eram îmbrăcat cu suman și cu o căciulă albă pe care o aveam de la regiment, o doamnă mă întrebă:

- Cum dai găina nenișorule?

Și pentru că nenișorul nu era tare la piață, îndată a dat toate găinile și a mai făcut ceva bani, pe lîngă ce avea, și a cumpărat un sac de grîu. Brutăria în sat s-a făcut abia peste 32 de ani.

Pentru viitor mă gîndeam să mă ocup de apicultură. Aveam cunoștințele necesare căci cînd eram la Cupca am stat doi ani la un neamț, Iosif Weber, care avea priscă și unde am făcut toată practica apicolă. La Botoșana fratele Ion era cel mai mare apicultor. Mi-a dat el cartea lui C. L. Hristea, Stupăritul, și am început să studiem împreună. Visam atunci să ajung la 100 de stupi. Planurile erau grozave. Dacă de la fiecare stup luam cîte 20 de kilograme de miere, cel puțin, însemna că într-un an aveam 2000 de kilograme. Aceasta era o avere și unde mai pui ceara și celelalte. Am înprumutat de la școală un șaitan și am început să lucrez. Dar pentru că stupii cereau o precizie foarte mare, iar eu eram destul de obișnuit cu rindeaua și fierăstrăul, am făcut mai întîi prima lucrare de tîmplărie, o ladă mare (un lădoi) pentru păstrat făina. O avem și acuma în cămară.

După ce am terminat lada și am văzut că a ieșit bine, m-am gîndit că deacuma pot trece la o fază superioară. Dar pînă să încep a lucra la stupi, m-am mai gîndit că ar fi bine să văd cum au făcut și apicultorii cei mari din satele vecine. Astfel l-am vizitat pe Toma Cotleț din Comănești, pe Buburuzan și Salovăstru Flutur din Poieni, o femeie din Arbore – Cotul de Jos, pe unul din Cajvana, pe cei de la noi. Apoi m-am hotărît că stupii sistem Dadant ar fi cei mai potriviți pentru satul nostru. Dar n-am mai făcut pînă atunci nici un stup. De unde să încep? Cum să fac? Zile și mai ales nopți de-a rîndul vedeam numai stupi, rame, unt și feder sau căței, unelte și scule. În gînd tăiam scînduri, geluiam și băteam cuie. Măsuram și iar măsuram. Și nu puteam dormi. În vis vedeam roiuri de albine. Vedeam stupi și miere. Cu oricine mă întălneam numai despre stupi vorbeam. Ajunsese o fobie de care nu mă puteam debarasa.

Gheroghe Finiș al lui Natu primise un roi a doua zi de Sfîntul Ilie și voia să-l vîndă. M-am prezentat și l-am cumpărat. Lucrase pînă toamna nouă rame cu miere și puiet. Era prima familie de albine proprietatea mea. A doua a fost de la Solavăstru Flutur. A treia a fost un roi de la nașul Ion al lui uncheșu Tănase. Mi l-a adus în ziua de sfîntul Gheroghe 1948, pe cînd era cireșul înflorit, așa că numai am pus ramele din cutia lui de transport în stupul construit de mine în timpul iernii și albinele au și trecut la lucru. Pe vremea roitului fratele mi-a adus și el un roi.

Stupul făcut de mine era cu păreții dubli, ca să reziste la temperaturile scăzute de la noi. Și acuma se vede că era bătut în cuie făcute de mine, din sîrmă ghimpată, care se mai găsea pe la garduri, rămase din primul război mondial. Nu se mai găsea nici un cui de vînzare, deși eram după patru ani de la terminarea războiului cu rușii. Poate de zece ori pe zi mă duceam la stupii mei din fața casei și mă uitam la învălmășeala de la urdiniș.

Problema stupilor era destul de ardentă, dar era mai ales de viitor. Acuma, în toamna lui 1947, trebuia să pun la murat varza, făcută din belșug. În ce? Un butoi potrivit nu aveam. La Maidan erau dogari vestiți de la care trebuia să-mi procur un poloboc, doar îmi trebuia toată viața. Am căutat o căruță și m-am dus la Maidan. Era pe la sfîrșitul lui octombrie. Eram îmbrăcat ca pentru iarnă, de altfel era și frig. Pe cap aveam o căciulă mare albă și țuguiată, nu prea elegantă. O aveam de la regiment. De altfel, nici nu țineam la eleganță. Eram îmbrăcat într-un suman țărănesc pe care îl aveam de pe cînd eram elev la școala normală de la Cernăuți. Cu acest suman m-am prezentat prima oară la serviciu în 1939 toamna, la Berhomet, județul Storojineț. Era încă destul de bun. Pe picioare aveam o pereche de pantaloni bufanți, legați jos la gleznă, largi și rău croiți, făcuți de vărul meu, croitorul Vasile Boca, dintr-o pătură militară. Ca încălțări aveam o pereche de bocanci cu talpa de lemn, iar tureata de la niște bocanci vechi, militari, cărora li s-a rupt cu totul talpa de piele. I-am confecționat singur în vara lui 1946. De altfel în vara aceea am deschis un curs de învățătură la care au venit circa 10 învățătoare din satele vecine și le-am învățat cum să facă pantofi cu talpa din pănuși de porumb cum văzusem la emigranții polonezi, căci piele nu prea exista. Erau un fel de sandalete, ca cele romane, ca să nu calce omul, adică femeia, direct cu pielea pe asperitățile drumului. De glenză erau legate cu niște șnururi împletite în trei, din fire de cînepă. Nu prea erau elegante, dar oricum nu mergeai cu talpa goală și nici bocănind cu talpa de lemn, cum mergeam eu.

Deci astfel îmbrăcat m-am dus după poloboc pentru pus varza la murat. Pe cînd mă întorceam prin dreptul primăriei vechi din Pîrtești de Sus am întîlnit-o pe învățătoarea Francisca Mareș. O cunoșteam încă înainte de Gherla. Am fost chiar acasă la ea împreună cu domnișoara Anica Lupăescu, căreia îi făceam oarecum curte, și care urma și ea cursurile mele de uzmășie de damă. Poate că m-a impresionat faptul că dînsa n-a ezitat să stea de vorbă cu mine, în mijlocul drumului, deci în văzul trecătorilor, cu toate că eram îmbrăcat așa de țărănește și eram de curînd venit de la pușcărie. Ba la despărțire m-a invitat să merg la ei la hram, de Arhangheli, care era la 7 noiembrie. Cred ca invitația era făcută după cum se obișnuiește ”poftiți la noi la hram” eu: ”mulțumesc, dacă am să pot, am să vin”.

În ziua de hram, pe la orele 12, eram în dreptul școlii din Pîrtești de Sus. La poartă era directorul Grigore Ciornei, care atunci era inspector școlar. M-a invitat să intru pe la el, deși eram planificat să merg peste drum, la lelea Anicuța, unde ședea în gazdă cea care m-a invitat. La obiecția mea, că sînt invitat peste drum, dînsul a insistat, spunînd că pot să intru și la dînsa, căci e încă devreme. Nu puteam să-l refuz, deci am mai întîrziat, cît am băut cîteva păhărele și am discutat unele chestii banale. Cînd am intrat la Francisca dînși erau așezați la masă și prin urmare a început să mă certe că de ce am întîrziat. Erau prezenți fiul ei, Radu, atunci elev în clasa întăia, și învățătorul Carabet din Cacica, cu nevastă-sa. De îndată mi s-a pus și mie o farfurie de supă, pe care am comparat-o în minte cu cea de la Gherla. Era atît de concentrată că s-ar fi putut face cel puțin 20 de porții pentru deținuți, dacă s-ar fi adăugat apa necesară. După masă ne-am plimbat cu toții pe drum. La plecare, după obiceiul romînesc, mi s-a spus:

- Mai poftiți pe la noi!

Și am mai fost.

Mizeria materială și morală se instala ca la ea acasă. Lipsurile de tot felul se accentuau din ce în ce. Toată producția țării noastre curgea zi și noastre spre răsărit, peste Prut. Condițiile armistițiului erau exorbitant de grele. 300’000’000 de dolari, nu pare mult, însă toate materialele erau socotite cu prețul fixat de ei. Întrebînd odată pe un economist în ce constă exploatarea colonială, mi-a spus că imperialiștii iau din colonii mărfuri cu prețul pe care-l fixează ei, iar la mărfurile lor, a imperialiștilor, tot ei fixează prețul. Încolo omul este liber să muncească oricît de mult. Și oricît de mult ar munci, nu poate să ajungă la bună stare din cauza că munca lui nu este răsplătită în mod normal ci după bunul plac al colonistului. De cumpărat nu poate cumpăra decît ceea ce-i oferă stăpînul și cu prețul stabilit de dînsul. Face impresia că situația e cu totul normală și totuși robia e cumplit de apăsătoare. Această despăgubire de război urma să o achităm în curs de 8 ani de zile. Adică 8 ani de zile tren după tren, cu tot ce aveam în țară trebuia să curgă spre răsărit. Stăpînii noștri interni, fiind foarte zeloși, au reușit să depășească planul și mi se pare că numai în 5 ani am plătit tot ce eram datori ca să rămînem săraci și curați.

Fiind la noi îndată după război, doi ani de foamete, ne-au livrat și ei nouă unele mărfuri, se înțelege că la prețul stabilit de ei. Îmi aduc aminte că poeții ridicau imnuri de slavă pentru faptul ne mai auzit, că învingătorul dădea colaci învinșilor (în zilele noastre se spune însă că noi nu am fost învinși ci că de bună voie și nesiliți de nimeni am întors armele împotriva naziștilor, fiind a patra putere care am luptat contra fascismului). Am mai auzit că unii muncitori cerealieri au uitat niște obiecte în grîul livrat rușilor de la Ungheni și le-au găsit în cel ”rusesc” livrat nouă de la Odesa. Se mai întîmplau și minuni, deși nu credeam în ele. Pentru bumbacul livrat de ruși se scanda lozinca: Trăiască Petru Groza care a adus bumbac în țară. Dar niște hîtri au greșit lozinca și au strigat Trăiască Petrea Bumbac care a adus groaza în țară. Asta era, pe lîngă foamete și lipsuri s-a instalat Groaza. Rușii și-au trimis oamenii lor, direct de la Moscova, care aveau rolul să mulgă țara după metoda sovietică, cea mai avansată din lume. În fruntea consilierilor care s-au instalat în toate posturile de conducere, în toate ministerele, în întreprinderi și în instituții, în armată și justiție, în transporturi și comunicații și în orice făbricuță, trebuia să fie un consilier sovietic, în fruntea lor erau Ana Pauker, Teohari Georgescu (scuzați că am uitat numele cel adevărat) și Vasile Luca. Ana Pauker a devenit peste noapte cea mai iubită fiică a poporului român, căreia i se închinau imnuri de slavă și de laudă, cîntece și poezii. Ea a fost numită ministru de externe și trebuia să reprezinte interesele poporului romîn la Conferința de pace și în orice relații cu toate popoarele lumii. De altfel, soțul ei era ofițer în armata lui Stalin. Teohari Georgescu era ministru de interne. El era cel ce a organizat teroarea, groaza, în țară. El tăia și spînzura pe orișicine, căci nu răspundea decît de mărețul Stalin. Și mărețul Stalin nu prea avea scrupul nici față de viața credincoșilor săi. Chiar Hrușciov, după trei ani de la moartea tiranului a spus în Sovietul suprem că cu mîna sa a omorît 700 de oameni, iar din ordinul său 3’000’000. Așa că dacă mureau și cîțiva valahi, nu era mare scofală. Vasile Luca era ungur după tată și evreu după mamă. Pe el l-a numit ministru de finanțe. El deci hotăra cîte piei se pot lua de pe fiecare romîn.

Cu astfel de conducători se înțelege că oricine era român adevărat ori trebuia să tacă sau chiar să aplaude, ori să stea la închisoare. Și pentru că închisorile erau neîncăpătoare s-a făcut marele lagăr numit ”Canalul Dunăre Marea Neagră”. Aici au fost duși spre ispășire și distrugere toți cei ce au avut un rol cît de mic în țara noastră. Aici trebuiau să moară toți foștii prefecți de județe, toți foștii deputați și senatori, foștii miniștrii și ofițeri superiori din armată, foștii moșieri și chiar mai mici, foștii ... oricine ar fi fost ceva, trebuia să i se găsească o vină și să și-o ispășească. Și pentru că toți aceștia constituiau intelectualitatea romînă cărora li se spunea domni toți domnii au fost băgați la pușcărie încît, dacă te adresai cuiva cu titulatura de domnule, i se răspunea adesea ori că domnii sînt la pușcărie, lui să-i spui tovarăș. Astfel îmi povestea Filip Băieș care a fost om de serviciu la primărie foarte mult timp că odată a venit un activist de partid foarte bățos căruia i s-a adresat cu vorba domnule. La aceasta i s-a răspuns:

- Moșule, domnii sînt la pușcărie. Nu mai sînt domni.

- Dar dumneata cumde ai rămas de cîrd? îi ripostă moșul Filip.

- Ascultă moșule, mie să-mi spui tovarăș, nu domn.

- Vai domnule! Eu tovarăș cu dumneata? Păi eu sînt hargat la primărie și dumneata poate ești ministru sau cine știe ce slujbă mare îi fi avînd așa că nu pot fi tovarăș eu cu dumneavoastră.

De aici se vede disprețul profund față de intelectualitate. Nu numai cine era intelectual era prost văzut dar și cine era inteligent. Toată inteligența romînă trebuia distrusă. Trebuiau promovați oamenii simpli, căci aceștia nu puneau întrebări. Trebuia creată o nouă intelectualitate, cu un orizont redus, cu o slabă capacitate de înțelegere, cu un puternic simț al disciplinei oarbe. Nu era nevoie de cugetători ci de executanți, de roboți.

Pentru a ajunge la acest rezultat trebuia distrus izvorul înțelegerii: bibliotecile, cărțile. Dar nu așa cum făceau naziștii, arzînd cîte un exemplar în piața publică, în mod demonstrativ. Trebuia ca fiecare cetățean, în mod voluntar și nesilit de nimeni să-și ardă toate cărțile. S-a alcătuit mai întîi un voluminos tabel cu toți autorii care trebuiau scoși din biblioteci, epurați. Un volum de 5-600 pagini, cuprinzînd toți autorii ce trebuiau scoși din biblioteci s-a tipărit și difuzat. Orice bibliotecar, cu acel volum în mînă, trebuia să verifice carte de carte și să le scoată afară. Metoda de a le arde nu era bună, cărțile trebuiau retopite. Vagoane de cărți au fost transportate la fabrica de mucava de la Molid, ca și la alte fabrici de acest fel. Alții însă, ca să fie mai zeloși și mai expeditivi, au dus cărțile cu roaba în grădină, le-au stropit cu gaz și le-au dat foc. Astfel au procedat patrioții de la liceul Hurmuzachi din Rădăuți. Și deoarece cărțile nu ardeau, se folosea furca de fier cu patru coarne, din cele folosite la rînit în grajd, pentru a le învîrti și ventila, ca să ardă mai ușor. Unii elevi, mai puțin patrioți, furau cărțile din vraf și le îndoseau. Din aceste cărți scăpate de la distrugere am citit și eu. Astfel din foștii mei elevi, care acuma erau la liceu, mi-au dat ”Crima lui Sylvestru Bonard”, ”Thais”, ”Revolta îngerilor”, ”Zeilor le este sete”, ”Insula pinguinilor” și altele de Anatole Frame, care nu avea altă vină, ferească Dumnezeu, decît aceea că era un autor burghez. Un alt fost elev mi-a adus volumul IX din ”Recenzămîntul general al populației României 1930”. Era România cea adevărată. Un funcționar de la Camera de agricultură de la Suceava voia să-și însușească cele cinci volume care constituiau ”Marea Enciclopedie agricolă” de C. Filipescu și ceilalți, și le-a ascuns, undeva, după sobă, cu gîndul să le ia acasă. Noroc că s-a găsit un vigilent ca Spiru și a descoperit frauda, împiedicînd răspîndirea culturii putrede burgheze.

Se făceau apoi descinderi și percheziții pe la diferiți cetățeni. Cînd respectivul era ridicat și dus la pușcărie, oamenii se întrebau ce i-o fi găsit?

- I-au găsit niște cărți vechi, aruncate în pod.

- Și ce fel de cărți erau, erau cumva contra rușilor?

- Erau cu poza lui Ferdinand și harta Basarabiei. Avea și o Biblie.

La un călugăr de pe la Neamț i-au confiscat cartea de predici a părintelui Slevoacă, carte care mi-a fost dată mie cu autograf și pe care am împrumutat-o lui Iacob Tomuț de la Cacica, iar el a dat-o călugărului călător.

Într-o zi mi-am revizuit și eu biblioteca și am făcut un vraf de vreo 50 de volume pe care le-am ars, încetul cu încetul, în camera neterminată ce-mi servea de atelier. Ceilalți oameni, neștiind precis ce e permis și ce nu, au pus pe foc orice petic de hîrtie tipărită. Ordinul era de a fi predate, dar a preda o carte cu conținut compromițător era tot atît de primejdios ca și a o păstra. Așa că omul o punea pe foc în liniște și fără să știe nimeni nimic și astfel era mai sănătos, mai sigur. Popa Hrincescu a tăiat din Cronica parohiei toate paginile scris de înaintașul său, Bibi Popescu, sau chiar de el, și le-a pus pe joc, ca nu cumva să fie întrebat că de ce le ține acolo. Samoilă Robu, zis grădinarul, a fost ridicat și dus la Humor căci s-a găsit la el vreo cîteva calendare vechi, calendare pe care le-am văzut și eu și despre care el m-a întrebat dacă n-ar putea să fie cu primejdie dacă le păstrează. Eu i-am spus că nu, dar cei cu percheziția au găsit icoana lui Carol al II-lea și a lui Ferdinand și aceasta constituia „crima”. Ce, lui i-s dragi regii și ar vrea să vină înapoi? Cel ce nu avea nici măcar un calendar vechi sau o carte de rugăciuni, nimic, era om cinstit și nu i se făcea nimic. Și astfel oamenii și-au făcut autocontrolul și au ars sau îngropat orice petec de hîrtie scrisă ca să nu fie ceva contra și să pățească ceva.

Și astfel au dispărut din biblioteci toți oamenii de seamă ai neamului nostru. Filozofii Ion Petrovici și Rădulescu-Notru, R.P. Negulescu și Lucian Blaga, Vasile Conta și toți ceilalți. Romancierii Liviu Rebreanu și Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu și Gib Mihăescu, I. Al. Brătescu Voinești și Duiliu, Zamfirescu și toți ceilalți. Criticii Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, Hașdeu și Ibrăileanu, etc. Poeții Octavian Goga, Ion Pilat, Aron Cotruș, Nichifor Crainic, Voiculesc și Arghezi. (Bietul Eminescu a rămas numai datorită faptului că a scris „Împărat și Proletar”, dar minunata „Doină” a fost scoasă și pusă la index). Istoricii Nicolae Iorga, Dimitrie Onciu, A. D. Zenopol, Ion I. Nistor și tot ce-a avut neamul romînesc mai de seamă a fost aruncat la lada de gunoi.

În schimb s-a fondat o editură nouă: Cartea Rusă, care a tipărit tot ce aveam noi nevoie în fiecare zi. Pe lîngă acestea ne-a dat și clasicii ruși ca Tolstoi, Turgheniev, etc. Păcat că mai tîrziu și acestea au fost aruncate la gunoi. Am salvat și eu vreo 23 de volume. Săracele cărți. Mai tîrziu, venind pe la mine diferiți oameni simpli rămîneau contrariați și mă întrebau dacă am voie să am atîtea cărți. Ba unii îmi dădeau sfatul să mai arunc din ele, ca să nu le găsească cineva și să pățesc ceva. Le spuneam că acestea sînt instrumentele mele, cu care lucrez, după cum cizmarul are calapoade și ciocane, rașpile și cuțite, cu care lucrează, eu am cărți de care mă servesc. Totuși mulți mă sfătuiau să le țin măcar ascunse pe undeva în pod, ca să nu le vadă „cineva”. Săracii oameni!

Cu toată teroarea și groaza ce s-a introdus în țară, viața mergea înainte. Femeile nășteau copii, tinerii organizau baluri și dansau, vecinele se certau la gard. Soarele răsărea și apunea în aceleași locuri ca mai înainte, numai oamenii se temeau să vorbească ceva contra. Ceva împotriva a ceea ce susținea partidul comunist. Celelalte partide au dispărut prin faptul că toți oamenii de seamnă, cei ce constituiau activul de partid, erau la închisoare sau „pe canal”. Războiul rece începuse și se intețea din ce în ce, încît lumea credea că în curînd va începe războiul cel adevărat, războiul cald, între ruși și americani. Mulți trăgeau nădejdea că azi, mîine începe, că americanii vor ieși învingători și că vom scăpa de ruși. Dar se vede că dorințele oamenilor nu sînt tot una cu realitățile. Chiar domnul Gheață Simion a venit de la București, unde a avut serviciu un an de zile, ca membru al partidului comunist, dar sperînd că vor veni americanii, a venit la Botoșana și nu și-a dat adresa exactă ci a spus că este pe undeva pe la Dorohoi, crezînd că astfel i se va pierde urma. Cînd l-au găsit, totuși, și a văzut toată lumea că este comunist-bolșevic, el săracu nu se simțea bine deloc și încerca să mă determine și pe mine să mă înscriu în partid sau măcar în Frontul Plugarilor care era o organizație camuflată. Că adică dacă vor veni americanii, el să poată spune că era obligatoriu să se înscrie, ca dovadă că și eu m-am înscris. Dacă eu aș fi rămas pe dinafară, iar el înlăuntru, ar fi fost o dovadă că el singur s-a dus să se înscrie în partid și de aceea trimetea pe unii și pe alții ca să mă convingă să mă înscriu „ca să nu se anine toți de mine”, că e mai sănătos. Cînd a văzut însă că și rușii au făcut bomba atomică i s-au spulberat speranțele și s-a atașat cu trup și suflet de partid, crezînd că deacuma, pentru veșnicie, vom fi alături de ruși. Că nu vor mai veni americanii. În acest caz, era mai bine ca el să fie înlăuntru, iar eu pe dinafară, așa că m-a lăsat în pace. Nu l-au lăsat pe dînsul în pace, căci la prima verificare a fost eliminat din partid. Situația unui exclus din partid era mult mai rea decît a unuia care nu a fost înscris. Era similară cu cea a excomunicaților din bieriscă în Evul mediu. Totuși pentru serviciile aduse el nu a avut nimică de suferit, ci din contra, era oarecum privilegiat. Ba a făcut călătorii prin America, de două ori, ceea ce pentru altul ar fi fost o imposibilitate, mai ales pentru unul exclus din partid.

16. Început de viață nouă

Așadar să mergem și noi la bal la Pîrtești de Jos, ca altădată. De la Pîrtești de Sus trebuia să vină Francisca cu o prietenă, o vecină, tînără învățătoare sau chiar elevă încă. Eu am mers, mi se pare, cu Dumitru Onioi. În sala Căminului Cultural era atîta lume că abea aveai cum străbate. Un miros de sudoare și de picioare nespălate de te lua cu amețeală. Pe vremea noastră, adică cu 13-14 ani în urmă, fetele și flăcăii atunci cînd aveau de mers la bal, căutau să facă o baie, chiar dacă într-o zolniță de spălat rufe, totuși grosul jegului se ducea pe apă, iar fetele se parfumau mai ales pe la subsori ca să anihileze mirosul de șoarece pierit ce exală din acele locuri, mai ales cînd se aprindeau la o sîrbă sau rusească (căreia îi zice acum țărănească). Apoi în sălile de bal de altădată nu era o înghesuială ca acuma. La orice bal organizat de societățile studențești, apoi după modelul lor și alții, nu venea “toată lumea”. Participau mai întîi studenții și elevii, apoi diferitele categorii de funcționari ai satelor, intelectualii. Fetele veneau cu părinții, iar cele de țăran, eleve sau studente, veneau cel puțin cu mamele lor. Organizatorii invitau și pe cei din satele vecine. Noi de la Botoșana participam întotdeauna la balurile organizate la Pîrtești de Jos, la Cacica, Solca, Arbore, Ilișești, Gura Humorului, etc. Începutul balului se făcea cu oarecare ceremonie. Președintele societății organizatoare, sau o persoană din cele mai de vază, cum ar fi directorul școlii sau parohul local, invitau la horă pe prima doamnă a balului. Apoi ceilalți membri ai societății invitau pe celelalte doamne. Veneau la rînd, după vîrstă și importanță toți ceilalți. Se forma un cerc de cavaleri cu doamnele sau domnișoarele la braț, la așa numita “poloneză”, apoi după ce toți cavalerii se prindeau în cerc cu partenerele lor începea hora în doi. Pînă la pauza mare toți trebuiau să danseze cu cît mai multe doamne sau fete. Organizatorii aveau grijă ca dacă vreuna sta e laiță, fără să danseze, trimiteau de îndată un dansator s-o angajeze. În acest fel se făcea o bună dispoziție generală. Nici un student nu avea voie să danseze numai cu drăguța lui, pînă la pauza mare, ci trebuia să danseze cu cît mai multe fete străine, ca să nu se formeze senzația de indispoziție din cauza neangajării la dans.

Acuma, în înghesuiala asta de la Pîrtești nu se mai cunoștea om cu om. Nu se mai vedeau nici mame cu fetele, nici părinți sau bărbați mai în vîrstă. Numai puștăraie! La un moment dat m-am urcat pe scenă unde era muzica și am privit în sală. Nu mai cunoșteam pe nimeni. Toți tineri care se îmbranceau. Cînd te tampona cineva, vreo pereche mai inabilă, nu se mai auzeau cuvinte de scuză, ci rîdeau de parcă anume te-au izbit. Uitîndu-mă în sală mi-am zis că locul meu nu mai e printre ei. Toți foștii tovarăși de petrecere de altădată erau căsătoriți, cu copii, cu greutăți și griji, și numai eu mai eram rătăcit printre aceștia de acuma. Gata, nu mai mergea așa. Aveam 37 de ani. Am dansat de cîteva ori cu Francisca. Era doamnă de prestanță. Îmi spusese cineva că dînsa dacă intră într-o sală este numaidecît observată. Lumea se întreba cine este doamna? Dînsa avea 33 de ani. La dans ne potriveam. N-am stat pînă la ziuă ca alte dăți ci am plecat mai repede. La crucea drumului ne-am despărțit eu cu amicul de atunci, mergînd la Botoșana, iar ea cu vecina ei, la Pîrtești de Sus.

missing image

Pînă într-o zi cînd i-am cerut mîna. Dînsa a fost de acord în principiu, dar imediat mi-a atras atenția că îl are pe Radu, copil de 7 ani, orfan al lui Gavril Mareș, originar din Humoreni, care a murit în gara Capșa Mică, fiind bombardat de armatele germane în retragere. Eu i-am spus că Radu va fi primul nostru copil și dacă cumva nu vom avea alți copii, înseamnă că tot avem unul. În seara aceea am dormit la colegul Dan Pamfil. I-am spus despre intenția mea de a mă căsători cu Francisca Mareș la care dînsul mi-a atras atenția și m-a întrebat dacă știu că e comunistă. Da, știam. Membrii de partid o întrebau dacă e adevărat că vrea să se mărite cu un reacționar. Era adevărat. Se înțelege că nu am făcut nuntă cum se fac acuma la noi, cu 4-500 de persoane, ci am mers la primărie și am declarată că vrem să ne căsătorim, iar notarul Ciornei, ne-a scris în registrul de căsătoriți, ne-a eliberat certificatul de căsătorie care poartă data de 15 februarie 1948, și gata, după modelul sovietic cel mai avansat. Dar ca să nu rupem dintr-o dată cu trecutul am îndeplinit și forma religioasă. Am mers la Vama, la Ion al lui uncheșul Tănase, și dînsul a chemat pe preotul Arborel Bera acasă la el și a făcut serviciul religios. Vărul a devenit și naș. Au participat din partea noastră mama mea, iar din Vama au fost doi țărani pe care i-am cunoscut la Gherla, și anume Ciocan și Axintei, precum și mama nașei Firuța, de la Pojorîta. Total zece persoane. Și astfel, de acuma nu mai ziceam „Vai de mine” ci „Vai de noi”.

Francisca este fiica lui Silvestru Suchoverschi și a Ceciliei Gelovicz. Tatăl ei era ucrainean și mama sa nemțoaică. De aceea dînsa zicea totdeauna că e nemțoiacă. De altfel, bunicul lui Silvestru, Iosif Suchoverschi era polon, după cum mi-a mărturisit Ivan Suchoverschi, fratele mai mic al lui Silvestru. Tatăl lui Silvestru, Iulian, era deci polon după tatăl lui, iar mama sa Francisca Zaleschi, era și ea poloncă. Vorba ceea, tata rus, mama rus, Ivan moldovan. În nordul Bucovinei se întîmpla adesea ori ca părinții să fie de o naționalitate iar copiii lor de altă. Sau, caz concret, învățătorul Evuleț, care a funcționat la Botoșana, avînd doi copii, cînd au ajuns mari, la facultate, unul era roman și altul ucrainean. Exact același lucru s-a petrecut cu fiii învățătorului Prodanciuc care și-a zis ulterior Prodan, și care era inspector școlar pe cînd eram eu la Dumbrava Roșie. Tatăl Franciscăi, Silvestru era din Cuciurul Mare, unde a trait și bunicul ei, Iulian. Neamul Suchoverschi sînt un soi de oameni mîndri, încît și de aici se poate vedea că erau de origine polonă (ucrainienii sînt mai modești, mai umili chiar). În spița neamului lor se vede că erau mulți intelectuali. Astfel, de la Iulian și frații lui, Rudolf, Mihail și Gheorghe, au rezultat un număr de 28 de urmași dintre care 9 zidari, 6 casnice, 3 advocați, 3 învățătoare, 1 doctor veterinar, 1 croitoreasă, 1 măcelar, 1 contabil, 1 telefonist, 1 diriginte de poștă, 1 CFRist. Urmașii acestora, între care și Francisca, în număr de 24 au fost 4 ingineri, 3 contabili, 3 funcționari, 2 învățătoare, 2 casnice, 1 profesor universitar, 1 subinginer, 1 jurist, 1 economist, 1 dipolmat, 1 profesor, 1 mecanic, 1 asistent medical, 1 tractorist, 1 comerciant.

missing image

Războiul i-a împăștiat pe toți aceștia în patru continente. Astfel fiind oameni îndrăzneți, curajoși, n-au așteptat să vină soarta peste ei, ci și-au găsit singuri norocul în felul următor: 23 au rămas în U.R.S.S. din care 6 au fost deportați în Siberia și nu s-au mai întors înapoi; 20 s-au stabilit în România, din care 13 la București, 4 la Piatra Neamț, și restul în alte localități; 5 în Germania Federală; 4 în Canada; 2 în U.S.A.; 2 în Australia; 1 în Polonia. Deși așa împrăștiați țin totuși legătura unul cu altul și se vizitează care și cînd pot.

Trecerea lui Iulian Suchoverschi la ucrainieni nu era un caz izolat. Foarte mulți romîni din Nordul Bucovinei, cu nume românești ca Palade, Frunză, Țintă, Țopa, pe la 1900 își ziceau ucrainieni. Tot astfel din Prodan s-a făcut Prodanciuc, din Grigoraș Grigorașciuc, din Lupu Lupuleac, deși în limba ucraineană lupul se cheamă vanc. În felul acesta populația ucraineană a crescut vertiginos în detrimentul populației românești și în cazul Suchoverschi a populației poloneze.

De altfel, în neamul Suchoverschi se mai observă și nume de botez obișnuite la polonezi și nefolosite de ucrainieni, cum ar fi Carol, Rudolf, Adolf, Vilhelm, Francisca, etc.

Conform tradiției, Suchoverschi ar fi fost boieri care au stăpînit satul Sucoverca, dintre Prut și Nistru, dincolo de Coțmani.

Am fost reprimit în învățămînt la data de 7 februarie 1948, după 5 luni și 22 de zile. Pe atunci era inspector școlar județean prietenul meu Boca Haralmbie. Se înțelege că apăruse un decret, de altfel dînsul nu ar fi putut să facă absolut nimică. Îmi aduc aminte că a venit la mine și mi-a spus să fac o cerere ca să fiu reprimit în învățămînt. Eu lucram ceva în grajd și i-am spus că nu am făcut nici o cerere ca să ies din învățămînt și nici nu voi face ca să fiu reprimit. Cred că de foame n-am să mor ci poate din contra voi trăi mai bine. El n-a mai insistat, dar după cîteva zile am primit ordinul de a mă prezenta la post. Se vede că mi-a făcut el cererea și a semnat în locul meu.

Eram deci din nou în serviciu, eram căsătorit, aveam un copil, aveam gospodărie, lucram zi și noapte la atelier pentru a-mi înmulți stupii.

Apoi s-a dezlănțuit teroarea. Oamenii trebuiau să se teamă unul de altul și toți de partid. Fără acest element, teama, nu se putea guverna. Rușii au crezut că noi sîntem bucuroși că ne-au eliberat și că deci sîntem trup și suflet alături de ei. Văzînd că s-au înșelat au ordonat faza a doua de procedare. Iată ce mi-a povestit Ștefan Buzac. Era în cîmp la arat cînd au venit să-l cheme la primărie, atunci imediat. Acolo un ofițer de securitate l-a luat în primire.

- Știi să scrii moșule?

- Știu.

- Ia creionul și foaia și scrie.

- Ce să scriu?

- Scrie ce-ai făcut azi dimineață.

- N-am făcut nimică!

- Cum n-ai făcut nimică, unde ai fost?

- Am fost în țarnă la arat.

- Ei scrie aceasta pe hîrtie. Povestește cu amănîntul cum s-a întîmplat.

Și l-a lăsat să scrie ce vrea. Cînd a fost gata s-a uitat la foaie și a zis.

- Așa deci, asta e. Ei bine poftim în mașină.

- Da de ce să poftesc în mașina? Ce-am făcut?

- Încă mai vorbești? Urcă-te repede!

- Domnule ofițer, trebuie să mă duc pînă acasă să mă îmbrac, nu vedeți că sînt în cămașă și cu papuci de lemn, cum să mărg așa?

- Urcă-te și nu mai vorbi! Nu trebuie să mergi nicăieri. Avem noi grijă de tine.

Pe cînd se urca în mașină, primarul, care era de față, a zis celor prezenți:

- Ia vedeți! Uitați-vă la dînsul că de-acuma nu-l mai vedeți.

Și au plecat la miliția din Solca. Acolo l-au băgat într-o cameră și l-au încuiat, ținîndu-l pînă seara. Pe cînd se întuneca a venit un sergent major, cu arma în mînă, și l-a întrebat dacă are de gînd să fugă.

- De ce să fug dacă sînt nevinovat? Ce, am furat ceva? Am omorît pe cineva? Sau ce am făcut ca să trebuiască să mă tem și să fug?

- Moșule, nu vorbi prea mult că nu e bine. Treci în fundul camerei, cu fața la perete.

După vreo jumătate de oră de stat pe întuneric, cineva a adus o lampă. L-a întrebat apoi dacă îi e foame.

- Domnule, n-am mîncat nimică azi că eram la arat la cîmp și încă nu venise cu mîncare cînd m-o luat, dar să-mi dai bunătățile lumii și n-aș băga nimic în mine, așa-s de otrăvit cu totul.

- Da de ce te-o luat moșule? Ce-ai făcut?

- N-am făcut nimică domnule ce eram să fac?

- Poate ai zis ceva?

- Ce să zic? A! Poate pentru că am zis ieri la primărie că oare cine o spînzurat sfinții ăștia aici, că era icoana Anei Pauker și mai a cuiva, puse pe perete.

- Apoi să știi moșule că de asta ești aici. De ce nu-ți ții gura?

După un timp oarecare nevasta sergentului major a venit la dînsul cu mîncare. Avea o bucată de mămăligă caldă și niște lapte dulce. După ce a mîncat o parte i-a spus femeii să iasă afară și să aștepte.

- Hai moșule, mănîncă și dumneata oleacă, da să nu știe nimeni.

Și cu toate că a zis mai înainte că n-ar mînca nimică, cînd a văzut buna voință a paznicului său, a mîncat totul și i s-a părut foarte bun.

Apoi i s-a dat un scaun să se așeze în fundul camerii iar el s-a așezat lîngă ușă.

- Moșule, să nu încerci să fugi că nu te cruț.

Și astfel au moțăit toată noaptea amîndoi. Cînd s-a făcut ziuă l-a băgat într-un coteț afară și a pus un lacăt mare pe ușă.

- Aici trebuie să te găsească tovarășul căpitan cînd o veni.

Cum era numai în cămașă a tremurat toată noaptea de frig, iar dimineață, în coteț, a crezut că e capătul lui. Cînd a venit căpitanul l-au scos din coteț și l-au suit în mașină. Nu știa unde îl duc și ce au de gînd cu dînsul. La gara Ilișești a văzut că pornesc spre Suceava. A crezut că prin pădurea Ilișești are să-l dea jos și să-l împuște, sub motiv că a vrut să fugă. Cînd a ieșit din pădure și-a făcut cruce și a mulțumit lui Dumnezeu că a scăpat. Ajunși la Suceava l-au băgat într-o cameră și l-au lăsat să aștepte 2-3 ore. Apoi l-au dus în biroul unui colonel și l-au lăsat să aștepte lîngă ușă pînă ce colonelul a terminat de citit ce avea dinaintea lui. După aceasta a luat o foaie scrisă și l-a întrebat.

- Moșule, dumneata ai scris asta?

Era foaia ce-o scrisese el la primăria din Botoșana. S-a uitat la foaie și a răspuns:

- Da, eu.

I-a dat o altă foaie și i-a spus:

- Dar asta cine a scris-o?

S-a uitat la foaie și i-a spus că nu știe. Colonelul a luat amîndouă foile și a început să le compare.

- Da, sînt unele litere care sînt la fel, dar nu e aceiași scrisoare. Moșule, du-te acasă dar vezi să nu mai faci prostii. Să nu spui absolut nimic la nimeni, unde ai fost, ce-ai vorbit, și ce ți s-a spus. Nimic. Ai înțeles?

A ieșit în stradă și nu știa încotro să o apuce. Avea la dînsul numai 7 lei și era rupt de foame. A trebuit să vină pînă acasă pe jos, desculți, cu papucii de lemn în mînă.

Cînd l-a văzut primarul a rămas mirat și l-a întrebat cumde a venit.

Stăpînii însă îți băteau capul ce să facă cu noi, cum să ne curețe creierul de tot ce s-a implantat în el ani de-a rîndul. Școală primară, școală normală, liceu, academie, ziare și reviste, cărți și conferințe. Treizeci de ani ni s-a spus mereu ce e bine și ce nu, ce e adevărat și ce e fals, ce e moral și ce e imoral, etc. Ni s-a spus că dragostea de neam și țară era suprema datorie, că trebuie să creștem copiii în aceste sentimente, că etc, etc. Apoi toate valorile s-au răsturnat. Ce era bine, acuma era rău. Deci noi trebuia să fim reeducați și puși de bine de rău pe linia de plutire. Au ajuns, se vede, la concluzia că numai teroarea nu e suficientă ci din contra, dacă vom fi prelucrați în așa fel ca să înlocuim din minte tot ce e vechi și demodat cu noile idei ce veneau din răsărit, în vîrful baionetelor rusești, am putea să servim și noul regim, cum l-am servit pe cel răsturnat. Deci I.P.C.D. (Institutul de pregătire a cadrelor didactice). Pînă atunci nu strică nici oleacă de frică. Noaptea, pe la orele 1 sau 2, cineva de la primărie a venit să mă cheme:

- Dar cine mă cheamă de fapt?

- Cineva de la raion.

- Și ce vrea?

- Nu știu.

Trebuia să mă prezint. Trebuia apoi să aștepți pe coridor cel puțin o oră, în picioare, chiar dacă anchetatorul nu era ocupat, regula era că trebuia să aștepți ca să-ți faci examenul de conștiință. Oare ce vrea? Am zis poate ceva contra? Am vorbit cu cineva? Ce trebuie să răspund? De ce nu mă mai cheamă? În sfîrșit, am fost chemat. Mă luă cu introducerea. Ce mai fac? La ce clasă predau? Ce fac în timpul liber? Dacă joc table? Etc. Apoi:

- Dar de ce ai fost la pușcărie?

- Nu știu.

- Cum nu știi?

- Ei să-ți spun eu: ai fost legionar.

- N-am fost.

- Dar ai participat la adunări legionare.

- Asta se poate dar n-am fost niciodată legionar.

- Și cine a mai fost?

- Nu-mi aduc aminte.

- Cum ai fost și nu-ți aduci aminte de nimeni? Asta să i-o spui lui Mutu. Ei, cine a mai fost legionar?

- Eu pe vremea aceea eram la București și nu pot ști ce era la Botoșana.

- Bine, ai să-ți aduci aminte.

Și mă trimise pe sală să aștept. Între timp anchetă pe alții. Toți erau fierți și speriați. După o oră și jumătate mă chemă din nou

- Ei, îți aduci aminte?

- Vă spun că nu cunosc pe nimeni!

- Ei bravo, nu știi pe nimeni! Bine drăguțule, avem noi metode speciale pentru a-ți aduce aminte. Dar să nu-ți pară rău. Gîndește-te că ești în serviciul statului, gîndește-te că ești de curînd căsătorit, că ai o familie de întreținut și noi nu-ți cerem decît să ne spui ceea ce știm deja, să ne confirmi numai.

- Păi dacă știți de ce mă întrebați pe mine?

- O! dar mi se pare că eu pun întrebări! Nu? Ei bine, e frumos, nu vrei să-ți divulgi camarazii de luptă. Dar vom vedea noi cum au să te ajute ei pe tine. Pleacă și să te gîndești bine. S-a înțeles?

Către ziuă am ajuns acasă. Francisca mă aștepta. Fel de fel de gînduri negre i-au frămîntat toată făptura. Ce e de făcut? Dînsa nu îndrăznea să-mi dea nici un sfat de feul cum ar trebui să mă comport, de altfel ar fi fost inutil. Eu știam și de altfel mi-au spus-o, că dacă spun tot ce știu despre prietenii mei voi trăi în liniște și pace. În caz contrar să mă aștept și la mai rău. Trebuia adică să declar, să încondeez pe toți cei despre care voi fi întrebat: că au fost legionari sau naziști, că au fost țărăniști sau liberali, că au zis cutare sau cutare vorbe despre Măreața Uniune Sovietică sau despre Mărețul Stalin. Ceea ce aș fi spus nu se afla niciodată căci ancheta se făcea numai în doi. Nu se dădea nimic în scris. Ba mi se atrăgea atenția că nu trebuie să inventez nimică ci să spun numai adevărul. Dar dacă aș fi procedat așa cum au procedat alții aș fi fost și eu foarte bine văzut. Alții vedeau partidul ca pe un monstru care din cînd în cînd trebuia să înghită pe cîte cineva. Un fel de Baal care poftește carne de om viu. Oricine ar fi fost, dar să fie o jertfă, pentru liniștirea monstrului care, în gura sa de aramă cît un cuptor de mare, cu care se făcea un foc pînă la înroșire, se arunca cel sacrificat. După aceea zeul se liniștea și o mai duceai o bucată de vreme. Cînd zeul se agita din nou, aruncai pe cineva în gura sa de iad și tu scăpai. Așa au procedat mulți și au scăpat. Eu nu puteam să procedez astfel. Nu mă lăsa conștiința. Nu m-aș fi putut uita în ochii copiilor mei, nu mi-ar fi tihnit liniștea ce mi s-ar fi acordat sau beneficiile cîștigate în modul acesta. De aceea mă așteptam la orice și ca urmare peste o lună de zile, pe la orele douăsprezece noaptea mă chiamă iarăși cineva “de la raion”. Credeam că nu mai vin înapoi și mi-am luat cu mine o pătură militară cu care să mă învelesc pe picioare, dacă o să mă țină într-o camera rece. Era deci vreme de iarnă. Francisca a observant gestul și a știut la ce mă gîndesc, totuși n-am pomenit nici unul nici altul nimică.

La primărie așteptau și alții să le vină rîndul. După două ore de așteptare, în picioare, pe sală, în holul mare al primăriei, am fost poftit, foarte politicos să intru. Era același ofițer de securitate, Schipor, care mă anchetase cu o lună înainte. Mi-a oferit un loc la masă, în fața sa. Mi-a oferit o țigară:

- Fumați?

- Nu, mulțumesc, nu fumez.

- Dar mie îmi permiteți?

- Vai, se poate? Doar dumneavoastră sunteți stăpînul, nu eu!

- Sînt și eu în serviciul statului, ca și dumneata și trebuie să ne facem datoria. Așa este?

- Așa!

- Ei, acuma te-ai hotărît să ne spui?

- Ce să vă spun?

- Cum “ce să vă spun”? Nu ne-am lămurit data trecută? Înseamnă că îți bați joc de noi și încerci să ne duci cu vorba. Dar te asigur nenișorule că nu-ți mai merge! Ne spui sau nu ne spui?

- Vă rog să nu vă enervați, dar ce trebuie să vă spun?

- Ei iată că nu mă enervez și mersi pentru observație. Cine te-a înscris la legionari?

Asta era cea mai mare crimă pe care ai fi putut să o faci și dacă te lăsai prins în laț erai pierdut.

- Dar v-am spus data trecută că în vremea aceea eu eram la București și că aici la Botoșana veneam numai ocazional.

- Ei bine, ocazional, cine te-a înscris? Noi știm! Și dacă ne spui nu ți se întîmplă nimică. Dar trebuie să fii om cinstit, să nu ne duci cu vorba că nu-ți mai merge.

- Nu pot spune ceva ce nu-i adevărat, ce nu s-a întîmplat niciodată.

- Dar de ce ai participat la adunările lor?

- Nu știu precis dacă am participat.

- Dar data trecută ne-ai mărturisit că ai participat! Acuma spui că nu! Am vrea să știm dacă se poate, cînd ai spus minciuni, acum sau data trecută?

- E posibil să fi participat, dar asta nu înseamnă că eram legionar.

- A, va să zică recunoști că erai simpatizant, nu?

- Nu! Nu eram nici simpatizant, după cum nu eram înscris în nici un partid politic, nu făceam nici o politică.

- Nu făceai politică? Dar ce făceai? Nu făceai politica partidelor burgheze? Atunci de ce ai votat cu țărăniștii? Răspunde!

- Dar dumneavoastră nu știți cu cine am votat, căci votul este secret.

- Mi se pare că ești cam naiv, zise el zîmbind disprețuitor la mine. Dumneata crezi că noi nu știm totul? Atunci am mînca banii țării gratis!

- Bine, să zicem că am votat cu țărăniștii, cum zici dumneata, dar aceasta era perfect legal.

- Desigur, desigur, era perfect legal, dar dacă erai liberal sau comunist, oare aveai să votezi cu țărăniștii?

- Asta așa e, dar...

- Ce fel de dar mai încape?

- Dacă ar fi așa, ar însemna că la alegerile din 1946, care s-au ținut la Poieni, comuniștii ar fi avut vreo 1700 de membrii iar celelate numai 17, căci acesta a fost rezultatul oficial al voturilor. De altfel, în realitate, în 1945 în toată țara existau circa 1000 membri.

- Ascultă nenișorule, zise anchetatorul tărăgănînd cuvintele și zîmbind sarcastic, nu e bine să fii prea deștept. Știi vorba ceea: prea multă minte strică.

După o pauza apăsătoare continuă.

- Deci, erai țărănist!

- Tot dumneavoastră ați spus mai înainte că eram legionar.

- Deocamdată am terminat cu dumneata. Vezi că ce am discutat e secret așa că nu e bine să pălăvrăgești cu alții. Pleacă!

Credeam că mă arestează și de aceea am întrebat dacă pot să plec, acasă.

- Da, acasă, zise el.

Cînd am ajuns acasă se făcea ziuă și Francisca încă nu dormise după plecarea mea. Ea a observat că mi-am luat pătura și credea și ea că nu mai vin înapoi. I-am spus toată discuția mea cu securistul. De fapt “secretul” discuției era numai aparent căci dacă ar fi fost cu adevărat secret nu și-ar fi atins țelul aceste anchete nocturne. Scopul lor era de a ține populația sub teroare și dacă nu ar fi suflat nimeni nimic, oamenii ar fi putut crede că cei chemați merg pentru a sta la bancuri și taclale cu oamenii partidului și atunci aceștia, cu adevărat că ar fi mîncat banii țării pe degeaba.

Peste cîteva zile, pe cînd eu eram la școală, Francisca, uitîndu-se pe geamul odăiței în care stam, a observat că pe toloacă la biserică venea un grup de oameni la vale. Uitîndu-se mai atent, a văzut că printre ei erau și doi milițieni cu baioneta la armă și că pe la cealaltă punte o iau spre noi. Cînd au ajuns pe la astălaltă punte, deodată i-a trecut prin cap că grupul cu milițieni vin să mă aresteze pe mine. Ce eroare! Nimeni și niciodată nu a fost arestat de acasă cu miliția și alți diverși oameni. Aceasta era o metodă burghezo-moșierescă. După metoda sovietică, cea mai avansată din lume, omul era chemat la primărie și de acolo i se schimba destinația. Învățătorul Rusu Ioan, de exemplu, de la Pîrtești de Sus, a fost chemat în scris la Inspectoratul școlar la Suceava și la intrare îl așteptau doi tovarăși, pașnici, îmbrăcați în civil, care l-au invitat să meargă cu ei. La obiecția lui că trebuie să meargă mai întîi la Inspectorat, unde era chemat, i s-a spus că va merge după aceea. Și “după aceea” a însemnat după șapte ani pe care i-a petrecut la pușcărie. Cică nu se înțelegea din cuvintele directorului școlii, Grigore Ciornei, care a fost mai înainte inspector școlar și mare social democrat, trecut apoi la comuniști.

Deci Francisca nu era bine lămurită cum e cu arestările și văzînd grupul și-a închipuit că vine la noi. De fapt mergea la Grigore Robu pentru a-i lua motorul și batoza cu care el, deși în socialism, continua să exploateze pe bieții oameni, care ar fi dorit să treiere grîul cu batoza, în loc de îmblăciu, după vechea metodă. Cînd a văzut printre bîrnele de la camera neterminată că merg mai departe la deal, s-a liniștit oarecum căci o trecuseră pînă atunci toate sudorile și toate emoțiile. Poate că și alții, văzînd grupul, și-au zis înspăimîntați: vai, oare pe cine vor să ridice? Nu se zicea ”să aresteze” ci ”să ridice”. ”A ridica” pe cineva era mult mai democratic, mai elegant decît ”a aresta”, care avea un iz burghezo-moșieresc. Mare lucru și semantica aceasta. Dacă îi zici ”hargat la primărie” e ceva cu totul înjositor, dar să-i spui ”om de serviciu” e mult mai nobil și mai acceptabil. De aceea ideologii, știind valoarea cuvintelor, au căutat să le înlocuiască, cel puțin temporal. Astfel în loc de partid comunist i-au zis partid muncitoresc; în loc de colhoz, i-au zis gospodărie colectivă, iar mai tîrziu cooperativă agricolă de producție; în loc de cîrciumă i-au zis bufet; în loc de primărie, sfatul popular și deoarece sfatul era traducerea lui ”soviet” cu consiliul popular; cuvîntul primar a fost înlocuit cu cel de președinte, iar apoi din nou primar, căci președinte seamănă cu president. Prefectura s-a transformat în consiliul județean, jandarmeria în miliție, pe jitar l-au numit paznic de cîmp, pe chelner ospătar, pe șofer conducător auto, pe x l-au numit y și viceversa. Dacă zici vorba izmene evocă prea multe imagini rușinoase, de aceea le spui indispenabili.

Dar aceasta nu era de ajuns, treabuia schimbat totul, trebuia ca oamenii să gîndească în altfel. Mintea lor trebuia curățată de toate erorile trecutului și în locul vechilor concepte eronate și învechite trebuia introdusă noua metodă de gîndire. Tot ce e vechi trebuie declarat fals și neștiințific și introdus ”noul” ca și cum noul ar fi totdeauna mai bun, mai frumos, mai adevărat. Trebuie deci lucrat asupra minții oamenilor. Mai întîi asupra noastră, a educatorilor, pentru ca noi la rîndul nostru să putem modela mintea celorlalți, după noul calapod.

Mintea este o putere explozivă. Ea tinde spre exterior, spre mai departe, spre infinit. Omul “cu minte” nu stă pe loc. El se deplasează ca să vadă mai mult, să cunoască mai mult. Oamenii cu minte multă au devenit stăpînii lumii. Vezi Alexandru Macedon și Iulius Cezar, Ghenghis-han și Napoleon. Omul “cu minte” nu se lasă dominat, el vrea să domine, să cucerească. În slujba dominării omul a depus, după vremuri, forța brută, banul, care este o acumulare de energie, și mintea, care este rezultatul sforțărilor multimileniare de a pătrunde în taina tuturor lucrurilor. Dacă în vechime ajungea forța pentru a domina, dacă mai tîrziu cu banii se putea ajunge la dominație, azi, pentru a domina e nevoie de minte. Nu de mintea unui singur om, ci de mintea tuturor oamenilor. E nevoie de un sistem cu ajutorul căruia să cuprinzi toate mințile umane și să le mînuiești cum ai mînui prin hățuri un atelaj de cai. Acest sistem, la Petru cel Mare, a fost doctrina ortodoxă. Prin ortodoxism trebuia să ajungă la strîmtorile Bosfor și Dardanele, ca apoi să domine Europa. La oceanul Indian nu se putu ajunge cu acest sistem, căci întîlnea în cale puterea islamului. Spre răsărit, pînă la Vladivostok ajungea forța și banul.

Dar urmașii lui Petru I au văzut că testamentul său de a stăpîni lumea nu se poate duce la îndeplinire numai cu vechile mijloace. Trebuia găsit altceva. Doctrina ortodoxă te ducea pînă la Țarigrad, pînă la Tisa, pînă la Oder-Neisse, dar mai departe întîlnea alte sisteme de dominație și deci trebuiau găsite alte doctrine cu ajutorul cărora să cuprinzi mințile oamenilor și apoi să-i domini. Trebuia o doctrină a tot cuprinzătoare, care să desființeze întreg creștinismul, islamismul, bralimanismul și budismul, apoi în numele noului adevăr să poți domina întreaga lume. Acest adevăr nou este marxismul. Un corpus de doctrină nouă care exclude pe toate celelalte. Toate sînt false și învechite, toate trebuie să dispară, fiind un fel de otravă care ține mințile oamenilor pe loc, și nu facilitează pătrunderea adevărurilor noi prin care un singur om, dintr-un singur loc, poate maenvra toate minile din lume spre a introduce fericirea pe întreg pămîntul. O fericire a burții pline. Dacă cineva nu pricepe și se opune, trebuie înlăturat prin foc și sabie. Vorba lui Paut, pe bou nu trebuie să-l întrebi cînd vrei să-i faci bine.

missing image

Această doctrină a fost făcută de un evreu, Karl Marx, pentru uzul poporului ales. De aceea evreii din toată lumea, cei din diasporă, au îmbrățișat marxismul fără să renunțe la mozaism și-l propăvăduiesc cu înverșunare printre celelalte popoare, dar cînd ajung în Israel se debarasează și revin la matca lor. De aceea vorba “evreu” era aproape sinonimă cu “comunist”. În revoluția rusă și în răspîndirea marxismului în lume, rolul evreilor a fost preponderant. Dar urmașii lui Petru cel Mare și-au însușit doctrina lui Marx și o folosesc exclusiv pentru dominarea Moscovei în lume. Evreii din Rusia, după ce au introdus marxismul l-au scăpat din mînă, în profitul localnicilor, și o parte au emigrat în Israel sau în alte state, capitaliste, iar altă parte își așteaptă cu răbdare să le vină rîndul la plecare. Cei de la noi, după ce au introdus noua doctrină, în loc să se bucure de drepturile și libertățile cîștigate, tînjesc după țara făgăduinței. Cea mai mare parte au emigrat și de la noi, mai mult de un milion și vreo 30-40'000 se înghesuie la birourile de pașapoarte pentru a prinde loc la ieșirea din țară. Cînd cuziștii strigau: “la Palestina cu voi!” ei nu plecau nici unul, dar se plîngeau pe toate drumurile că sînt persecutați și lipsiți de drepturi, iar acuma cînd nu le zice nimeni nimic, ba din contra, ei au ocupat și ocupă posturile cele mai de seamă, acuma ei vor să se ducă la Palestina, ca să se lupte cu arabii pentru a-și face o țară a lor, o țară capitalist, nu le place la noi.

Pe cînd rușii, după ce s-au îndoctrinat cu învățăturile lui Marx, au pretenția ca toată lumea să adopte noua doctrină și prin urmare să asculte de sfaturile frățești ce pornesc de la Cremlin. Pentru aceste sfaturi, țările eliberate de vechile sisteme de gîndire vor trebui să plătească cu munca lor transformată în mărfuri de diferite feluri, orice fel de marfă, chiar de n-ar avea nevoie, căci o plasează altora ca ajutoare frățești. Tot așa noi, după ce am terminat cu despăgubirile de război, am continuat multă vreme să livrăm mărfuri rușilor prin așa numitele sovramuri, cînd toate întreprinderele erau sovieto-române, și orice beneficiu curgea peste graniță. În schimb ne dădeau sfaturi cum să muncim mai mult și mai bine pentru ca ei să aibă beneficii mai mari. Aceste sfaturi erau date prin diferitele reviste și cărți care se traduceau cu duiumul și care trebuiau plătite cum se cuvine între frați. Îmi aduc aminte că la un congres al arhitecților unul a pus întrebarea dacă este voie să citească reviste de specialitate din țările apusene. Răspunsul a fost că nu, nu este voie, avem orice fel de revistă din Uniunea Sovietică care conține tot ce avem noi nevoie. În piesa de teatru de mai tîrziu, intitulată “Puterea și adevărul”, eroul principal, care-l întruchipa pe Lucrețiu Pătrășcanu, printre alte vini grave avea și aceea că citește cărți burgheze venite din Apus.

Deci mintea oamenilor trebuie plivită de orice buruiană de tip burghez și în loc să se planteze toate ideile emise de Marx, Engel, Lenin și Stalin. Numai așa și nu în alt fel se poate ajunge la adevărata fericire. E mai bine deci ca oamenii să nu aibă nici o idee, să fie săraci cu duhul, decît să aibă cumva niște idei greșite.

Atunci s-a conceput marea opera de reformare a minților umane. În fiecare județ s-au alcătuit colective de conferențiari care au elaborate anumite teme ce trebuiau susținute în fața cadrelor didactice care erau chemate pentru reeducare.

Se înțelege că de la Botoșana eu intram în primul rînd în vederea acestor acțiuni. Am fost chemat la Suceava împreună cu alții din alte sate. Aici erau organizate o serie de conferințe de politică generală de filozofie Marxist-leninistă și o serie de cursuri pe materii. Eu fiindcă am fost numit profesor pentru științele naturale, am fost repartizat în grupa respectivă, unde profesorul Rey ne preda în mod sistematic zoologia. Am văzut de îndată că nici el nu era pe deplin stăpîn pe materie. Alt profesor ne preda botanica și doamna Strugar, soția medicului din Pîrtești de Jos, ne preda biologia generală. La o lecție dînsa ne-a vorbit despre teoria cromozomilor, așa cum o știam și eu de cînd o învățasem. În pauză eu m-am apropriat de dînsa și i-am spus că, după noile teorii, cromozomii n-ar avea un rol așa de important în transmiterea caracterelor. Dînsa s-a concentrate o clipă apoi mi-a spus:

- Domnule tovarăș, povestea cromozomilor nu este o teorie, ceva ce trebuie demonstrat, ci este o realitatea palpalbilă, e un lucru dovedit și de mi s-ar tăia mîna dreaptă, n-aș putea spune altfel, de cum am spus în lecția de azi.

Mi-a fost rușine pentru intervenția mea și, deși ulterior toți naturaliștii din țară au fost nevoiți să debiteze în fața ascultătorilor lor aberațiile lui Lisenco, pînă la urmă au fost nevoiți să arunce la gunoi toată maculatura miciurinistă și să adopte genetica de tip burghez ca pe o știință de cea mai mare importanță pentru viitorul omenirii.

La lecțiile de politică generală ni s-au predate despre materialismul dialectic și istoric, cum ar fi Legile fundamentale ale dialecticii mateialiste și Categoriile dialecticii materialiste, apoi despre Modul de producție – baza materială a vieții societății. Clasele și lupta de clasă, Statul, Revoluția socială, Conștiința socială, Morala, Religia, Știința, Arta, ș.a.m.d.

La economie politică mi s-a predat despre Forțele de producție ale societății, Relațiile de producție și dezvoltarea lor, Tipurile fundamentale ale relațiilor de producției, Valoarea, etc.

Conferințele erau citite de către un profesor mai cunoscut dar elaborate de către un colectiv bine instruit mai dinainte, de la București. De fiecare dată unul din aceștia instruiți participau la predarea lecției, ca nu cumva să se întîmple vreo scăpare, vreo greșeală. Îmi aduc aminte că atunci cînd ni s-a predat despre conștiința socială a fost vorba despre morala comunistă. Cel instruit la cursurile de la București, un evreu căruia i-am uitat numele, ședea lîngă mine. În pauză l-am întrebat să-mi dea unele lămuriri suplimentare asupra noțiunii de morală comunistă, întrucît morala burgheză, cea cu imperativul categoric al lui Kant, era falsă, învechită. Dînsul mi-a spus că din punct de vedere Marxist este bine și moral tot ce e în folosul clasei muncitoare.

- Chiar și uciderea unui om? am întrebat eu.

- Da, mi-a spus el, dacă acea ucidere este în folosul clasei muncitoare, a partidului.

Eu n-am mai ripostat nimică, dar mi-am zis că o astfel de morală este morala junglei. Dacă într-o țară sînt 35 de partide și fiecare are dreptul de a avea morala lui, atunci și fiecare individ poate să-și creeze o morală a lui. Atunci uciderea lui Țăranu, președintele partidului Național Țărănesc, era un act moral, căci era în folosul partidului communist. Deci cei doi mascați, care și-au descărcat pistoalele în pieptul lui Țăranu, și despre care se zice că sînt din Botoșana, au făcut un act perfect moral și binevenit, lucru pentru care au fost bine răsplătiți de către partid. În acel timp, era pe la Sînziene, ziua sfîntului Ion de la Suceava, a venit aici și Petru Groza, care a ținut o manifestație în piața publică. Eu ședeam aproape de tribună, ca să aud mai bine, căci pe atunci nu erau megafoane și am auzit cînd el a spus că nu va pleca de la Suceava pînă nu va descoperi cine sînt asasinii lui Țăranu. Dar a doua zi a plecat fără să mai facă nici o cercetare și fără să se afle în mod oficial cine sînt asasinii. Comuniștii au lansat versiunea că însăși țărăniștii și-au asasinat șeful ca să poată da vina pe oamenii partidului.

Dar ca să nu fie nici o îndoială cum că cel instruit a spus adevărul cu privire la ce e moral și ce e imoral, citez din “Pedagogia” de Cairov, Editura de Stat. Pedagogie și psihologie București, 1950, pag 245:

“Aceasta înseamnă că, din punct de vedere al moralei comuniste, este moral numai ceea ce contribuie la distrugerea lumii vechi și ceea ce întărește noua orînduire, cea socialistă. Morala comunistă reglementează conduita oamenilor în interesul luptei pentru consolidarea regimului sovietic și pentru construirea comunismului.”

În acest sens este foarte moral dacă Stalin a ucis cu mîna proprie 700 de oameni și dacă din ordinul său au fost uciși 3’000’000. Despre acest lucru a spus Hrușciov la cel de al XX-lea congres al partidului comunist bolșevic al Uniunii Sovietice. Și tot așa, este foarte moral dacă din anul 1918 pînă în 1965 au fost executați 2’0000’991 de oameni în Uniunea Sovietică, după cum a declarat Al. Soljenițiu în iulie 1974 la radio. Ceea ce înseamnă că au murit cîte 425’553 pe an, cîte 35’462 pe lună și cîte 118 pe zi, în medie. Desigur că toți aceștia, sau cel puțin o mare parte, au fost împotriva introducerii celui mai uman regim din cîte au existat pe lume, regimul comunist. Și tot așa este perfect moral dacă în Campania democratică Pol Porth ar fi ucis circa 2’000’000 de oameni. De bună seamă că toți aceștia au fost contra introducerii comunismului.

Iată deci că morala comunistă, despre care auzeam mai înainte în presă și la radio cum că ar fi o morală imorală, se adeverește, căci permite să-ți omori pe toți aceia pe care tu îi consideri că ți-ar fi potrivnici sau măcar nu ar crede în ceea ce crezi tu, deci o morală a jungle: Cel mai tare ucide pe cel mai slab, ca să trăiască el. Și apoi să mai vorbim despre darwinismul social, acea doctrină reacționară care ar justifica selecția naturală, ca fiind perfect logică și justificată din punct de vedere științific în societatea umană?

Lecțiile politice se predau de regulă într-o sală mare în care încăpeau toți cursanții. Fiind în vacanța de vară și deci călduri mari, apoi de multe ori nivelul cunoștințelor de filozofie marxistă și de economie politică depășeau nivelul de înțelegere a multor cursanți, încît unii erau doborîți de oboseală și adormeau stînd pe scaun. Pe socoteala acestora circulau o serie de glume și epigrame ca aceasta:

Citește-ncet și monoton

Urcînd pe scară pas cu pas

Dar cînd fu gata conferința

Nici-unul treaz n-a mai rămas

Sau

Conferința a fost bună

Oricine poate să spună

De acord sînt deci și eu

Dimpreună cu … Morfeu

Se înțelege că toate aceste conferințe erau presărate cu numele mărețului Stalin, încît acest lucru era de mare folos căci împiedica pe mulți de la adormire. De obicei, cînd se pomenea numele lui Stalin, întreaga sală se scula în picioare și aplauda cu mîinile ridicate deasupra capului, ritmic, strigînd:

- Stalin! Stalin! Stalin!

Încît dacă cineva era adormit, sărea ca fript. În modul acesta, chiar de ar fi vrut careva să ațipească un pic, nu putea de răul aplauzelor și strigătelor celor din jur.

Apoi, la încheierea fiecărei conferințe se arăta, ca să nu uităm, despre diferitele ajutoare pe care ni le dă Măreața Uniune Sovietică și ca urmare datoria noastră cea mai sfîntă este de a iubi marea noastră vecină din toată inima noastră, din tot cugetul nostrum și cu toată puterea noastră. Această iubire constituia piatra de încercare a bunului patriot. Adică nu puteai fi patriot fără să iubești mai presus de orice prima țară a socialismului, Uniunea Sovietică.

Vorbind cu un cursant mai în vîrstă pe care l-am văzut luptîndu-se să-și biruie somnul în timpul conferinței, mi-a spus că-i face impresia că oamenii sînt supuși la operația vrăjitorească care urmărește scoaterea duhului cel rău din ei prin fel de fel de descîntece și amenințări, un fel de exorcism modern în care “conferința” ia locul descîntecului, iar cuvintele, la un moment dat, se transformă în ciorne metalice, care bat monoton într-un cazan de aramă ce ți s-a pus pe cap.

Duhul cel rău, speriat de vorbele neînțelese ale conferinței, un fel de abracadabra, se zbate să iasă și să fugă în locuri pustii, iar cînd vorbele se transformă în sunete de clopet satana își părăsește lăcașul de pîna acuma lasăndu-l în seama îngerilor cei buni, care te poartă pe aripile lor spre porțile raiului. Cînd auzi strigînd în cor Stalin, Stalin, parcă cineva care nu știe bine romînește strigă către demon să nu fugă prea tare ci să stea mai încetul, mai lin. Și astfel bietele conștiințe, fiind purificate de tot ce e rău și învechit, rămîn curate și gata de a primi noul conținut, mai avansat, mai realist și științific.

Noile adevăruri, de care trebuia să fie convins fiecare participant la cursuri, se introduceau încetul cu încetul în capul oamenilor, în mintea lor, adevăruri de care nu aveai voie să te îndoiești căci au fost enunțate de cel puțin unul din cei mari patru dascăli ai omenirii: Marx, Engels, Lenin și Stalin. Astfel 1. Capitalismul, din cauza gravelor contradicții trebuia să se prăbușească dintr-o zi în alta. Moartea cu coasa ei în mînă sta gata să-i reteze capul. Cel puțin așa era arătat prin toate ziarele și revistele. 2. Revoluția mondială prin care se va face trecerea la comunism, regimul cel mai avansat din lume, trebuie să izbucnească în țările cele mai avansate: Anglia, Franța, Germania, America. 3. În țările capitaliste mulțimea oamenilor devenise devine din ce în ce mai săracă iar averile se concentrează în mîinile unor magnați, care se elimină unul pe altul (sînt din ce în ce mai puțini) încît conform logicii (vai ce știință stupidă) la urmă toate averile se vor concentra în mîna unui singur om, iar întreaga societate va fi așa de săracă încît toți vor fi muritori de foame, adevărații proletari care ne mai avînd ce pierde, decît lanțurile, se vor avînta în luptă, lupta de clasă, și vor doborî pe cel ce deține toate averile. Să ne imaginăm că în America cei 215’780’000, “flămînzi, goi și fără adăpost” se reped cu toții asupra lui Rockefeller și după lupte îndîrjite îl doboară și se instalează apoi dreptatea și egalitatea pe pămînt. Adica vor avea fiecare tot ce-i trebuie “după necesități”. 4. În primul război mondial, în lanțul capitalismului s-a rupt prima verigă, Rusia, în cel de al doilea război, socialismul s-a instalat pe o sesiune din glob, în al treilea război socialismul va cuprinde întreaga omenire. Dar noi nu vrem război, noi luptăm pentru pace. (Și iarăși logica). Va să zică știm precis că după al treilea război mondial, socialismul va cuprinde întreaga omenire și totuși noi nu vrem acest lucru. Ce stupid! 5. Adevărații patrioți sînt numai comuniști căci ei au dat dovadă de atașament complet față de ideile cele mai avansate.

Vai, și nouă ni se spunea mai înainte că ei sînt niște trădători de țară, că în congresele lor au votat pentru desmembrarea patriei noastre, ca Basarabia și Moldova să fie alipite la patria mumă, Uniunea Sovietică, iar Transilvania să fie cedată Ungariei, căci aceste provincii au fost cucerite de imperialiștii români printr-un război nedrept de cotropire. Căutînd în Codul pensal la art. 155 vedem că trădare înseamnă “Fapta cetățeanului român sau a persoanei fără cetățenie domiciliată pe teritoriul statului Român de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizație străină, ori cu agenți ai acestora în scopul de a suprima sau ștribi unitatea, suveranitatea sau independența statului, prin acțiuni de provocare de război contra țării sau de înlesnire a ocupației militare străine, ori de subminare economică sau politică a statului, ori de oservire față de o putere străină, sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfășurarea unei activități dușmănoase împotriva securității statului se pedepsește cu moartea și confiscarea totală a averii sau cu închisoarea de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii.”

Dar pentru a vedea ce fel de patrioți erau comuniștii cei de dinainte de război, acei bolșevici de care se îngrozeau femeile și de care autoritățile statului român se temeau ca de adevărați dușmani infiltrați și care urmăreau distrugerea sau servirea statului nostru unei puteri străine, să reproducem cîteva pagini din: “Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri și pînă astăzi” de Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu. Ediția a 2a Editura Albatros, 1975; și pagini reproduse aidoma din lucrările tovarășului Nicolae Ceaușescu.

Pag. 725: “În schimb Conferința de la Harkov (iunie 1928) transformată în Congresul al IV-lea P.C.R. insuficient pregătită, n-a putut fixa linia tactică și strategică a P.C.R. pentru următoarea perioadă. Conducerea Internațională a III-a a numit un nou Comitet Central și ca secretar pe Vitali Holostenco (Barbu) care nu cunoștea viața și preocupările poporului român. Iar în politica față de țărănime s-a preconizat naționalizarea pămîntului, a colectivizării prin obști sătești, care nu era de natură, date fiind realitățile epocii, să favorizeze o apropriere față de lumea muncitoare rurală”

“Într-o serie de documente, rezoluții, hotărîri ale congreselor III, IV și V, România a fost apreciată în mod greșit ca un stat tipic cu multe națiuni, creat pe baza ocupării unor teritorii străine. Apreciindu-se nejust procesul de formare a statului național, în aceste documente se stabilea sarcina desfășurării unei permanente și intense activități în vederea așa zisei eliberări de sub imperialismul român a popoarelor asuprite, pe baza principiului dreptului națiunilor la autodeterminare pînă la despărțirea lor totală de statul existent. Introducerea în documentele particului a lozincii autodeterminării pînă la despărțirea de statul unitar, indicațiile date partidului de a lupta pentru ruperea de România a unor teritorii locuite, în covîrșitoarea lor majoritate, de români, nu ținea seama de condițiile concrete ale României – stat unitar. Ele erau profund greșite, îndemnau, de fapt, la dezmembrarea statului național și la destrămarea poporului român.

Învățătura marxist-leninist proclamă dreptul popoarelor la autodeterminare nu în scoul destrămării statelor naționale constituite, ci dimpotrivă în vederea eliberării popoarelor asuprite și constituirii lor în state naționale suverane, în conformitate cu voința și hotărîrea maselor largi populare…

Tezele și lozincile eronate întîțnite în documentele partidului din această perioadă s-au datorat lipsei unei analize aprofundate a istoriei poporului român, a dezvoltării economic-sociale și a raportului de forțe din țara noastră, cît și a însușirii mecanice a unor teze elaborate în afară, ca urmare a practicilor Cominternului, care stabilea directive ce nu țineau seama de realitatățile și indicații ce nu corespundeau condițiilor economice, social-politice și naționale din România.”

Pag 727: “În plină criză economică și pentru a pune capăt luptelor fracționiste dinlăuntrul partidului, s-a ținut lîngă Moscova, între 3 și 24 decembrie 1931, al V-lea Congres al P.C.R. ... și la sugestia Cominternului s-a menținut ideea luptei minorităților pentru autodeterminare pînă la dispariția statului Român. În fruntea Comitetului Central P.C.R. a fost ales un militant de seamă al Partidului Comunist Polonez, Alexander Ștefanski.”

Pag 729: “Conducerea centrală a partidului a cunoscut o anume fluctuație determinată și de măsurile represive ale autorităților burgheze, cît și de înlocuirea unor cadre de către Comintern. Biroul politic se afla în străinătate (Alexander Danieliuk, Ștefaniski, Lenuța Filipovici, Nicolae Goldberger, Emil Halițki, Boris Ștefanov).

Necunoscînd exact situația din România, cu posibilitățile limitate de informare, activul din străinătate ca și Cominternul au trimis organelor de partid din țară indicații și directive ce contraveneau realităților și necesităților etapei.”

Pag 732: “Opoziția unor activiști ai P.C.R. față de Atari practice a dus, nu odată, la înlăturarea lor din posturile de răspundere și chiar la excluderea lor din partid. Activiști ai partidului, emigranți politici pe teritoriul U.R.S.S. au fost arestați, judecați și executați (1936-1938) parte din ei fiind reabilitați post mortem prin hotărîri ale instanțelor judecătorești din U.R.S.S.”

Mă abțin de a face vreun comentariu la aceste zguduitoare pagini din istoria țării noastre.

Va să zică acestea (și altele) erau adevărurile noi cu care trebuia să ne populăm mintea.

La punctele enumerate mai sus este de observant următoarele: la 1. Au trecut 62 de ani de la apariția socialismului și capitalismul cu toate crizele sale interne, nu are nicidecum intenția de a dispărea. La 2. Contrar prevederilor marilor dascăli, comunismul nu se introduce în țările cele mai avansate, după cum e logic, ci din contra, în țări ca Abisinia, Yemen, Campucia, etc. La 3. În țările capitaliste, în loc ca mulțimile să sărăcească pînă la limită, să se proletarizeze cu toții, s-au ridicat la un nivel de bunăstare ce este invidiat de cei din Răsărit, care se mîngîie cu promisiunea că “azi-mîine o să-i ajungem din urmă și o să-i întrecem pe americani”. La 4. Fără comentarii. La 5. Văzînd cele de mai sus, este explicabil dar n-am aderat cu ochii închiși și cu entuziasmul manifestat la acei inconștienți ce umblau după parvenire, cu riscul de a fi considerați ca trădători, sau măcar oameni aserviți unei puteri străine, dacă n-am aderat la comunism. Și totuși acuma cînd se recunosc în mod oficial realitățile de atunci, n-a venit nimeni să-mi ceară scuze pentru nedreptățile și persecuțiile săvîrșite asupra mea, numai pentru că nu eram de părerea acelora care militau pentru o putere străină.

Deci, trebuia să ne registrăm concepțiile și să ne lăsăm în voia celor care au pus străpînire pe mințile noastre, pe vrerea noastră pe simțămintele noastre. Sau cel puțin să ne făcem că sîntem de acord cu ei, ca să ne lase să trăim în țara noastră.

Mulți dintre cursanți, cu cazanul de aramă pe cap și cu ciocanele vorbelor lovind mereu, au încetat rezistența, fie convinși sau nu, și păreau iluminați de noile adevăruri. Noua religie, marxism-leninismul, ca orice religie veche, urma să constituie baza ideologică a cuceririi întregii lumi de către Rusia, care în baza semanticii își zicea acuma Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Cuvîntul Rusia evoca numele lui Petru cel Mare care, prin testamentul său, a dat sfaturi de felul cum urmașii trebuiau să cucerească Europa. Deasemenea evocau numele celorlalte țări care au întins granițele la Vladivostok, la Caspica, la Marea Neagră, la Baltică, etc. Dacă zici Rusia, îți amintești de “eliberarea” Basarabiei din ghearele Turciei. Deci Rusia, cu ajutorul evreilor, caută să elibereze mințile tuturor oamenilor de vechile sisteme de gîndire și să implementeze noul sistem, în mințile curățite de toate vechiturile. Acest nou sistem este sacro-sant și trebuie păzit în puritatea sa “ca lumina ochilor din cap” după cum se spunea la cursuri. Dacă cineva din cei marcanți îndrăznea să gîndească puțin diferit i se înscena un proces pentru trădare și îndată îi zbura capul de nu se mai auzea de dînsul. Vezi Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (Bolșevic) al Uniunii Sovietice, 1948. Citind acest “Curs scurt” vezi că partidul duce mereu luptă cu diferiți deviaționiști, stîngiști, trotchiști, reformilți, etc. Face impresia că dacă n-ar avea cu cine se lupta, apoi trebuie creați anumiți opozanți cu care trebuie să lupți și să-i învingi, să-i distrugi, cum se antrenează boxerii, căci numai așa se menține mereu trează vigilența proletară, și capacitatea de luptă a tuturor membrilor de partid.

Citind cartea lui A. Simion, “Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944” rămîi uimit și contrariat văzînd că atît Iuliu Maniu cît și Constantin I. C. Brătianu, ba și Corneliu Pătrășcanu au trebuit să plătească cu viața fapta lor de a ajuta slăbirea frontului hitlerist și deci înaintarea frontului sovietic în flancul de sud și apoi scurtarea duratei războiului, dar nu de care criminalii de naziști ci chiar de acei pe care ei i-au ajutat, de către comuniștii noștri. Judecarea și condamnarea la moarte a lui Mihai Antonescu și a mareșalului Ion Antonescu îți aduce în minte tragediile antice în care eroii sînt condamnați pe nedrept, numai pentru că așa vor zeii. Regele Mihai a fost în schimb decorat de către Stalin pentru faptul de a fi denunțat pe mareșalul Malinovschi, care i-a propus să întoarcă armele împotriva rușilor și să-l ajute pe el să elibereze Ucraina și s-o facă independent. Mihai, sfătuit bine de către consilierii săi, a raportat lui Stalin intențiile lui Malinovschi, care de fapt erau numai o capcană în care trebuia prins poporul român. Ca dovadă, Malinovschi în loc să primească un glonț în ceafă, a fost numai mutat la o altă unitate, iar Mihai lăudat pentru fapta sa, urmînd ca mai tîrziu să fie și el înlăturat din calea socialismului triunfător.

După ce Uniunea Sovietică și-a întins sfera de influență peste țările din răsăritul Europei, problema păstrării purității învățăturii marxist-leniniste a căpătat noi dimensiuni. Mareșalul Tito al Iugoslaviei n-a acceptat ca trupele sovietice să-i “elibereze” țara. Acest lucru în ochii lui Stalin constituia o crimă de neiertat. Apoi alte pretenții a lui Tito, ca aceea de a nu primi ordine direct de la Moscova, a înfuriat pe Stalin pînă într-atîta încît a dat ordin Biroului Informativ, să-l excomunice pe Tito din Biserica Marxistă și să înceapă atacurile de tot fel împotriva Iugoslaviei și a mareșalului ei, crezînd că într-o bună zi va trebui ca acesta desculț și umilit să meargă la Canossa, adică la Moscova să ceară în genuchi iertare de la capul noii Biserici. Odată semnalul dat, începe și avalanșa de vorbe pornite de sus, de la Biroul Informativ. Astfel la Consfătuirea Biroului Informativ al Partidelor Comuniste, care a avut loc la București în a doua jumătate a lunii noiembrie 1949, după ce M. Suslov își îndreptă diatribele împotriva ațîțătorilor la război, adică a imperialiștilor anglo-americani, iar Palmiro Tagliatti împotriva partidelor Social Democrate, la care a aderat și “clica de spioni și provocatori a lui Tito”. Apoi “Imperialiștii americani și burghezia reacționară din toate țările folosesc fără jenă banda de spioni a lui Tito în vederea sabotării luptei pentru unitatea clasei muncitoare, în vederea introducerii scisiunii și provocării în rîndurile avantgărzii comuniste”.

Urmează Gh. Gheorghiu-Dej cu Raportul “Partidul communist din Iugoslavia în mîinile unor asasini și spioni”. Cităm din acest raport o serie de aprecieri din care se vede foarte bine care erau stările de lucuri în Partidul comunist din Iugoslavia, după părerea lui Gheroghiu-Dej (de fapt s-au lansat opiniile cum că săracul Dej n-ar fi scris el acele rînduri, ci numai i s-au dat să le expună fără să fi citit măcar odată mai înainte).

Astfel: “Revoluția din 1948 prin care Tito a fost exclus din mișcarea comunistă a demascat cu o excepțională putere și adîncime chipul antisovietic și anticomunist al conducătorilor iugoslavi”. Apoi “comuniștii și clasa muncitoare s-au pătruns și mai adînc de ideologia internaționalismului proletar și de conștiința faptului că devotamentul față de Patria Socialismului – Uniunea Sovietică – este piatra de încercare și criteriul internaționalismului”. Și “Internaționalist”, spune tovarășul Stalin, “este acela care este gata să apere U.R.S.S. fără reserve, fără șovăieli, fără condiții, deoarece U.R.S.S. este baza mișcării revoluționare mondiale și fără U.R.S.S. nu este cu putință a apăra, a duce mai înainte această mișcare revoluționară”.

Însă “Clica lui Tito a trecut fățiș în lagărul imperialist al ațîțătorilor la război și se află în slujba imperialiștilor americani. Consecința logică a acestei politici antisovietice și anticomuniste a fost trecerea clicei lui Tito la fascism. Această clică a vîndut Iugoslavia și popoarele Iugoslaviei monopolilor americani, a lichidat și ultimele rămășițe ale libertății, instaurînd un regim de sălbatecă teroare de tip gestapo”. Apoi enumeră o serie de bărbați începînd cu Tito și sfîrșind cu Pătrășcanu care “sînt agenți ai serviciilor de spionaj imperialiste anglo-americane”. Acești spioni și trădători odioși au ajutat încă în cursul celui de al doilea război mondial pe imperialiștii anglo-americani să pregătească punctul de sprijin pentru realizarea planului de dominație mondială. Această bandă de spioni și trădători a fost introdusă ca un cal troian în rîndurile partidelor comuniste și muncitorești.

“Trădătorii iugoslavi” au voit să înfăptuiască în țările de democrație populară “o lovitură de stat, să le despartă de Uniunea Sovietică și de ăntregul lagăr socialist și să le subordoneze forțelor dominante ale imperialismului. Clica lui Tito a transformat Belgradul într-un centru American de spionaj și de propaganda anticomunistă”.

Tito și Raukovici “au trădat în mod mîrșav pe partizanii iugoslavi în momentele cele mai grele ale războiului”.

“Faptele au dovedit că nu era vorba de oarecare greșeli, ci de o politică conștient contrarevoluționară, antisovietică, anticomunistă, dusă de o bandă de spioni, denunțători de profesie și agenți provocatori, cu un îndelungat stagiar în poliție și în aparatul serviciului de spionaj burghez”.

Apoi, ... “nu ar fi de mirare ca Tito, pentru a cîștiga merite în ochii stăpînilor săi, să creeze o nouă teorie după care cauza războaielor din epoca noastră n-ar fi capitalismul și contradicțiile sale, cu imperialismul, ci socialismul și comunismul”.

“Emisarii diversioniști ai lui Tito se străduiesc din răsputeri să compromită relațiile de tip nou – relațiile socialiste – dintre U.R.S.S. și țările de democrație populară”.

“În același timp economia Statelor Unite se află în fața unei crize catastrofale, care va tîrî după sine toate țările care și-au legat soarta de această economie inclusive Iugoslavia”.

“În realitate este clar pentru orice Marxist că în Iugoslavia nu poate fi vorba de nici un fel de construire a socialismului în condițiunile cînd clica lui Tito a rupt cu Uniunea Sovietică”.

“Politica națională a bandei de spioni și ucigași de la cîrma Iugoslaviei este o politică național-sovietistă rasială de tip fascist de asuprire bestială a minorităților naționale, de răpire a oricărui drept de liberă afirmare”.

Și încheie “Să ridicăm și mai sus steagul biruitor al internaționalismului proletar dezvoltînd dragostea pentru Uniunea Sovietică – prima țară a socialismului – baza mișcării revoluționare mondiale, realimul principal al luptei pentru pace și pentru libertatea popoarelor - dragostea pentru marele Partid Bolșevic, forța conducătoare a mișcării revoluționare mondiale, și pentru genialul învățător al omenirii muncitoare și conducătorul luptei popoarelor pentru cauza păcii și a socialismului, tovarășul Stalin”.

Toate acestea erau adevăruri de care nimeni nu avea voie să se îndoiască. Profesorul D. Onioi, care era pe atunci la școala de partid, Jdanov, de la București, s-a îndoit și a fost dat afară din partid, excomunicat, și apoi trimis la muncă silnică pe canal, unde și-a petrecut vreo trei ani de zile, nu prea agreabili. Cum să pună el la îndoială spusa lui Gheorghiu-Dej? Aceasta este o crimă? Deși toate acestea sînt numai afirmații gratuite, fără nici o dovadă sau argument serios.

Toate acestea erau numai semnalul. A urmat un puhoi de invective care au consumat cîteva tone de cerneală. În fiecare zi și în fiecare ziar sau revistă, ani de-a rîndul s-a vorbit despre banda de spioni și asasini care guvernează Iugoslavia. Pe toate gardurile erau afișate tablouri mari, în culori, cu chipul lui Tito cu toporul însîngerat cu care își asasinează zilnic pe toți aceia cu care a luptat, ca partizan, împotriva armatelor regulate a lui Hitler, numai ca să placă imperialiștilor anglo-americani.

Nu numai atîta, de-a lungul graniței dintre România și Iugoslavia, armatele s-au așezat față în față și-și trimiteau regulat cîte o cantitate de proiectile, ca avertisment. Și aceasta ani de-a rîndul, pînă ce a dat Dumnezeu și a murit Stalin cel Mare. Cum se întîmplă de obicei, oamenii noi vin și cu idei noi. Astfel Hrușciov la cel de la XX-lea congres l-a detronat pe Stalin, scoțîndu-l chiar din mausoleul lui Lenin și îngropîndu-l în zidul Cremlinului. A făcut apoi o vizită la Belgrad, pentru a se împăca cu Tito. În loc să meargă Tito la Canossa... Se vorbea că Hrușciov a fost dus în două camere în care erau expuse toate caricaturile defăimătoare, făcute de artiștii populari la ordinele celor de sus, din țările frățești. Și Tito a devenit din nou curat și virtuos cum era la naștere. Ba, după cum apreciază toată lumea, el este un cap genial, un politician abil, și un patriot înfocat.

Ce să ma zicem de toate acestea?

În raportul lui Dej îl pomenește și pe Lucrețiu Pătrășcanu printre ceilalți asasini și spioni și trădători. De fapt pe atunci Pătrășcanu era la închisoare, cel puțin de un an de zile, căci fusese arestat în aprilie 1948.

Dar cine era Pătrășcanu și pentru ce fusese arestat? La aceasta răspuneau pe scurt, după cele publicate de Asa Gregorian, în Scînteia nr. 10 328 din 4 noiembrie 1975, sub titlul “Un fiu devotat al poporului, al partidului, 75 de ani de la nașterea lui Lucrețiu Pătrășcanu”.

Iată ce zice Ada Gregorian: “Lucrețiu Pătrășcanu unul din activiștii și conducătorii de seamă ai partidului nostru, al poporului român. Intelectual de mare erudiție și cultură marxistă, luptător devotat pentru cauza socialismului … doctor în economie de la Leipzig. Devenind membru al Partidului Comunist Român încă de la întemeierea acestuia în 1921 … În 1931 s-a aflat printre cei 5 deputați ai Blocului Muncitoresc Țărănesc, aleși în parlamentul țării. Ca jurist a pledat cu competență și curaj cauza comuniștilor și antifasciștilor în procese ca cele de la Cluj (1928), de la Timișoara și Chișinău (1929), de la Arad (1930) și Cernăuți. A fost deținut un timp în închisorile de la Văcărești, Jilava și Brașov, în lagărele de la Miercurea Ciuc și de la Tîrgu Jiu. A participat activ la pregătirea insurecției naționale armate din august 1944 și a purtat tratative cu palatul și cu fruntați ai diferitelor partide și grupări politice … a reprezentat P.C.R. în guvernul de coaliție fiind primul ministru comunist din istoria României. În guvernele următoare a îndeplinit funcția de ministru al justiției pînă la începutul anului 1948 (cînd a fost arestat). A condus delegația română care a semnat, la Moscova Convenția de armistițiu în septembrie 1944 și a făcut parte din delegația română care a purtat în 1946-1947, la Paris, tratative în vederea încheierii Tratatului de pace. A scris diferite opera de valoare care s-au înscris ca valoroase contribuții la afirmarea ideologiei marxiste în România.”

În ochii lui Stalin însă a fi un “intelectual de mare erudiție și cultură marxistă” era tot una cu a fi un posibil deviaționist. Gheorghiu-Dej fiind “ciocănar”, era mult mai potrivit pentru rolul de guvernator în noua colonie, numită republică populară. De altfel nici lui Dej nu-i surîdea rolul de subordonat al “cuconului” Lucrețiu intelectual tîmpit. Și atunci arestarea. Motivele “legale” se vor găsi ulterior. Cel ce iese învingător totdeauna va avea dreptate, căci se vor găsi destui lingăi care să justifice faptele comise.

Și reproducem iarăși din articolul lui Ada Gregorian: “Așa cum se știe, ca urmare a unor învinuiri false, Lucrețiu Pătrășcanu a fost arestat în mod abuziv în aprilie 1948 și după prelungite anchete, în cadrul cărora constrîngerile fizice (torturile) s-au îmbinat cu presiunile morale, a fost condamnat la moarte și executat în aprilie 1954”.

De fapt, după cum circulau zvonurile în capitală, întîi a fost omorăt și apoi judecat. Astfel la “prelungitele anchete” care au durat patru ani și ceva, Pătrășcanu și-a arătat toată tăria de caracter și forța morală nevoind să recunoască “învinuirile false”. Pierzîndu-și răbdarea generalul Drăghici care-l ancheta, la un moment dat i-a prezentat un pistol, recomandîndu-i să se sinucidă. Pătrășcanu a luat pistolul, l-a îndreptat asupra anchetatorului și a tras. Erau însă gloanțe false. Atunci generalul și-a scos pistolul cu gloanțe bune și a tras un încărcător întreg în pieptul lui Pătrășcanu, care a căzut jos zbătîndu-se în sînge. Văzîndu-l că mai mișcă a scos un al doilea încărcător și cu sînge rece și-a armat din nou pistolul cu glonațe bune și le-a tras pe toate în corpul muribundului. Și astfel, “fiul devotat al poporului și al partidului” și-a dat obștescul sfîrșit, din cauză că era prea inteligent și părintele nostru bun și mare, tătuca Stalin, la semnarea Convenției de armistițiu a băgat de seamă că acesta nu va fi o credincioasă și supusă slugă în gubernia de peste Prut. Era prea deștept, prea îndrăzneț și prea sincer. Și pe deasupra era și prea bun romîn. Și apoi l-au judecat și condamnat. Și el era mort săracu.

Cel puțin Plenara C.C. al P.C.R: din aprilie 1968, constatînd, pe baza materialelor prezentate de comisia special constituită la indicația tovarășului Nicolae Ceaușescu, lipsa de temei a acuzațiilor aduse lui Lucrețiu Pătrășcanu, precum și gravele ilegalități săvîrșite în cursul anchetării și judecării a hotărît reabilitarea sa post-mortem. Rămășițele sale pămîntești au fost strămutate la Monumentul Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului și a Patriei, pentru socialism. Vai! Alături de Gheorghiu Dej. Și dacă cetățeanul de rînd vede cum Partidul își înghite pe cei mai devotați fii ai săi, ce trebuie să facă? Să se cutremure și să tacă. Tocmai ce se urmărește, să tremure fiecare și să nu bleteșească. Acesta era scopul teroarei.

Mai tîrziu, după 21 de ani de la asasinarea înaintea Adei Gregorian, în “Contemporanul” din 6 noiembrie 1970 își ridică glasul și Miron Radu Paraschivescu elogiind pe Pătrășcanu în articolul: “Fiind secolului său” și tot acolo, poetul Eugen Jeheleanu, în poezia “Pătrășcanu” zice:

“Ar fi trebuit să fie și astăzi

Să existe, să surîdă, sau să se întristeze

Cu noi – și nu mai este.”

Un dramaturg, i-am uitat numele, a scris o piesă de teatru cutremurătoare, intitulată “Puterea și adevărul”, în care personajul principal, un inginer, figurîndu-l pe Pătrășcanu este acuzat printre altele, că citește cărți și reviste străine, deci cu un conținut burghezo-capitalist. El nu neagă acest lucru dar spune că nu le-a primit în mod clandestine, ci oficial, prin poștă și deci oficialitățile au avut posibilitatea să le verifice și deci dacă ar fi fost ceva rău, nu i le-ar fi dat.

(Exact acest lucru l-am spus și eu cînd am aflat că am “Doctorul Jivago” de Pasternak, în limba franceză și “Bibliographie zur Landeshunde der Bukovina”, de Erik Beck, pe care mi le-au confiscate, sub motiv că prima este interzisă de Uniunea Sovietică și a doua că poate să fie acolo și autori legionari).

În piesă se înfierează abuzul de putere și se zice că a fost scrisă la sugestia tovarășului N. Ceaușescu.

Acum se ridică glasuri pentru a restabili adevărul, atunci însă n-a bleștit nimeni nimic.

La primele cursuri de la Suceava eu am fost foarte activ. Voiam să înțeleg bine noua doctrină crezînd că poate, din cauza propagandei anticomuniste exercitate asupra noastră ani de-a rîndul, mi-am făcut niște idei greșite asupra acestor învățături și nu voiam să fiu purtat pe un drum greșit din interesul vechiului regim. Eram foarte sincer cu mine însumi și voiam să mă adaptez la noile idei. De altfel, în definiția inteligenței intră și capacitatea de a te adapta la o nouă situație. Însă nu acceptam în mod mecanic orice afirmație ci căutam să verific pe baza logicii și a faptelor reale dacă cele afirmate corespund adevărului sau poate servesc numai interesele cuiva.

Astfel la aceste cursuri ni se spunea că întreaga istorie a omenirii este rezultatul luptei de clasă, că lupta de clasă constituie “forța motrice” a întregii dezvoltări a omenirii, etc. Mi-am pus imediat întrebarea: Dar cînd nu vor mai fi clase, cum va fi posibilă dezvoltarea omenirii, dar la început cînd nu erau clase, cine a împins omenirea înainte? Tot așa se mai spunea că lupta contrarilor constituie forța mortice care determină progresul sau dezvoltarea. Dar în alcătuirea pămîntului există cei doi poli de forțe contrarii, după cum în alcătuirea unui atom (cel puțin) un proton, încărcat cu electricitate pozitivă și un electron, încărcat cu electricitate negativă. Eu nu înțeleg cum acești contrari, polul nord și polul sud, sau electricitatea pozitivă și cea negativă, prin contrarietatea lor sau prin “lupta” lor pot să determine o schimbare, o dezvoltare sau un progres. Se pare că în natură aceste forțe contrare și de valori egale, constituie un echilibru care face ca materia să fie fără sfîrșit, după cum este fără început. Faptul că pămîntul are doi poli de forțe contrarii, aceasta face ca forma și natura pămîntului să fie veșnică. Numai intervenind factori externi, aceștia pot determina schimbarea înfățișării pămîntului. Fără căldură de la soare, pămîntul ar fi un corp mort și dacă nu va interveni o forță din afară, în veci va sta în forma de azi. Tot așa atomul de hidrogen sau alt atom rămîne neschimbat datorită echilibrului de forțe din interiorul lui. Atunci cînd atomul este bombardat cu particole din exterior se produce un dezechilibru și atomul se transformă, devenind altceva care nu mai e hidrogen. Deci echilibrul și nu transformarea e înscris în natura lucrurilor. Dacă n-ar fi așa, apoi în lume ar fi un haos de neînchipuit.

Se pare că și în societate e tot astfel. Odată ce într-o țară e stabilită un fel de orînduire, aceasta își stabilește un anumit echilibru, care e păzit cu strășnicie de cei ce beneficiază de noua stare de lucruri. Schimbarea nu se poate face decît prin intervenția unor forțe exterioare, fie sub formă de idei fie de interese străine. Să ne gîndim că Imperiul Roman de apus a fost doborît de germani, iar cel de răsărit de către turci. Imperiul persan de către Alexandru Macedon, iar al lui Napoleon de către forțele unite ale adversarilor. Și tot așa mai departe. Atunci cînd orînduirile nu sînt lovite din afară alți factori din interior le destramă, căci oamenii caută mereu să-și ridice starea actuală, să-și construiască un codru adecvat cu năzuințele lor. Această năzuință a tuturor de a se depăși, constituie forța care transformă totul în societate. Dacă n-ar fi această forță, și anume dorința de afirmare, care încălzește sufletele și le determină la acțiune, lumea ar rămîne imobilă, întocmai ca un ou în care puiul așteaptă căldura din afară pentru a se forma și ecloziona.

Contrarii, atîta vreme cît sînt în echilibru, nu pot produce nici o schimbare. Faptul că o monedă are un avers și un revers, nu o va face niciodată să se schimbe, să se transforme. Dacă un arbore are un vîrf și o rădăcină, care sînt contrari, aceasta nu-i va aduce niciodată pieirea. Tot așa faptul că lumina e de natură granulară și ondulatorie sau că într-o ființă există asimilație și dezasimilație, acestea nu sînt de natură să le provoace dispariția sau măcar transformarea. O vietate moare cînd o forță exterioară intervine ca să distrugă echilibrul dintre asimilație și dezasimilație. Un lucru se transformă cînd o forță exterioară intervine, precum un lemn se preface în cenușă cînd intervine focul.

Și tot așa la diferite lecții și conferințe de-a lungul a 15 ani, căci aproape în fiecare an eram chemat, fie ca profesor de științe ale naturii, fie ca director, apoi ca director de agricultură sau în cadrul pregătirilor pentru gradul II, etc, mereu am fost dăscăliți cu tot ce trebuie să știe un bun cadru didactic. Se înțelege că nu ripostam de îndată părerile conferențiarului nu corespundeau cu ale mele, căci imediat aș fi fost ridicat și pus la punct, dar îmi notam contradicția și acasă analizam problema pe toate fețele.

După cum am mai spus, la aceste lecții de Marxism, aproape la fiecare ni se atrăgea atenția asupra atitudinii noastre de profundă dragoste ce trebuie s-o manifestăm față de Uniunea Sovietică și de mărețul ei conducător, tovarășul Stalin. Față de acesta se îndrepta toată atenția conferențiarilor, care, mai ales la început erau în majoritate evrei. Astfel la cursurile de la Botoșani conferențierii se numeau Berman, Mozes, Rimer, Holinger, Vasilein; inspectori erau Frida Wigder, Heim Rimer, Denteh Adolf. Toți aceștia aveau grijă să ne exacerbeze dragostea noastră față de marele învățător al omenirii muncitoare, tovarășul Stalin. Lui i se înălțau imnuri de slavă și cîntece de preamărire. El era tatăl nostru al tuturor, era pîinea caldă și lumina ochilor noștri. Astfel cîntam cu mult entuziasm:

Lui Stalin slavă, slavă înalțăm

Pe drumul lui mai dîrz ne avîntăm.

Melodia de la primul vers era semnul nostru de radio, după cum acuma e melodia de la “Cîntăm libertatea și numele sfînt”. Astfel că de cel puțin douăzeci de ori pe zi auzeam “Lui Stalin slavă, slavă înalțăm”. Portretul lui era atîrnat de nenumărate ori în fiecare încăpere. Îmi aduc aminte că la școala din Botoșana am numărat și în toate încăperile erau 127 portrete ale lui Stalin. El era multigenialul conducător și îndrumător în toate ramurile vieții. Pînă și în domeniul lingvisticii era un deschizător de drumuri. Astfel el a descoperit că limba moldovenească era deosebită de limba românească. Și îndată marele savant Alexandru Graur, zis și Cur (căci el ne-a învățat că așa se zice și nu fund, pardon sau popou), de altfel și el evreu, și-a însușit noua învățătură genial și ne-a documentat tuturor că în adevăr limba moldovenească nu este tot una cu limba românească.

Odată, la o ședință la Suceava, eu am spus în expunerea mea că deosebirea fundamentală dintre om și animal este putința omului de a se stăpîni, de a fi stăpîn pe sine, și sare imediat madam Schmeltzer, șefa sindicatului:

- Sînteți în greșeală tovarășe Boca, deosebirea dintre om și animal este “cel de-al doilea sistem de semnalizare”, așa ne învață tovarășul Stalin.

- Păi dacă așa zice tovarășul Stalin, apoi eu îmi retrag afirmația.

Nu puteam doar să polemizez cu tovarășa Schmeltzer pe această temă, mai ales că ea susținea pe tovarășul Stalin, iar eu, deși susțineam un adevăr fundamental, nu reprezentam pe nimeni. Cel de al doilea sistem de semnalizare, vorbirea, constituie o deosebire de grad, nu de esență. Vorbirea este un sistem, un mijloc prin care animalele își comunică întraolaltă diferite stări emoționale sau chemări. Dintre toate viețuitoarele omul are acest sistem dezvoltat la gradul cel mai înalt, dar și maimuțele au o serie de sunete prin care se înțeleg, ca și celelalte mamifere sau păsări.

Putere de a se stăpîni sau voință nu are decît omul. Dar odată ce Stalin a zis așa, aș fi putut eu oare să spun altfel?

Sau dacă Stalin a zis că lupta de clasă nu încetează după cucerirea puterii de către clasa muncitoare ci “se ascute” aș fi putut eu oare să întreb cum se “ascute” dacă opozanții, chiaburii, burghezii sînt din ce în ce mai puțini și pînă la urmă vor dispare.

Așadar eu căutam mereu să mă reeduc, să mă pun de acord cu actualitatea, să nu mai fiu un strigoi printre oamenii moderni, oameni care au înțeles mai repede, unii exagerat de repede, că vremurile s-au schimbat și că acum trebuie să ne conformăm noii filozofii marxism-leninismul, sau cel puțin să ne prefacem că ne conformăm.

Astfel la încheierea primelor cursuri, eu am fost clasat în fruntea cursanților. Mi-a spus colegul de la Stupca-Sabiu, că toți membrii de partid au fost solicitați să-și dea părerea asupra fiecărui cursant. Toți deci au fost de părere că stîpîneam cel mai bine noile idei filozofice.

De regula n-ar fi îndrăznit nimeni să facă nici cea mai mică opoziție, chiar de s-ar fie afirmat că albul este negru sau că soarele luminează mai slab decît luna.

După moartea lui Stalin însă omenirea a început să respire mai ușor. Mai ales în domeniul biologiei s-a părăsit încetul cu încetul doctrina lui Lisenko conform căreia descoperirile lui Mendel, Weisman și Morgan, fondatorii geneticii reacționare moderne, ar fi niște idealiști mistici și metafizici în esența lor și deci ar profesa o pseudoștiință. Ba însuși Darwin a fost acuzat că a introdus, în teoria sa a evoluției, date eronate ca cele expuse de Malthus în teoria sa și că numai datorită lui Miciurin, Darwin a supraviețuit sub forma de darwinism sovietic după ce a fost eliminate erorile esențiale. Deci încă în 1948 teoria cromozomică a fost eliminată din arsenalul științific sovietic și prin urmare și de la noi. Dar cum savanții apuseni nu se temeau de urmări neplăcute, au perseverat în cercetările lor și au ajuns la concluzia că molecula de A.D.N. nu este altceva decît însăși gena, iar de aici s-a făcut și pasul următor – atribuindu-se A.D.N.-ului toate însușirile cu care geneticienii au înzestrat mai înainte genele. Și mai departe “Deși faptele cunoscute ne permit incă tragerea unor concluzii prea largi, totuși asemenea generalizări, după cum s-a arătat mai sus, cu caracter pripit, exagerat și metafizic – au fost formulate de diverși autori. Credem că substratul lor este încercarea de a salva clasica noțiune de genă, împotriva căreia se ridică tot mai multe obiecții.”

În zilele noastre însă (20 noiembrie 1979) au apărut o serie de cărți excepționale cum ar fi: Aventura geneticii de C. Maximilian, Gena ancestrală și originea cancerului, de Octavian Udriște, Ore fierbinți în biologia contemporană de R. Iftimovici și altele.

Pe atunci însă miciuriniștii se cramponau pe pozițiile lor staliniste, antiștiințifice. Cum era să cedeze cînd Malthus (1766 – 1834) era un preot englez iar Mendel chiar călugăr augustin, iar ceilalți, ca Weisman, Morgan, etc, erau niște așa ziși savanți care în fond apărau ideologia burghezo-capitalistă.

În aceste condiții, la niște cursuri de la Iași la care de la Suceava eram eu, Moroșan, Nicanor și Filip de la Stulpicani, în conferință s-a pus problema știută că o populație de viețuitoare se înmulțește cu atît mai mult cu cît are condiții de viață mai bune și nu invers, cum susțin banda lui Mendel, Weisman, Morgan în frunte cu Malthus.

La seminar s-a nimerit ca să facem, grupa noastră, chiar cu profesorul care a ținut prelegerea.

La discuții m-am anunțat și eu și mi-am arătat îndoiala că în adevăr ființele s-ar înmulți mai mult atunci cînd au condiții de viață mai bune, cu toate că în Uniunea Sovietică, unde este știut că sînt cele mai bune condiții de viață din lume, și totuși populația nu se înmulțește foarte tare. Mie mi se pare că lucrurile stau invers, adică atunci cînd condițiile de viață sînt mai vitrege, viețuitoarele caută sau tind să se înmulțească mai mult, ca astfel, măcar unii să ajungă la maturitate pentru a se perpetua.

Profesorul a stat o clipă, s-a uitat la mine și mi-a zis:

- Ei, dar cum poți să dovedești acest lucru? Ce argumente ai în sprijinul îndoielii dumitale?

Și atunci m-am dezlănțuit și am zis:

- Peștele Gadus, care trăiește în mările nordului, deci în condiții de viață cu totul vitrege, la o singură ovulație depune peste 1.000.000 de ouă, din care poate ajung la maturitate 5-6 indivizi. O meduză care nu are nici un mijloc de apărare depune peste 10.000.000 de ouă. Un elefant în schimb, care se hrănește cu frunze, care nu lipsesc niciodată și pe care nu-l atacă nici un carnivor din jungle, abia dacă dă naștere la un pui la 5-6 ani. Un pui de lupoaie, planta parazită pe tutun sau pe cînepă, face 40.000 de semințe, pe cînd pe un spic de grîu, dacă sînt 30-40 de boabe. Dacă ne referim la animalele domestice, apoi toți crescătorii știu că femelele prea grase nu produc pui, tot așa și la specia om, femeia obeză nu va avea copii. Dacă cercetăm popoarele, apoi vedem că cele mai avansate, cum ar fi francezii, au o natalitate foarte scăzută, iar cele mai puțin dezvoltate au copii foarte mulți. La noi țară Banatul este în fruntea celor cu copii puțini. Dacă o familie are doi copii, pe unul îl dă de suflet vecinului care nu are deloc. Din punct de vedere material Banatul este cu adevărat în frunte. Pe cînd țiganii, care sînt la limita de jos din punct de vedere material, au copii cu nemiluita.

- Destul, zise profesorul,

- Nu mai am nimic de zis.

- Tovarăși, zice el iarăși, vă rog să considerați că ceea ce vreau să vă spun nu este “de la catedră”, de la catedră este ceea ce am spus la curs. Să considerați că este o convorbire, pe stradă. Tovarășul, cum te cheamă pe dumneata?

- Eu? Boca Vasile.

- Tovarășul Boca are dreptate. Așa este. Și să știți că aș fi un caraghios dacă aș încerca să neg evidența. Ai pus bine problema tovarășe Boca.

Cînd am ieșit pe coridor a venit la mine colegul Filip, de la Stulpicani, care era un proletcultist convins, și mi-a spus:

- Ești extraordinar tovarășe Boca, cumde ai îndrăznit să vorbești așa? Nu ți-a fost frică? Nu te-ai gîndit că profesorul are să se supere? Doar i-ai răsturnat toată conferința!

- Vai, cum aș fi putut să-i răstorn conferința, doar ai văzut că a fost vorba despre o singură teorie pe care dînsul a expus-o fără să-i aparțină. De altfel ai văzut că el personal este de perfect acord cu mine și nu vrea să fie caraghios combătînd evidența.

Și astfel Statul Democrat Popular a cheltuit cu mine cîteva mii de lei în speranța că voi deveni un bun marxist-leninist, după cum am fost un bun burghezo-capitalist.

Eu însă mi-am zis că de vreme ce am acceptat să iau bani statului ca salariu pentru slujba de profesor, apoi trebuie să onorez acea sumă, întocmai ca un advocat care pledează, contra onorariu, orice proces. De fapt, nu mi-am trădat niciodată convingerile mele intime, căci mi-am ales domeniul științelor naturale unde ziceam eu “broasca are patru picioare în orice regim”. Dacă aș fi ales să predau istorie sau alt domeniu, ar fi trebuit să fac unele afirmații, de care, apoi să-mi fie rușine. În zoologie sau botanică eram absolut convins de tot ce predau. Domeniul superior al biologiei generale, unde Lisenko a introdus științele dogme, nu intra în sfera mea de activitate la clasă. Cît privește pe Miciuriu, l-am considerat un bun grădinar care merită să fie popularizat, pentru realizările sale. Școlarii de mai tîrziu îl cunosc pe “genialul biolog” numai din glumele ce se debitau pe socoteala lui. Astfel se zice că a murit de inimă rea că nu a reușit să încrucișeze țapul de bere cu capra de tăiat lemne sau că a încrucișat urzica cu pătlăgica, pentru a-i da un gust mai picant.

Am înțeles deci că fac apostolat în satul meu natal.

Ne avînd o pregătire universitară pentru domeniul științelor naturale se înțelege că trebuia să mă pregătesc zilnic ca să pot face față îndatoririi de a preda botanica, zoologia și anatomia la clasele 5-7. Din acest motiv cursurile de pregătire din timpul verii erau foarte bine venite. Dar aceste cursuri nu erau suficiente. Trebuia ca în fiecare seară să mă pregătesc în scris pentru fiecare lecție ce urma să o predau a doua zi. Aveam caiete întregi cu planuri de lecție pe ani în șir.

Pregătirea acestor lecții o făceam la o măsuță în așa zisul dormitor. Dormitorul nostru era o cămăruță cu o suprafață de 2 m pe 2.20 m, în care drept pat erau așezate trei lăzi. Dacă pe acest “pat” stam întins, picioarele, de la gleznă, erau atîrnate în aer, căci lăzile aveau lungime de 1.5 m și noi oricum aveam 1.70, 1.75 m.

Lîngă păretele opus era altă ladă pe care era improvizat patul lui Radu. Măsuța era între aceste lăzi. Cînd pregăteam lecțiile eu stam pe un pat, Francisca pe altul, iar Radu pe un taburet. Pe măsuță se afla o lampă nr. 5 care dădea o lumină aproximativă. De multe ori însă trebuia să facem pregătirea înainte de a cădea întunericul căci nu exista petrol și atunci stam la lumina focului din sobă. Cînd mai găseam puțin petrol ne grăbeam cu facerea planurilor de lecție, apoi stingeam lampa, alteori lumînarea și rămîneam la zarea focului. Petrolul nostru mergea la ruși cu 2 bani litrul. De altfel și celelalte produse industriale luau drumul răsăritului, la început în baza condițiilor armistițiului apoi pe baza “relațiilor de tip nou” – relații socialiste – dintre U.R.S.S. și țările de democrație populară, relații în care Uniunea Sovietică ne lua din țară tot ce voia cu prețul pe care ea singură ni-l dicta, așa ca dintr-o țară fără stăpîn. De fapt stăpînii erau ei, căci oamenii lor gospodăreau moșia românească după normele și indicațiile venite de la Moscova.

missing image
missing image

În acea perioadă nu ne lipsea numai petrolul ci și celelate mărfuri, atît cele industriale cît și cele alimentare. Zahărul venea uneori și se distribuia pe bază de tabel, cîte 200 g de persoană. Fabricile de zahăr de la Ripiceni și de la Ițcani, poate și altele, au fost demontate și transportate în măreața uniune. Nouă ne trimitea zahăr tanti Angela, de la București, pe care îl cumpăra de la economatul partidului, prin niște cunoștințe de ale ei. Se înțelege că în economatul partidului, pentru oamenii lui, se găseau de toate, și atunci ca și acum. Ulei nu se aducea și nici altele ca orez, griș, lămîi sau alte fructe exotice. Copiii care creșteau atunci nu știau ce e o portocală. Hainele ni se dădeau pe cartelă, conform unor norme stabilite de sus. Despre calitatea lor nu se putea zice nimic, căci a zice ceva adevărat însemna că ești reacționar și contrar partidului și partidul, conform moralei sale te putea aranja în așa fel ca să te înveți minte și să nu mai zici nimic. Fiindcă au fost și doi ani secetoși, alimentele de bază, cum ar fi făina de grîu și de porumb, ajunseseră la prețuri astronomice. Vinovați pentru acestea se înțelege că erau chiaburii și speculanții. Se duceau oamenii cu sacul tocmai în Bărăgan sau în Dobrogea de aduceau cîteva boabe de porumb. Cine nu se putea duce era în stare să plătească oricît numai să nu moară de foame. Inflația crescuse atît de mult încît un creion costa 300.000 lei. Salariile erau așa de scăzute în raport cu mărfurile încît se putea cumpăra cu cîștigul pe o lună cam 8 kg de făină de porumb. Dar nu zicea nimeni nimic căci teroarea instituită își făcea foarte bine efectul, de aceea era teroare.

Totuși, nu se mai putea merge înainte, trebuia făcut ceva. Și atunci, la 15 august 1947 s-a produs stabilizarea monetară cînd pentru 20.000 lei vechi se dădea 1 leu nou, iar la 26 ianuarie 1952 s-a produs reforma monetară, cînd un nou val de reduceri a adus moenda la valoarea actuală, care de fapt e din nou în continuă devalorizare. Acele reforme aveau scopul de a lovi în toți aceia care aveau bani strînși căci la prima operație nu s-au schimbat decît 5.000.000 lei. Restul puteai să-i arunci pe apă. E interesant că majoritatea evreilor nu au avut pierderi căci ei au băgat imediat banii în orice fel de mărfuri, numai să nu aiba bani de schimbat. Aveam doar pe Ana Pauker, cea mai iubită fiică a poporului român, care avea grijă de popor, deși cu cîteva zile înainte i-a pus pe toți în cunoștință de cauză.

În aceste condiții a venit pe lume Cici, la 7 ianuarie 1949. Despre un cărucior pentru copil nici nu putea fi vorba. De altfel nici n-am fi avut pe unde îl purta sau unde îl pune în casă. Un leagăn țărănesc nu încăpea în casa noastră. Totuși copilul trebuia legănat, după părerea noastră de atunci. Acuma văd copii nelegănați și totuși cresc mari. Și atunci am improvizat un fel de hamac pe care l-am atîrnat de patru sfori de tavan. Se legăna foarte lin. CÎnd nu era copilul în el îl atîrnam de un perete ca să putem trece. Cînd Cici a crescut mai mărișoară am găsit-o într-o zi în picioare ținîndu-se cu mîinile de sforile de susținere. Imediat l-am desființat, căci mă temeam să nu cadă. Cînd am botezat-o i-am pus numele Lucreția-Cecilia. “Lucreția” nu după numele vreunei mîndre de ale mele, după cum credea ea, ci după numele lui Titus Lucretius Carus (99 – 55 î.e.n.) a cărui filozofie, exprimată în lucrarea “De natura rerum” era scumpă sufletului meu. Celălalt nume, “Cecilia”, era după numele bunicii sale, Cecilia Suchovershi. Cumătria am făcut-o după vremurile de atunci. Au participat cele două nănașe, doamna Hrincescu Elisabeta, învățătoare de la noi, și doamna Iulia Ienaschi, soția preotului din Pîrtești de Sus, uncheșul Simion, mama și noi doi, total șase persoane. Acuma țăranii fac cumătrii la care participă și peste o sută de persoane, cu muzică și masă ca la nuntă. Fotografia alăturată o reprezintă pe Cici cu mama-sa cînd avea 6 luni, la Suceava. Ele au venit la mine, căci eu eram la cursuri. Lipsurile îngrozitoare, deși la 4 ani după război, erau atenuate prin faptul că țineam oleacă de gospodărie, cu una vacă, unu sau doi porci, găini, gîște și curci, de la care aveam produsele principale pentru hrană. Mai lucram și pămîntul, 40 de prăjini în livadă, 10 la cruce și 60 în Hapșnet, în care cultivam acoperirea necesităților. Pe de altă parte Francisca, avînd mașină de cusut, de multe ori făcea vecinelor cîte o cămășuță de copil sau alte lucrări pentru care primea o budeșcă de lapte acru sau o traistă de barabule, atunci cînd noi nu aveam. Mama a murit la 16 aprilie 1949. După 3 ani a venit pe lume și Tavi, la 2 octombire 1951. El poartă numele lui Octavian Goga, “poetul pătimirii noastre” și a nașului său, părintele Ștefan Slevoacă, nedesmințitul nostrum prieten.

În teorie, deoarece se instalase un guvern democrat și popular (vezi să nu se zică comunist), acum era fericirea pe pămînt. Ca dovadă că nimeni nu se plîngea de nimic. Fiecare își vedea de îndatoririle lui și treaba mergea bine. Astfel învățătorul trebuia să se gîndească numai la clasa lui, urmînd ca primarul, care deacuma se numea președinte al sfatului popular, trebuia să aibă grijile lui administrative, printre care era și aceea de a aproviziona cu lemne de foc școala și cadrele didactice. Gata, deacuma grija noastră este școala. Doar că, concretizarea ideilor nu se realiza tot atît de repede pe cît se emiteau. Așa că în toamna tîrzie a anului 1949, venind odată de la școala, constat că în casă este frig, iar Cici bolnavă, răcise. Ce e de făcut? O noapte întreagă m-am zbătut căutînd soluția. Să reclam pe cei de la primărie că nu-și fac datoria? Să dau o notă informativă la “Zorii Noi”? Să mă duc la inspectorat și să arăt toată problema? Și cui o să se dea dreptate? Oamenilor stăpînirii sau mie? De unde să cumpăr lemne? Cine are?

După o noapte de nesomn și coșmar mă duc la fratele Ion să văd ce e de făcut. Pentru dînsul problema era simplă: mergem în pădure și facem leme. Avea el un prieten care era brigadier silvic sau feșter cum se zicea atunci, la Maidan și are să ne dea un copac doi să facem lemne. Dar cum să plec? Doar am clasă cu copiii. Am facut o cerere de concediu pe trei zile ca să merg în pădure să fac lemne. Am lăsat cererea la cancelarie și am plecat cu fratele pe jos, pînă la Maidan cu sculele și mîncarea pe trei zile în spate. Acolo, de îndată feșterul a mers cu noi și ne-a arătat un fag și un brad pe care să-i tăiem. Am început operația. După cîteva ceasuri de tras la fierăstrău am simțit un junghi în spate. Seara abea puteam să mă mișc. Am mers la o cabană să dormim. Era o construcție rotundă din scîndură. La mijloc se făcea un foc zdravăn iar muncitorii își uscau obiectele sau se încălzeau la picioare. Patul propriu zis era un podiu din scîndură pe care nu era nici saltea nici pătură, așa că omul se întindea cu picioarele la foc. Atunci mi-a spus fratele că acuma era o mare realizare faptul că exista o cabană. Altădată, cînd mergea dînsul la “stînjeni”, oamenii dormeau sub cerul liber pe un pat din cetină în jurul focului. Pe de o parte te ardea vîntul și gerul, iar pe de cealaltă parte focul. Odată, cînd s-au trezit dimineață era zăpadă peste ei de jumătate de metru. Ieșeau de sub troiene ca niște sălbăticiuni, cu mîinile și picioarele amorțite. Acum e bine. Cineva avea grijă să pună mereu pe foc ca să nu se stingă. Cum m-am întins pe scîndură, cu capul pe traista cu merinde am și adormit, pînă dimineață.

A doua zi fratele a confecționat un mai și de îndată am început să crăpăm buștenii și să face stînjeni. Din cei doi arbori am făcut 24 de metri steri, din care ulterior am făcut presa de făcut stupi din paie precum și rame din lemnul de brad în care se prind paiele. Știu că am adus acasă 12 metri de lodbă. Îmi aduc aminte că ultimul metru, alcătuit din 42 de lodbe, mi le-a adus un cetățean căruia i-am plătit cît se cuvine, iar dînsul a crăpat fiecare lodbă în două, și-a luat lui 42 bucăți și mi-a adus și mie 42, așa că nu puteam să spun nimic.

Și astfel în privința căldurii m-am aranjat însă am deranjat foarte pe tovarășii de la primărie. Președinte al sfatului era tovarășul Ion Sticleț, vecinul meu de peste drum. Pe atunci însă nu eram vecin cu dînsul, căci ședeam în casă la vale, la mama. Cînd m-a întîlnit pe drum m-a luat la rost, că cum am îndrăznit să las clasa și să merg la făcut lemne. Ce eu mă cred pe vremea burgheziei, cînd aveam pe uncheșul Simion mare și tare, eu nu știu că acum e dictatura proletariatului și că deci el reprezintă acea dictatură? Nici nu știam ce să zic și nici nu puteam să zic ceva. Era în adevăr dictatură. Cînd m-a întîlnit, în aceași zi, secretarul sfatului care era tovarășul Gheorghe Creangă, cel zis Buci, am crezut că mă consieră hargatul său pe moșie. Era puțin cu chef așa că avea chef să mă învețe minte. De altfel dînsul se lăuda că el este dumnezeul Botoșanei.

- Cum mă, ai vrut să demonstrezi că nu-ți pasă de noi? Că tu ești mai deștept? Dapoi te bag în p. mătii că nu mai ieși pînă la vară. Ce ai crezut chiar că eu am să merg în pădure să-ți aduc lemne? Șă-ți bagi mințile în cap și să nu uiți că ai fost la Gherla.

Credeam că vor aranja ei ceva și că în curînd voi fi iarăși ridicat și deținut pentru contradicție cu dictatura proletariatului. Așa e dacă e dictatură.

Eu însă aveam cu ce încălzi casa și asta era cel mai important.

17. Alfabetizarea

Prima și cea mai importantă acțiune a oricărui partid comunist care cucerește puterea este alfabetizarea. Cu analfabeți nu se poate construi socialismul. Și este foarte adevărat. Cum să faci o cerere de înscriere la Colectivă dacă nu știi să iscălești. Să pui degetul, ca strămoșii? Deci toată lumea să aibă patru clase primare, adică să știe să iscălească. Vechile partide n-au avut această grijă.

missing image

Izvorul analfabetismului era vechea stare economico-socială pe de o parte, iar pe de altă parte concepția țăranilor că numai agricultura este onorabilă și funcțiile la stat, pe cînd meseriile de orice fel sînt apanajul minorităților naționale, astfel țiganii ungeau coasele, nemții erau cizmari, fierari, cojocari, etc, evreii prin excelență negustori, crîșmari. Pentru tras la sapă sau la coasă nu era nevoie de carte. Celelalte meserii erau prinse de străini așa că dacă-l îndemnai pe țăran să-și dea copiii la școală îți răspundea stereotip: păi n-am să-l fac popă! De fapt, cei mai mulți fii de țărani se făceau învățători.

Așadar, după concepția lor de atunci, dai copilul la școală dacă intenționezi să-l faci funcționar de stat: secretar la primărie, agent fiscal, dascăl la biserică, popă sau învățător. Puțini copii de țărani ajungeau avocați, profesori sau ingineri. Și atunci statul a făcut lege ca fiecare țăran să-și dea toți copiii la școală în mod obligatoriu. Cine nu trimitea copilul la școală era impus să plătească amenzi școlare. Cu toate acestea, erau unii așa de săraci că nu aveai ce le lua, dacă nu trimiteau copii la școală, așa că rămîneau analfabeți. Cei mai mulți analfabeți erau cei ce plecau “la luni” la lucru pe moșiile boierești de primăvara devreme și pînă toamna tîrziu.

missing image

Așa că noi eram obligați să-i învățăm carte, adică să știe a scrie, citi și socoti, dar mai ales să se poată iscăli. Fiecare cadru didactic avea un anumit număr de neștiutori de carte pe care trebuia să-i alfabetizeze. Fie că mergeam noi la ei acasă, fie că îi chemam la școală. Aici, la lumina lămpii cu gaz, adunați moșnegii și babele, cite 5-6 în jurul unei lămpi, se chinuiau să învețe tainele științei de carte. Unii nu mai vedeau și nici nu aveu ochelari, căci n-aveau ce face cu ei. Unele babe își scoteau ochelarii din sîn și se sforțau din toate puterile lor intelectuale să tragă cîteva liniuțe, primele elemente ale scrisului. Care nu voia să vină la școală trebuia vizitat acasă. Îmi aduc aminte că mie mi-a căzut printre alții și Dumitru Mihu, țiganu. După nenumărate vizite la domiciliu, am ajuns la concluzia că nu se poate face nimic. Nu reușea să recunoască nici o literă sau să deseneze vreun semn grafic. Și atunci i-am povestit acea întîmplare cu cîinele Rintintin pe care l-am văzut la Cernăuți, pe cînd eram elev, cîine care știa operațiile matematice pînă la 10 și putea să alcătuiască diferite nume cu ajutorul unor litere de tipar pe niște cartonașe. Așa că îi spuneai un cuvînt și el căuta cartonașele cu literele respective și le punea unele lîngă altele și alcătuia cuvîntul cerut.

- Ei, ce spui de asta, bade Dumitre?

- Ce să spun domnu Vasile, văd și eu că sînt mai prost decît un cîne, da n-am ce face.

Dar totuși a fost scris în catalog că are patru clase, ca astfel să se poată construi socialismul.

De fapt marea realizare prin aceste cursuri de alfabetizare nu a fost faptul că s-a scris în cataloage că nu mai sînt analfabeți ci aceea că oamenii văzînd că la bătrînețe sînt siliți să învețe carte, au lăsat copiii la școală, așa că cel puțin de atunci încolo nu mai erau alți analfabeți.

Acum în schimb, poate datorită regimului de azi, nu cred să se mai găsească un singur om în sat care să nu știe carte. Cît privește învățarea meseriilor, fiecare părinte de copii dorește ca urmașii lui să învețe o meserie, oricare ar fi ea, numai să scape de colectivă, deci de munca cîmpului, care de fapt nu se mai face ca pe vremea strămoșilor ci în cea mai mare parte cu mașini speciale, totuși muncile din fabrici și uzine sînt considerate ca fiind mai onorabile decît cele din agricultură.

missing image

18. Transformarea socialistă a agriculturii

Problema crucială a partidului nu a fost alfabetizarea sau naționalizarea industriei care și așa nu prea era, ci aceea a luării pămîntului din mîna țăranimii și trecerea lui în proprietatea statului. Pămîntul a fost din totdeauna pentru țăran singurul lui mijloc de trai. Visul lui de totdeauna a fost acela de a avea pămînt. Aceasta i-a fost mereu “și leagăn și mormînt” după cum zice poetul țărănimii și trecere lui în proprietatea statului. Pămîntul a fost din totdeauna, pentru țăran, singurul lui mijloc de trai. Visul lui de totdeauna a fost acela de a avea pămînt. Acesta i-a fost mereu “și leagăn și mormînt” după cum zice poetul țărănimii. Țăranul cu pămînt se simte om. Cel fără pămînt este deconsiderat și umilit. De aceea idea “naționalizării pămîntului” după cum s-a hotărît la cel de al IV-lea Congres al P. C. R. de la Harkov, în august 1928, cînd în fruntea partidului era pus de către Internaționala a III-a, unul numit Vitali Rolostenco zis și Barbu, ca să pară român, om ce nu cunoștea deloc viața și preocupările poporului român, a fost cu totul contrară concepției țăranului despre dreptul lui asupra pămîntului, despre interesul lui de a poseda acest pămînt, despre dragostea lui de ghia strămoșească, pe care a stropit-o cu singe, cu lacrimi și sudoare. Și totuși, pentru că așa a zis Marx, țăranul trebuia deposedat de petecul lui de pămînt, după cum moșierul trebuia și el să renunțe “de bună voie” la ceea ce i se părea a fi singura rațiune de a exista. Iată deci teribila sarcină a partidului, să învingă instinctul de proprietate a omului, să-i transforme felul lui de a gîndi despre lume și viață, să-l facă pe om să renunțe la tot ce i s-a părut pînă acuma, ca avînd suprema valoare: pămîntul.

Modelul rusesc de a proceda, cu mitraliera, cu tunul, cu deportarea și întemnițarea nu li se părea comuniștilor noștri a fi “cel mai bun din lume” deși venea direct de la Moscova. Trebuiau găsite noi căi, noi metode. Se vede că au stat mai întîi la sfat, ce și cum să facă ca să iasă bine. Mai întîi teroarea trebuia intensificată. Fără aceasta nu se putea face nimic. Pe la miezul nopții oamenii trebuiau sculați din somn și duși la primărie pentru a fi cercetați dacă nu au fost legionari, cuziști sau țărăniști, dacă nu au fost contra rușilor sau a partidului comunist, dacă n-au participat la manifestări antisovietice, etc. Din fiecare sat cel puțin unul trebuia să fie la închisoare, dintre oamenii cei mai de vază, ca să fie de model pentru toți ceilalți. Această muncă de înfricoșare trebuia dusă de către organele de stat, zice în filozofia marxistă “organe de represiune” cu toată hotărîrea și eficacitatea.

Trebuia apoi intensificată lupta de clasă. Țărănimea trebuia divizată în chiaburi, mijlocași și săraci. Chiaburii sînt contra. Mijlocașii sînt nehotărîți, dezorientați, parcă nici n-ar ști ce vor. Și atunci, în fiecare localitate, trebuie întocmită cu mare grijă lista celor chiaburi. Aceștia deveneau peste noapte un fel de paria societății. Erau scoși din casă și siliți să stea pe la niște rude mai sărace. Astfel la noi, Vasile Toderaș a fost țăran sărac, a plecat la America și acolo, prin muncă cinstită și privațiuni de la orice plăcere, și-a adunat în cîțiva ani o sumă de bani cu care și-a cumpărat 3-4 hectare de pămînt și și-a construit casă, care azi este moștenirea fiului său Silviu Toderaș, actualmente director școlar. S-a căsătorit cu doamna Aurora Leșan, văduvă cu trei copiii și astfel aveau două case și pămîntul de la două gospodării. Gata, bun de chiabur. A fost scos din casă și trimis să locuiască împreună cu un nepot de soră, iar în casă l-au băgat pe primarul Hapulele, care era muncitor din Cacica. Fiul său, Silviu, care în acel timp era director la Todirești, n-a venit pe la părinții vreo doi ani de zile. Ce? Să-l vadă cineva că are contact cu chiaburii? Ba acolo la Todirești el făcea parte din echipa care scoteau pe chiaburi din case și era cel mai activ, ca să-l vadă partidul că el este necruțător cu dușmanii de clasă, cu chiaburii. Pînă ce unul de la partid i-a pus în vedere să se astîmpere, să nu facă pe viteazul, căci acest lucru nu este sănătos. Și așa în fiecare sat, s-au constituit liste de chiaburi, unii din ei nici n-au visat vreodată că sînt chiaburi adică oameni înstăriți și care trăiesc exploatînd munca altora.

Apoi trebuia făcută propagandă prin cîntec, poezii și piese de teatru în care se vedeau chiaburi duși la disperare și puși să facă acte de distrugere, apoi mijlocași care se “lămureau” și “vedeau” la acțiunile partidului și oameni năcăjiți care ridicau și ei capul, cu toate că nu trăiau acum mai bine ca în trecut. Și toate aceste piese artistice, cîntece și poezii, erau prezentate pe scenă înaintea mulțimii de gură cască. Și aceasta an de an pînă ce cu toții s-au lămurit. Propaganda însă nu era făcută numai prin echipele de artiști amatori ai căminelor culturale ci și la serbările școlare, la deplasările artiștilor profesioniști de la Suceava și alte orașe. Apoi prin ziare, reviste, cărți și broșuri, prin radio și televiziune, tot așa an de an timp de 13 ani pînă ce toți oamenii s-au “lămurit” și au trecut de bună voie la colectiv.

Lupta de clasă se da însă numai în capul celor îndoctrinați. În realitate, cînd s-a aprins casa lui Andrei Băieș, au sărit toți ca unul, săraci, mijlocași și chiaburi, și toți în devălmășie au stins incendiul. Dacă ar fi fost conform sfintelor dogme marxiste, apoi săracii ar fi trebuit să stea deoparte și să se bucure, adica marea majoritate din Botoșana, o parte dintre mijlocași să alerge în mod anemic, ne știind dacă trebuie să ajute pe un chiabur sau mai bine să stea deoparte și numai cei 10-15 chiaburi să vină cu adevărat în ajutor.

Un alt aspect al muncii de lămurire a fost așa zisa politică a cotelor de produse agricole pe care orice cetățean era obligat să o dea la stat. Prin aceasta se urmărea ca să se scoată din cap țărănimii că pămîntul este o binefacere. Trebuia ca omul să vadă pămîntul ca pe o pacoste, ca pe o nenorocire ce a căzut pe capul său și să caute să se debaraseze de el. Planul era conceput de o adevărată minte diabolică. Mai întîi din timpul iernii ți se da un plan de cultură. Dacă aveai de exemplu un hectar de teren, apoi trebuia să-l însămînțezi 30 ari cu grîu, 30 ari cu porumb și 30 de ari cu cartofi. Restul de 10 ari trebuia pus cu legume, cînepă sau alte culturi. Tu trebuia să recoltezi o cantitate prevăzută de planificatori, din care erai forțat să predai cota prevăzută pentru stat iar restul, dacă mai rămănea, erai absolut liber să faci ce vrei cu ea. Atît numai că cota pentru stat trebuia s-o preai indiferent dacă ai realizat producția sau nu. Prețul care ți se da pentru cotă era pus de planificatori, în așa fel ca să nu poți zice că-ți ia produsele pe gratis. Erau plătite. Apoi produsele trebuiau duse la Baza de predare, fie la Todirești la gară, fie la Păltinoasa. Aici trebuia să dai cartofi de prima mărime, iar boabele cu anumit procent de umiditate și de corpuri străine. Lucru ce țăranul nu-l poate realiza niciodată și atunci ți se scade din cantitate atît cota pentru corpuri străine cît și pentru umiditate. De multe ori țăranul a fost nevoit să răstoarne carul cu barabule și să le aleagă din nou ca să răspundă stasului stabilit, iar pentru cantitatea de pămînt ce o aveau barabulele i se scădea omului atît cît credea funzționarul respectiv.

În aceste condiții omului îi era lehamite de viață.

Îmi aduc aminte că eu eram obligat să predau o căruță de cartofi conform statului. Nu aveam nici jumătate din cantitate. M-am prezentat la delegatul statului cu gîndul să-i arăt situația. Delegat era unul Ilișoi care a fost înainte notar în Poieni. Acesta cînd a auzit despre ce era vorba a început să țipe la mine, că sînt unealta chiaburilor, că aștept zi și noapte să vină imperialiștii de americani, că am fost cuzist și acum nu-mi convine regimul, dar că să-mi bag mințile în cap să cumpăr barabule, dacă n-am și să predau numaidecît cota stabilită. De altfel nu va fi bine. Să nu uit că am fost la Gherla.

M-a lămurit perfect. Am cumpărat 300 kg cartofi și pe lîngă cei pe care-i aveam i-am trimis la baza de predare.

Acest tovarăș care era în stare să jupoaie și pieleea de pe om, dacă i-ar fi cerut partidul, a ajuns șeful bazei de predare de la Todirești și o persoană marcantă în conducerea județeană. În această situație, cînd am fost numit eu director la Botoșana, la o ședință ce s-a ținut la Gura Humorului, dînsul în plină ședință, deci în fața tuturor a spus că tovarășii nu s-au orientat bine cînd m-au numit director, căci sînt o persoană periculoasă și un reacționar vestit, ca dovadă că pe cînd se muncea în propaganda electorală pentru alegerile din noiembrie 1946, eu cu o bandă de huligani am introdus pe geam prin spargere, țeava unei mitraliere și am tras asupra lor, a acelora care dormeau în acea cameră, activiști de partid care erau în propagandă electorală. Conducătorul ședinței, nu știu cine era, i-a spus să șadă jos și să nu mai vorbească prăpăstii. Îndată după ședință, colegul Busuioc Gheorghe, care a participat și a auzit aceste vorbe, mi-a spus, întîlnindu-mă pe stradă. Se înțelege că nu puteam să-l dau în judecată pentru calomnie. Nu după multă vreme însă tovarășul Ilișoi a fost băgat în pușcărie pentru hoții din bunul public, pe doisprezece ani. El voia să apară în ochii celor mari ca un comunist perfect, de aceea făcea excese ca să nu i se vadă mîrșăvia sufletească.

Apoi pentru ca să le intre la cap că nu sînt chiar stăpîni nici pe pămîntul lor se organizau echipe din cîte două persoane din care un învățător, care mergea în zori pe la case pentru a scoate oamenii la arat, ca și cum omul, de capul lui n-ar ști ce să facă. Apoi la treierat fiecare era obligat să-și ducă recolta la arie, ca să fie treierată cu batoza trimisă de stăpînire, se înțelege, luîndu-se partea obișnuită. Aici, echipe de propagandiști adunau oamenii pentru cititul în colectiv. Cei care așteptau rîndul la lucru trebuiau să asculte articolul zilei și alte informații din țară și din Uniunea Sovietică. De peste hotare nu ne interesa. Oamenii au văzut de îndată că metoda este bună. Mai înainte se duceau snopii acasă și se îmblăteau cu îmblăciul. Unii oameni aveau toată iarna de jopăit la snopi.

Toate acestea erau preliminarii, Colectivizarea încă nu începuse. Pentru aceasta trebuia o hotărîre a C.C. al P. C. R. Hotărîrea s-a luat la 3-5 martie 1949. Nu s-a luat însă cu surle și tobe, ca să nu se agite prostimea. După cîte îmi aduc aminte, nici nu era vorba de colectivizare, ci de măsuri pentru mărirea producției agricole. Dacă s-ar fi hotărît că “deacuma înainte toată lumea va trece la colhoz”, s-ar fi produs o adevărată contrarevoluție. Așa însă, se prevedea că se vor introduce mașini pentru lucrat pămîntul, îngrășăminte chimice, etc. Se mai arăta și aceea că, unde va fi cazul, se vor înființa gospodării agricole colective. Și cazul nu e peste tot, ca dovadă că în regiunile muntoase nici acuma nu s-a colectivizat. Pîrtești de Jos și Botoșana sînt colectivizate pe cînd Pîrtești de Sus nu.

Îmi aduc aminte că Vasile Gheață, zis Rusu, fiind ajuns “mare” la partid, odată vorbea în fața primăriei și spunea oamenilor adunați că la noi nu se va face colhoz, fiind regiune de deal și puțin productivă ci numai în regiunile de șes, unde pămîntul este mai rodnic. Asta tot pentru liniștirea oamenilor.

După hotărîrea din 3-4 martie, s-a început munca de colectivizare. Dar în primul an s-au întemeiat numai zece colhozuri. Colhozul tradus pe romînește înseamnă gospodărie colectivă. Cea mai mare atenție s-a dat în regiunea Dobrogea. Acolo oamenii erau de curînd colonizați, fie din Macedonia fie din Bucovina și Transilvania. Aceștia nefiind legați de pămînt din moși-strămoși, au cedat mai curînd. Pe de altă parte pămîntul este foarte productiv, dar a fost neglijat de cei ce-l stăpîneau, fie datorită lipsei de capital, fie lipsurilor de tot felul. Dar nici aici oamenii n-au cedat cu drag pămîntul încît Vasile Vîlcu, a fost nevoit să folosească metode “tari”, iar cînd s-a declarant Dobrogea “prima regiune colectivizată” dînsul a fost mutat la C. C. dîndu-se impresia că a fost pedepsit pentru folosirea metodelor “tari”.

La noi, neținîndu-se seama de ce o zis Rusuțul, au hotărît să se treacă la munca de lămurire. Nu, n-a hotărît poporul suveran, în mod democratic, deși eram o țară de democrație populară. Poporul nici n-a fost măcar întrebat, ci a hotărît comitetul de partid, cînd și el a primit ordin de sus, în mod verbal, să înceapă munca politică. Dar ca să nu se spărie oamenii de colhoz, căci se zicea că se vor face armate de muncitori agricoli, că se va mînca în colectiv la cazan, că oamenii nu vor fi stăpîni nici pe casele sau vitele lor, ci totul va trece la stat. Ba unii ziceau că și femeile vor fi comune, încît copiii nu vor ști cine este tatăl lor. Alții ziceau că se vor desființa banii, căci oamenii nu vor avea ce cumpăra, căci fiecare va căpăta tot ce-i trebuie pentru munca ce va fi obligat s-o presteze. Și cîte nu se mai spuneau?

Deci ca să se obișnuiască, cu încetișorul, s-a făcut mai întîi o “întovărășire”. Aici s-au înscris toți funcționarii căci altfel nu se putea. De asemenea toți membrii de partid și cîțiva dintre cei săraci. Pămîntul acestora s-a comasat pe locul cel mai fertile din sat, pe locul zis la Cruce. Aici se lucre în comun, ca să se vadă că nu e nici o nenorocire dacă oamenii lucrează laolaltă. Dar după un an sau doi, și-a zis comitetul de partid, cînd a căpătat ordin de sus, că ce să ne mai jucăm cu întovărășirea, a văzut doar oricine că bine este a fi tovarăș cu ceilalți. Să trecem deci la munca politică de lămurire pentru trecerea la colectivă. S-au alcătuit deci echipe din cîte 3-4 oameni, din care nu trebuia să lipsească învățătorii. Fiecare din aceste echipe avea un anumit număr de case, de regulă cîte o circumscripție electorală. Existau 25 de circumscripți. Echipa mergea la o casă și sta de vorbă cu căsașii lămurindu-i cît e de bine la colectiv. Cei prezenți se apărau pe cît puteau, dar nu aveau niciodată argumente în contradictoriu. Ei foloseau peste tot tactica temporizării. “Om mai vedea, să vedem ce fac și alții, că doar n-am fi noi primii etc.” La a doua casă la fel, la a treia la fel, etc. Și tot așa în fiecare circumscripție și în fiecare sat. Se înțelege că cei ce au fost în întovărășire erau și în colectivă primii. Colectivă însă nu se putea face cu funcționarii și cîțiva calici, trebuia marea masa a mijlocașilor, și aceștia, vorbea ceea, nu știau ce vor. Cei de la partid însă nu puteau să se dea bătuți. Trebuiau găsite noi metode. Cei ce aveau copii la școli, la licee sau școli de meserii sau facultăți, s-au trezit într-o zi că le vin odraslele acasă. Aveau ordin să nu se întoarcă la școală decît cu dovada de la Sfatul popular cum că părinții erau înscriși în colectivă. Și iată dintr-o data 50-60 de cereri în plus. Au fost și cazuri cînd copiii nu s-au mai întors la școală, căci părinții se încăpățînaseră să nu se înscrie. Credeau în naivitatea lor că vor scăpa de belea. O altă serie de cereri au făcut aceia care aveau copii în diferite servicii și care și ei au fost trimiși să-și lămurească părinții de binefacerile muncii în colectiv. Apoi părinții care voiau să-și dea copii la școli superioare trebuiau de asemenea să prezinte dovezi de colectiviști. Între timp echipele cu munca politică mergeau mereu de la casă la casă și-i lămureau pe oameni. Apoi s-au dat indicații că cei din echipe să-și lămureascp mai întîi propriile rude. O altă serie de cereri.

Oamenii fiind cutremurați în existența lor, se îmbolnăveau cu adevărat sau alții simulau anumite boli grave. Pentru aceștia, în echipe se trimiteau și “doctori” care le administrau pe loc chinină sau alte leacuri amare, ca să nu se mai îmbolnăvească. Unul din acești “doctori”, care era cu adevărat muncitor la Suceava, purta cu dînsul o sulă și dacă cineva zicea că e bolnav, de îndată i-o înfingea de cîteva ori în coapsă încît bietul om sărea ca fript. Dacă cineva se arăta mai căpos, era trimis la echipa de la centru să-l lămurească aceștia. Aici, deoarece erau mulți care își așteptau rîndul la lămurire, trebuiau să aștepte de dimineață și pînă după miezul nopții, iar unii trebuiau să vină a doua și a treia zi, pînă se lămureau. Dacă cineva nu venea, era pus la amendă pentru că nu răspundea la chemarea președintelui sfatului.

Odată mai mulți din aceștia care își așteptau rîndul ca la spovedit, au fost trimiși să aștepte într-o cameră alăturată. Aici fiind numai ei între ei, au început să se încurajeze unul pe altul, că să nu se înscrie nici unul, că n-are ce să le facă. Printre aceștia și cel mai înfocat adversar era Toader Onioi, zis Mujdei. Pe cînd acesta vorbea mai aprins împotriva colectivei, deodată se deschide ușa unui dulap și unul “de la partid” ieși și le spuse:

- Stați pe loc, să nu plece nici unul. Pușcăria vă mănîncă pe toți. Va să zică noi vă lămurim pentru binele vostru și voi faceți propagandă contrarevoluționară, chiar în localul sfatului popular. Da unde vă treziți voi? Ia să facem un tabel, să vedem cu cine avem de-a face.

Și-i scrise pe toți pe o listă. Erau 14 din cei mai recalcitranți.

- Va să zică ați fost pe front împotriva Uniunii Sovietice și acum abia așteptați să vină americanii să vă salveze. Las că nu mai vin ei, că au problemele lor.

Și se uită încruntat la ei, că parcă ar fi fost gata să-i desființeze.

În acel moment mai intră în cameră încă unul “de la partid”. “De la partid” însemna activist de partid. Primul l-a salutat cu vorbele:

- Să trăiți tovarășe colonel!

Deși era în civil, apoi s-a raportat că i-a surprins pe aceștia făcînd propagandă contrarevoluționară aici în localul sfatului popular. Ce e de făcut cu dînșii? Îi trimitem la pușcărie sau la ștreang, fiind dușmanii înrăiți și reacționari. “Colonelul” se uită zîmbitor la ei, îndelung, prinzînd pe fiecare în razele privirii sale și zise:

- Mie nu mi se par așa de primejdioși, eu zic să le dăm o șansă. Iată, de pildă dumneata, și arătă pe unul din ei, ia această foaie de hîrtie și acest toc și scrie după cum dorești, ori o cerere de înscriere în colectivă ori o declarație din care să se vadă din ce motive ești dumneata împotriva patriei noastre. Poftim, și-i întinse foaia.

Omul luă hîrtia și se așează la masă. Stă puțin pe gînduri apoi începu a scrie. Cînd a fost gata, i-o întinse “colonelului”. Acesta o luă în mînă, o citi zîmbind și exclamă:

- Ei bravo tovarășe, ei vezi, deacuma pot să-ți spun tovarăș. Am zis eu că oamenii aceștia nu sînt primejdioși. Bravo, te felicit! Și-i strînse mîna cu multă căldură. Ei acuma luați și dumneavoastră cîte o foaie și scrieți, după cum doriți sau una sau alta.

Oamenii au luat hîrtiile și s-au așezat la masă. După vreo două ore toți au fost felicitați pentru atitudinea lor patriotică. Și așa, dintr-un foc, paisprezece noi cereri de bună voie.

Alții însă, cum ar fi Ilie Flutur a lui Costan, nu s-au lămurit decît după ce a stat o lună la pușcărie. Iar Robu Grigore al lui Costan, după ce mai înainte i-au luat motorul și batoza de treierat și după ce l-au numit chiabur, acuma voiau să-l facă și colhoznic. El însă a rămas ferm pe poziția sa și a suportat bărbătește toate încercările de lămurire și fiind pe patul de moarte a exclamat:

- Apoi văd că mor, dar orice ar fi nu mă înscriu de bună voie!

Și a murit la vîrsta de 57 de ani iar oamenii l-au considerat ca fiind un martir al vechilor poziții.

Cînd Francisca cu alte două fete învățătoare s-au dus la Dumitru al lui Ion Solcan să-l lămurească, el sta ascuns în grajd cu fiul său, Alexa, și nu voia să iasă la vedere. Femeia sa a spus că ea nu poate să hotărască nimică singură, să vină bărbații acasa că ei au răspunderea, că aceasta e treaba lor. La ieșire l-au zărit pe Dumitru prin grajd și l-au chemat să se aproprie. Alexa striga:

- Nu te duce tată că ele vor să te înscrie! Mai bine dă-i vreo două peste cap ca să nu mai vină pe aici.

Francisca a spus că dacă nu vor, ele pleacă, iar Dumitru a strigat:

- Du-te sănătoasă că n-o să plîngă nimeni după voi, cum n-o plîns nimeni după regele Mihai.

Francisca a început să plîngă de rușine pentru vorbele auzite față de tinerele colege. Scoborînd la vale pe la poartă la Gheorghe Tomuț al lui Silvestru, au întîlnit pe activistul Puiu, care ulterior a fost diriginte de poștă în Gura Humorului. Acest a întrebat-o de ce plînge și auzind despre ce este vorba i-a spus să se ducă acasă, că are el grijă de rest. De îndată a trimis organele de represiune să-l aresteze pentru ultraj adus unor funcționari publici în exercițiul funcțiunii. Peste cîteva zile, Spiru, președintele sfatului popular (primarul) a spus Franciscăi că numai cu lacrimile ei a reușit să mai cîștige un suflet pentru colectivizare.

Se da mare bătălie pentru fiecare cerere. Cine reușea, venea triumfător la sfat să depună hîrtia la dosarul cu cereri care creștea încet dar sigur. Nu știu cum s-a făcut, dar eu n-am reușit sa aduc nici măcar o singură cerere. De fapt, care era deacuma copsat pentru semnare, venea singur la sfat, ca să-l vadă primarul că el, de bunăvoie și nesilit de nimeni a venit și a semnat, pentru ca eventual, în viitor să se știe aceasta și dacă va fi vorba poate de un avantaj oarecare, să fie și el luat în vedere.

La cetățeanul Robu Samoilă, zis ulterior și Grădinarul, au venit mereu diferite echipe să-l lămurească dar nu și nu. Cînd mai erau cîteva zile pînă la încheiere a venit o echipă cu învățătorul Vîrgolici, din Gura Humorului, să-l convingă să treacă la colectivă. Același rezultat. Dar Vîrgolici zărește pe grindă niște cărți vechi. Se uită și într-un calendar din 1923 zărește figura regelui Ferdinand I, cel zis că ar fi făcut întregirea neamului. Oricum, sub domnia sa, gloatele care fac istoria, au pus bazele statului național unitar, care a durat pînă în 1940, cînd Stalin, sau poate gloatele rusești, au eliberat Basarabia și Bucovina de Nord, iar Hitler cu aprobarea lui Stalin, sau poate a gloatelor nemțești, a dat o parte din Transilvania ungurilor. Așadar Robu Samoilă ținea în casă un calendar cu figura lui Ferdinand I. Aceast era o crimă pentru care a fost arestat și dus la raion. După trei zile, pe cînd la Botoșana se sărbătorea victoria socialismului, cu muzică și veselie, a fost adus și Samoilă ca să-l judece poporul. L-au suit pe scenă ca să-l vadă toată lumea. Îmi aduc aminte că el a zis cu glas tare:

- Oameni buni, ce vreți să faceți cu mine? Mă iertați sau ce faceți?

Unul din sală a strigat:

- Să facă și el o cerere și gata.

Și cu aceasta toată lumea s-a înscris, lucru pentru care era prilej de mare bucurie.

Această victorie însă a costat atîtea lacrimi și suspine, atîtea scrîșnete de dinți și înjurături, atîta muncă de lămurire cu oameni scoși din producție, cu alții amenințați cu pușcăria sau chiar privați de libertate. Ulterior tovarășul Ceaușescu a spus în mod public, adică ca un fel de autocritică, că au fost arestați și ținuți la închisoare un număr de 72000 de oameni. Adevăratele tragedii s-au desfășurat atunci cînd oamenii au trebuit să se despartă de animalele de muncă. Abia acum înțelegeau cum a fost posibil ca arabul din poezie să-și înjunghie calul decît să-l dea pe mîini străine. Cu lacrimi în ochi și cu glasul sugrumat de emoție omul și-a dezlegat calul din grajd și l-a predat la colectivă. Ulterior aproape toți acești cai au fost dați să-i mănînce porcii de la ferma de stat de la Todirești. A zis se vede un înțelept de la Partid că în socialism nu ne trebuie cai, căci aceștia cer mîncare, ori lucrează ori nu, pe cînd motoarele consumă numai cînd lucrează. Și odată ce s-a spus așa, se înțelege că trebuia executat.

Alt înțelept a zis că deacuma, deoarece sîntem în socialism, adio mămăligă, toată lumea să mănînce pîine. Și ca urmare, să se cultive numai grîu. Zis și făcut. Pînă ce altul a demonstrat că cultivarea porumbului nu înseamnă de fapt mămăligă, ci mai multă carne, mai multe ouă, mai mult lapte, etc, așa că să revenim la cultivarea porumbului. Iarăși zis și făcut. Un altul a zis că arătura mai adîncă înseamnă producție mai mare. Și atunci ordin la tractoriști să bage plugul la jumătate de metru. Au scos din fundul pămîntului niște lut mort care nu a putut hrăni nici măcar buruienele, așa că sute de hectare au rămas fără recolte, că nici măcar sămînța nu a ieșit. Ani în șir acel pămînt a rămas ogor sterp. Se zicea, cînd se făcea propagandă, că toate haturile constituie zeci de hectare de pămînt neproductiv în care se puiesc șoarecii și scăieții. Și s-a văzut în curînd că sute de hectare, de la noi la Văduț și pînă în Pîrtești, toate ogoarele care altădată produceau trifoi, ovăz, cartofi, porumb, etc, toate au rămas necultivate, fiind nerentabile. La țărani erau rentabile.

În aceste condiții, cînd un om valid, prin munca sa, producea atîta cît să-și întrețină familia, acum nu mai avea nici cu ce face mămăligă. Toți bărbații au părăsit satul, ducîndu-se să se angajeze ca muncitori în diferite fabrici, pe șantiere sau ca muncitori agrigoli zilieri la colectivele din Banat, de unde aduceau vagoane de porumb, grîu, zahăr, etc. Bărbații de acolo munceau și ei în fabrici, rămînînd ogoarele necultivate. Atît numai că acolo băgînd plugul la jumătate de metru scoteau pămînt fertil, fiind cernoziom pînă la 2 și 3 metri, pe cînd la noi pătura fertilă abea avea 5-10 cm de podzol cenușiu sau podzol gălbui; subsolul fiind nisipuri sau argilă.

Și totuși, peste vreo 10 ani oamenii nu se recunoșteau. Ne mai fiind ispitiți să cumpere pămînt, au început să-și investească cîștigurile în obiecte de uz casnic, să pună covoare pe jos, să cumpere televizoare și mașini de spălat rufe, să construiască garduri cu temelie de beton și case cu etaj, să se îmbrace cu haine de oraș, să mănînce pîine în loc de mămăligă, să trăiască în mod civilizat. Pe cîți am întrebat eu personal, dacă li s-ar da pămîntul înapoi ce ar face, l-ar lua? Nici unul n-a spus că ar vrea să lucreze pămîntul, individual, cum au lucrat mai înainte. Și totuși bunul trai de acum nu este rezultatul muncii pămîntului în colectiv ci rezultatul muncii în fabrici sau pe ogoarele mănoase din Banat. Puținul venit de la colectivă, care de acum se numește cooperativă agricolă de producție, pe scurt CAP, este realizat de femei, pe cînd bărbații sînt navetiști la diversele locuri de muncă din țară, care dau cîștiguri mai substanțiale. Ca urmare toate mamele își doresc fiilor și fiicelor, orice serviciu salariat, numai să nu fie la colectiv, de aceea frecvența la școală este de 100%, fără amenzi școlare sau alte munci de lămurire. Fiecare vrea să învețe o meserie, dar meseria fără școală nu se poate. De la încheierea colectivizări au trecut 17 ani iar nivelul de trai al oamenilor a crescut cu 100 de ani. Pe orice om civilizat l-ai întreba, este mulțumit de traiul său și nimănui nu-i pare rău, după vechiul regim.

Totuși unii analiști afirmă că nivelul de trai actual nu este datorat socialismului triumfător ci progresului general al omenirii. Și ca dovadă dau exemplul Germaniei Federale și al Japoniei, care nu sînt țări socialiste, iar pe deasupra au fost învinse în ultimul război, iar Germania distrusă și dezorganizată că a pornit la drum din ruine și moloz și a ajuns prima țară din Europa, din punct de vedere al dezvoltării și al bunului trai. Noi însă, chiar printre țările din Răsărit cu toate progresele incontestabile, sîntem pe ultima treaptă a realizării bunului trai. Dar nu e nimic, generațiile viitoare vor trăi bine, cel puțin ele vor fi în comunism și atunci, cel puțin după cum scrie la carte, fiecare va munci numai cît poate, dar în schimb va avea de toate “după necesități”. Ce frumos o să fie! Păcat că noi, generațiile de sacrificiu nu vom mai fi să ne bucurăm și noi. Dar dacă va fi un “responsabil cu necesitățile”. Așa un comitet care să stabilească ce e necesar fiecărui individ, ție să-ți dea o cartelă cu necesarul de hrană și îmbracaminte pe un an întreg, cum s-a întîmplat îndată după război, pe cine veți da în judecată? Căci radio, presa și televiziunea și toate celelalte mijloace de informare, toate în cor vor striga cu mare strigare că acum s-a scoborît fericirea pe pămînt și că deci și prin urmare, cine nu e de acord, înseamnă pur și simplu că e nebun și va fi internat în ospiciu de psihiatrie unde i se vor administra anumite substanțe speciale pentru a-i veni mintea la loc. Se mai vede aceasta și în zilele noastre, dar nu scrie la gazetă. Oamenii vor fi foarte cuminți și vor cînta osanele în cor mărețului șerif de pe atunci, ca nu cumva să-i ia cartela.

19. Electrificarea

Se mai zicea, mi se pare, că comunismul înseamnă puterea sovietică plus electrificarea. Și ca atare s-a făcut un plan pe mai mulți ani, timp în care urma să se facă electrificarea întregii țări. Se mai zicea că vom introduce peste tot lampa lui Ilici. De fapt, spre rușinea mea, nu știu nici acum de ce se zicea lampa lui Ilici și nu lampa lui Edison. Doar Ilici, era Vladimiri Ilici Lenin și după cum se știe aceast era cel mai mare învățător al omenirii, după cum cel mai mare inventator era Thomas Edison. Dar ce importanță are aceasta de vreme ce lampa amintită însemna mai multă bunăstare, mai multă civilizație și confort. Numai un inconștient ar fi putut să fie contra introducerii acestei lămpi, indiferent cine ar fi inventat-o și indiferent cine ar fi introdus-o.

Mai întîi s-a introdus curentul electric în Cajvana, care era un fel de insulă a ignoranței, a înapoierii și a tuturor racilelor trecutului. Noua stăpînire și-a dat cu adevărat interesul să stîrpească din acest sat urmele trecutului care constituiau o rușine națională. De noi nu se interesa nimeni la acea vreme, sau mai bine zis, încă nu venise vremea electrificării. Nu eram prinși în planul de stat. Totuși dacă exista interes local, organele raionale de la Gura Humorului nu se opuneau, ci din contra, sprijineu acțiunea.

Era prin anul 1956, pe cînd era primar Hopulele Haralambie, iar secretar la sfat era Gheorghe Boca al lui Vartolomei. Am discutat eu cu aceștia despre binefacerile introducerii luminii electrice. Pe atunci era vorba mai mult despre lumină decît despre celelalte forme de folosire a energiei electrice. Amîndoi au fost de acord și s-a hotărît să chemăm la adunare obștea satului. Aceștia urmau să hotărască introducerea curentului în sat căci ei trebuiau să plătească toată cheltuiala. Urma ca la adunare eu să țin referatul respectiv, fiind atunci și director școlar. După aceea trebuia să discute propunerea și la urmă să se ia o hotărîre.

Pentru a nu avea surprize am organizat desfășurarea discuțiilor astfel: trebuiau să vorbească Mîrza Ion, Robu Samoilă zis Grădinarul, Boca Ion al lui Nichita, și încă doi, și toți să fie de acord și să arate și ei că bine este să ne electrificăm. Și în adevăr că nimeni nu a fost împotrivă după ce toți aceștia au spus ce bine este. La Comănești de exemplu, după propunere unul a strigat că nu e nevoie de lumină electrică căci cum au trăit moșii și strămoșii noștri cu lampă, vor trăi și ei, ci mai bine să facă podul de beton de peste pîrăul Botoșana. Și astfel abia după zece ani cînd a intervenit planul de stat s-a introdus și la ei curentul.

După ce obștea satului a hotărît să se facă electrificarea, urma ca organele locale să acționeze. Acțiunea însă nu era deloc ușoară. Trebuia ca oamenii să contribuie cu punga lor și nici nu era ieftină toată treaba asta. De aceea, cînd puneam întrebarea, ce e cu electrificarea, ei spuneau că se face, se face, dar nu se pornea din loc.

Pornirea din loc s-a făcut abia peste un an, cînd a venit la putere primarul Mircea Spiru, care fiind localnic, și dornic de a face unele realizări de seamă, de îndată ce i-am spus despre hotărîrea obștii din anul trecut a fost de acord și a și început acțiunea.

S-au împărțit cetățenii în trei categori, după puterea economică. Cei mai săraci trebuiau să plătească cîte 170 de lei, iar cei mai bogați, cîte 520 de lei. (Atragem atenția că nu se făcuse colectivizarea agriculturii și că deci puterea economică era inegală). Cei ce aveau un cal trebuiau să mai facă transporturi în valoare de 75 de lei iar cei cu 2 cai, în valoare de 150 de lei.

În total s-a prevăzut 158870 de lei din partea cetățenilor, plus 13795 de lei în cărăușie. 30000 de lei s-a primit din partea satului. Pentru încasarea acestor sume s-au format echipe de funcționari din care nu lipseau învățători. Fiecare echipă mergea într-o circumscripție electorală, de la casă la casă. Erau 25 de de circumscripții. Pentru a se încasa de la un cetățean suma de 520 de lei, mergeai la el pînă ți-era lehamite. De multe ori echipa încasa 5-7 lei, iar alte ori nimic, de pe întreaga circă de 25-30 de case. La diferitele ocazii, cînd se adunau oamenii, agitatorii le vorbeau despre multiplele foloase ce le vom avea, nu numai iluminatul. Îmi aduc aminte că Francisca a spus într-o adunare că dacă vom avea curent electric, se va putea aduce și un cinematograf permanent la Botoșana, la care publicul prezent a rîs cu poftă în derîdere, iar unul mai hîtru, sau poate mai îndrăzneț, a zis:

- Apăi se vede că dumneata ești buiacă doamnă dacă vrei cinema.

La care publicul a rîs din nou. Și totuși peste cîțiva ani s-a introdus și un cinema. Timp de doi ani am colindat mereu casă de casă, dar în sfîrșit am reușit. Daniliuc Ieremie, care pe atunci era director la Prodaliment – Burdujeni, ne-a dat împrumut un motoraș de 25 de cai putere și s-a instalat în livadă la cetățeanul Ghiață Gheorghe al lui Ion. La început rețeaua era pe o întindere de 7 kilometri. De la Ifrim Flutur până la Mîrza Ion și ceva pe ulițe. În seara zilei de 22 spre 23 August 1959 s-a aprins lumina în sat. A fost o clipă de adevărată bucurie generală. În locuințe s-a introdus mai întîi la primărie, la cămin și cooperativă. Dintre cetățeni s-a introdus mai întîi la Toderaș Silviu, învățător, apoi la 15 septembrie s-a aprins lumina și în casa noastră. Ne-a costat 1200 de lei plus suma de 800 de lei pentru cheltuieli generale la primărie. A urmat apoi casă de casă și în curs de 7 ani s-au electrificat aproape toate casele. S-a extins pe toate ulițele ajungînd în final la 29 de kilometri. S-au scos apoi stîlpii de lemn, plantîndu-se stîlpi de beton, cei de azi. Banii de la început n-au ajuns așa că s-a suplimentat cu cîte 200 de lei de fiecare gospodărie. Apoi s-a conectat rețeaua noastră la sistemul național, desființîndu-se motorașul de la început. Oamenii au început să cumpere diferite aparate care merg cu curent electric cum ar fi fiare de călcat rufe, motoare electrice pentru tăiat lemne, pentru tăiat șișcă, de scos apă din fîntînă, aparate de radio, televizoare, sobe de încălzit, reșouri, mașini de spălat rufe, mașini de tuns, motoare pentru lucrări complexe de tîmplărie, mașini de uscat părul după baie, frigidere, ondulatoare de păr, firbătoare de cafea, perne electrice, bigudiuri electrice, magnetofoane, picupuri, casetofoane, aparate de protecție, aparate de mărit foto, etc. Cei ce rîdeau de cinematograf s-au minunat apoi de atîtea filme. Cei ce credeau că se poate trăi și cu lampa tradițională acuma se enervau și făceau scandal cînd se întîmpla să se întrerupă curentul.

Am auzit babe spunînd:

- Mă mir cumde am trăit atîta vreme cu lampă și cu opaiț.

Iar eu mi-am amintit de vremea cînd nici opaiț nu aveam căci petrolul mergea la ruși, ci deschideam ușița de la sobă pentru a se zări puțin prin casă, cînd trebuia numaidecît de făcut ceva. Unii spun că toate acestea sînt binefacerile regimului socialist, iar alii susțin că toate s-ar fi făcut și fără socialism, ca în țările din apusul Europei, America și Japonia, după care noi fugim să le ajungem din urmă, iar ei afurisiții nu vor să șadă deloc ci fug mereu de parcă s-ar teme să nu-i ajungem și întrecem.

20. Doctrina comunistă în lume

Am zis mai sus că doctrina comunistă este un sistem de idei cu ajutorul căruia Marx voia să dea poporului său, poporul iudeu, o armă cu ajutorul căreia să cucerească și domine lumea. Lenin a preluat sistemul și l-a adoptat la necesitățile poporului rus. Pînă atunci rușii se foloseau de ortodoxie ca pretext de a se amesteca în treburile popoarelor ortodoxe, pentru a le domina, Ortodoxia însă era o armă depășită, regională, învechită. Trebuia ceva nou, ceva universal și cu aparanță de adevăr etern. Acest ceva era marxist-leninismul. Acesta trebuia mai întîi propăvăduit și răspîndit în toate părțile lumii. Ca religie nouă, fără Dumnezeu, dar avînd un partid mai eficace decît Dumnezeu, marxist-leninismul trebuie să cuprindă lumea în favoarea Rusiei. Sau mai bine zis Rusia trebuia să se folosească de marxism-leninism pentru a ajunge la dominația mondială. Ca arme ajutătoare erau minciuna și banul. Peste tot marxismul trebuia să aducă libertatea, bunăstarea, fericirea și pacea. Care este nebunul care să nu subscrie pentru aceste idei mărețe? Atît numai că aceste cuvinte în limbajul marxist-leninist înseamnă altceva decît în înțelesul tuturor celorlalți. Libertatea înseamnă sclavie, căci în practică oricine este liber să execute toate poruncile și indicațiile date de partid. Ești liber să faci orice, dacă este în folosul partidului. De îndată ce te gîndești că poate nu e just să procedezi altfel, te așteaptă pușcăria, lagărul, persecuția și moartea. Și sclavii antici erau liberi să muncească pentru stăpînii lor și să gîndească așa cum gîndesc ei. În limitele acestea fiecare era liber și putea să facă orice, dacă era în folosul stăpînului. Bunăstarea nu e așa cum o crede individul de rînd, ci cum îți spune responsabilul. El, responsabilul, se bucură de toate înlesnirile vieții și zice că așa se bucură toți. Pe tine nu te întreabă și nici n-ai voie să te plîngi, căci atunci înseamnă că ești reacționar și antipartid. Ca și cum ai cîrti împotriva lui Dumnezeu. Deci bunăstarea înseamnă sărăcie. Fericirea e atunci cînd ai depășit norma și ai îndeplinit cincinalul. Iar pacea este și ea o minciună. Căci vedeam în zilele noastre că loviturile de stat, revoluțiile și războaiele nu sînt pornite de capitaliști ci de socialiști, recte comuniști, De altfel comunismul nu se poate răspîndi decît cu arma în mînă, ca și islamismul.

Cînd învățam la marxism, de la început se spunea chiar că comunismul nu se poate răspîndi decît prin revoluție, adică prin foc și sînge. Mai tîrziu s-a îmbogățit marxismul spunîndu-se că pe lîngă calea fierbinte a revoluției se poate și calea mai rece a evoluției, sau pe calea parlamentară. Și se dădea exemplul Franța și Italia, unde partidele comuniste sînt pe punctul de a lua puterea prin alegeri libere. De atunci au trecut vreo 30 de ani și oamenii s-au lămurit. Acuma știe toată lumea că partidele comuniste sînt agenturi ale Moscovei, așa că nu se mai lasă nimeni păcălit. Conducerile de partid au dat declarații cum că nu au nimic de a face cu Moscova și că sînt independente, ba că și ele acceptă democrația parlamentară, că renunță la lupta de clasă, etc, numai ca oamenii să nu se teamă de ei și să-i voteze. După ce vor pune mîna pe putere știu ei ce vor face.

Dar mărețele idei propăvăduite de ruși nu sînt altceva decît niște capcane întinse popoarelor pentru a le prinde și înrobi.

În 1921 a pornit ofensiva de cucerire a Italiei. Reacția a venit de îndată din partea lui Musolini care a strîns în jurul lui majoritatea poporului italian, dar a trebuit să guverneze prin aceleași metode dictatoriale ca și rușii acasă la ei. Era fascismul, atît de ponegrit și batjocorit de ruși deși în fond se utilizau aceleași metode nedemocratice.

În 1936 pornește războiul civil din Spania, în care se confruntă ideologiile marxistă și nazistă pe spatele poporului spaniol. Aici au participat la lupte atît de partea comuniștilor cît și de a fașciștilor reprezentați prin Franco, mulți români din care și unul din satul nostru, Mihai Cristof, care a murit pentru cauza lui Marx. Participările celor străini erau finanțate direct de Moscov, orice voluntar de la București primea 40.000 lei, din care 20.000 de lei la plecare și 20.000 la întoarcere. Și plătea “ajutorul roșu”, adică Moscova.

În 1946 pornește războiul civil din Grecia în care comuniștii sînt ajutați și finanțați tot de Moscova.

În 1948 Coreea se divide în Coreea de Nord, sub protecția Moscovei, și Coreea de Sud.

Vedem pînă aici cum marxism-leninismul preferă peninsulele unde poate mai lesne interveni din afară. În țările din interior, partidele comuniste finanțate și dirijate de Moscova, au pregătit terenul și deschis porțile armatelor roșii, în timpul celui de al doilea război mondial. Dacă ulterior popoarelor nu le-a plăcut noul mod de viață, rușii au băgat lucrurile ca în Ungaria, în Germania de Răsărit, în Cehoslovacia și imediat, ca prin farmec, le-a plăcut. Iar ei au rîs a dispreț:

- Vedeți mă că vă place!

Și astfel atîtea popoare încorporate măreței Minuni, ca cei din Basarabia, jumătate din Polonia, Prusia Orientală, Estonia, Letonia și Lituania, Grusinia și Armenia, Azerbaijean, Cazahstan, și alții, care toți dispun de toate drepturile naționale, conform constituției, pînă la dreptul la autodeterminare și dezlipire de U.R.S.S. dar nimeni nu o face, căci toți sînt fericiți și vor de bună voie să trăiască astfel. Dacă Basarabia provincie cu 83% români, sau moldoveni, cum zic rușii, s-a dezlipit în 1918 de Rusia, prin votul din adunarea constituentă, numit sfatul țării, și s-a alipit la patria mamă România, aceasta înseamnă că imperialismul român a subjugat un popor liber, poporul moldovean și cu forța l-a obligt să trăiscă sub imperiul său. Dar măreața uniune nu putea sta cu mîinile în sîn și cu armele la picior. În 1940 în înțelegere cu Hitler, mărețul Stalin a eliberat Basarabia din rabia română, ba, ca despăgubire ne-a eliberat și Bucovina de nord. Aceasta este legea și logica celui tare. Apoi Cuba, Angola, Etiopia, Yemenul, toți de bună voie și nesiliți de nimeni, decît de “consilierii” sovietici, au părăsit credințele lor deșarte și și-au însușit Marxism-leninismul cerînd Moscovei să le trimită ajutoare dezinteresate pentru ca șefii lor să poată să se mențină la putere în contra voinței populare.

Pînă acum pacea era apanajul exclusiv al Moscovei după cum războiul era caracteristica țărilor așa zis imperialiste, care prin forță sau amenințarea cu forța, căutau șă-și acapareze țări și popoare, ca să le poată domina și exploata. Aceasta era o dogmă marxistă de necombătut. Ce vedem însă în realitate. Vietnamul comunist atacă Cambogia cu ajutorul Uniunii Sovietice. Răstoarnă guvernul lui Pol Pat și instalează un guvern aservit intereselor Moscovei. China comunistă atacă Vietnamul comunist spre a-l pedepsi pentru intrarea lui în țara frățească, Cambogia democrată. Moscova, bastionul păcii și al socialismului își trimite trupele în număr de circa 100.000 de oameni, înarmați pînă în dinți să atace Afganistanul, și el marxist-leninist, sub motiv că niște mercenari imperialiști ar intenționa să atace regimul lui Hafizullah Amin, credincios Moscovei. Pînă una alta, ostașii păcii și socialismului răstoarnă guvernul lui Amin, care deacuma era un agent al spionajului american și ca să nu fie discuție îl asasinează un pic pe Amin și instalează pe un oarecare Babrak Karmal, care era mult mai credincios Moscovei. Întrebată Moscova cum de a intrat cu trupele într-o țară independentă și suverană, a răspuns cu candoare că a fost chemată de guvernul țării, adică de Amin cel credincios Moscovei, spre a o apăra de inamicii din afară, în speță de imperialiștii americani, uniți cu hegemoniștii chinezi. E interesant că termenul de hegemoniști este folosit de chinezi spre a desena pe rușii care au tendința de a domina toate popoarele lumii. Acum rușii zic ei despre chinezi că sînt hegemoniști deși aceștia încă n-au "eliberat" nici o țară, ci cel mult poate Tibetul. Că 104 țări în Adunarea Generală a ONU au condamnat amestecul, adica invazia sovietică în Afganistan, nu e nimic acești 104 sînt aserviți intereselor imperialiste ale Americii. Adevărații democrați și doritori de pace sînt cei 18 care au votat cu Moscova, din care dacă scădem cele 3 voturi ale U.R.S.S., rămîn 15. Acesteasînt adevăratele popoare libere și independente, cum ar fi Cehoslovacia, Ungaria, Germania de Răsărit, Bulgaria, Mongolia, Cuba, Etiopia, Angola, Yemenul, Vietnamul și Campogia, etc pînă la 15. Alte țări ca România, Iugoslavia și Albania, deși marxiste, n-au votat alături de ruși. De-ar fi trăit Stalin ar fi fost vai și amar de capul nostru. Și așa nu se știe ce vom păți. Căci noi avem doar dreptul de a spune că sîntem liberi. În 1968, cînd rușii au invadat Cehoslovacia, Ceaușescu a ținut un discurs memorabil în balconul din fața C. C. al P. C. R. în care a atacat cu vehemență invazia rușilor, dar a doua zi a fost chemat de Drozdenco, ambasadorul Moscovei la noi, și imediat, ca prin farmec, n-a mai zis nimic. Rușii au instruit mai întîi un număr de afgani în tainele religiei marxiste, apoi aceștia au fost ajutați ca niște frați să răstoarne guvernul lui Mohamed Daud. Instalîndu-se un guvern cu adevărat democratic sub obediența Moscovei au început reformele democratice. Poporul însă, oameni proști, nu înțelegea măreția marxist-leninismului, ei voiau islam, care înseamnă "supunere integrală față de divinitate". Aceasta era o erezie, căci nu există divinitate. Și astfel au început acțiunile revoluționare împotriva proștilor, pentru a-i aduce pe calea cea adevărată. Proștii însă, deși divizați în triburi au început răscoala. Aceasta era o adevărată contrarevoluție, care nu trebuia tolerată. Taroki, omul Moscovei, a fost răsturnat și asasinat de către Amin. Amin s-a declarat mai catolic decît papa, însă rușilor nu le plac acțiuni independente și l-au ales pe Babrak să le fie guvernator și ca să fie mai siguri i-au trimis și vreo 100.000 de oameni ca să-i asigure independența și suveranitatea, zdrobind contrarevoluția.

Celelalte popoare au strigat ca la foc, au protestat, dar nimeni nu-și puse pielea la bătaie pentru niște afgani islamici. Pe aceasta se bazau și sovieticii, așa că Islamul și Pakistanul tremurau de frică așteptînd eliberarea. Probabil că lor le venea rîndul.

Rușii luptară mai departe pentru pace și destindere, contra războiului rece și cald pe care îl ațățau imperialiștii anglo-americani. Numai ei, vor cu adevărat pace și dezarmare, vor libertatea popoarelor lumii și buna înțelegere între state. Ei vor fericirea întregii omeniri, dar nu o pot introduce din cauza imperialiștilor și ațîțatorilor la război. De aceea proletarii din toate țările trebuie să se unească (sub conducerea Moscovei) spre a răsturna dictatura burgheză și spre a introduce o dictatură mai bună, pe cea rusească.

De altfel în Testamentul lui Petru cel Mare scrie precis "A se apropria cît s-ar putea mai mult de Constantinopol și de India, că acel ce va stăpîni acolo, va fi cel adevărat stăpînitor al lumii, deci trebuie a deschide nenumărate războaie, cînd cu Turcia și cînd cu Persia ... a grăbi căderea Persiei, a străbate pînă la Golful Persiei, a restatornici de se poate prin Siria comerțul cel din vechime cu Orientul și a-l întinde pînă la India, care este magazia lumii."

Deci hai la luptă pentru pace.

Și apoi să mai zică cineva că rușii vor să domine lumea pentru ambiția lor de a fi cei mai grozavi. Ferească Dumnezeu. Ei vor numai pace. Adică prin pace și viclenie să cunoască lumea, dar dacă proștii se opun, ce-o să facă săracii oameni, să-i lase să-și facă de cap. Asta nu! S-ar scula mărețul Stalin din zidul Cremlinului și ar fi vai și amar. Și ce dacă scrie la teorie că războiul e apogeul capitaliștilor iar pacea a socialiștilor. Asta acolo la teorie; doar se știe că marxismul nu e o dogmă sfîntă și inmutabilă ci numai o teorie care se poate adopta mereu după cum e necesar, în vederea ajungerii la scop (scopul scuză mijloacele) adică la dominarea Moscovei asupra întregii lumi. Nu e vorba, că pentru a aduce pacea și fericirea în întreaga omenire, pentru libertăți democratice și neexploatarea omului de către om, ci numai de către stat, etc., se poate folosi foarte bine atît înșelăciunea cît și forța, dacă proștii nu se predau de bună voie. Ce-i așteaptă după eliberare, să vedem din ce zice Karl Marx în Însemnările sale (K. Marx, "Însemnări despre români", Manuscrise inedite): "Mareșalul Wittgenstein (comandantul trupelor rusești care au trecut Prutul în 1829) se înfățișează românilor ca un eliberator. În protestele sale din 1826, Rusia se înduioșa de nenorocirile țării; ea dovedi în 1828 cît valorau tîrgurile sale. Au avut loc excese groaznice. Contribuții de tot felul în produse, furaje, vite, carvezi, hoții, omoruri, etc. Bărbați, femei, au fost înhămați la care cu vizitii cazaci care nu-și cruțau nici bîta nici vîrful lăncii lor. Peste 30.000 de români fură smulși de la munca cîmpului pentru a servi ca animale de muncă. Cei mai fericiți fugiră în munți unde singura lor hrană era scoarța de copac. Guvernul rus răspunse la proteste: "Nu interesează să știm cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate." Haosul și jaful aduseră foametea, ciuma, etc."

Dar poate Marx spune minciuni, sau poate se va spune că nu ne interesează acei ruși de pe atunci căci ei erau "țariști" nu sovietici. Dar oare cum de rușii sovietici nu s-au desolidizat de rușii țariști și să renunțe la toate cuceririle țarilor, lăsînd popoarele în pace să se descurce singure, cum vor crede ele că e mai bine. Asta ar fi contra internaționalismului proletar prin care se înțelege dominarea Moscovei cu ajutorul proletarilor din toată lumea. Ar fi o rușine și un păcat să lași popoarele să fie exploatate de capitaliștii nord-americani. Nu e mai bine să-i exploateze ei?

21. Război și revoluție

Dacă cercetezi în dicționare spre a vedea sensul acestor cuvinte, apoi se vede că războiul e un conflict armat între două sau mai multe state, pe cînd revoluția e o schimbare radicală și bruscă, pașnică sau violentă, în raporturile economice, sociale și politice a unei societăți ... și trecerea puterii de stat din mîinile vechii clase dominante explotatoare și demodate în mîinile unei noi clase progresiste.

Cînd citești aceste cuvinte pare că totul e așa de clar și lămurit, așa de inofensiv și de natural încît totul pare că se întîmplă ca și cum ar cădea o ploaie călduță sau ar bate un vîntișor de primăvară. Dacă cercetăm în dicționarul de filozofie (nu știu ce are războiul cu filozofia) apoi vedem că războiul este forma extremă, paroxistică, pe care o capătă, în anumite condiții social istorice, opoziția de interese dintre părțile implicate. Scopul imediat al războiului este distrugerea sau capitularea adversarului. Acest scop imediat este subordonoarea unor interese de natură socială: politice, economice naționale, ideologice, etc.

Despre revoluție, după ce se spune că e un fenomen logic și necesar, că provoacă transformări calitative de esență în toate domeniile vieții sociale, etc., spune că "problema fundamentală a oricărei revoluții sociale este cucerirea puterii politice de către clasa purtătoare a progresului social."

Dar ca nepoții să priceapă mai bine despre ce este vorba, trebuie să spunem lucrurilor pe nume, să nu umblăm cu eufemisme și nici cu înșelătorii. De ce oare revoluția este necesară pe cînd vedem că în natură totul merge din aproape în aproape. Totul merge crescînd precum se întîmplă cu orice organism. Și societatea omenească este un organism, un organism social. Orice organism se preface încetul cu încetul prin fenomenul zis evoluție. Pînă acuma nu cunosc vreun savant fie el și sovietic care să nege evoluționismul. Darwin stă dîrz pe poziție. Au încercat ei Lisenko și Miciurin dar s-au făcut de rîs în fața lumii civilizate.

Deci fenomenul logic și necesar este evoluția și nu revoluția.

Dar ce este revoluția (revoluția socială)?

Am arătat în lucrarea mea "Dorința de afirmare ca factor de progres" că orice om, din orice timp, tinde spre putere cum orice plantă tinde spre lumină. Putere este cuvîntul vrăjit care-l atrage pe om cum lumina atrage insectele de noapte. Această tendință de altfel este și una din aspectele principale care-l deosebește de animale.

Umanitatea a evoluat de la forma de turmă la cea de societate structurînd-se în pături de conducători și conduși. Această structurare a fost o necesitate și s-a ivit în mod logic în lupta pentru existență. Cei organizați reușeau totdeauna mai bine să se apere sau să atace. Cei organizați reușeau mai bine cînd era vorba de un efort colectiv organizat. Cei din conducere dispuneau totdeauna de privilegii. De altfel era și normal, ei fiind cei mai bine înzestrați, atît fizic cît și intelectual. Era cum s-ar spune o răsplată după efort și capacitate, ca în socialism.

Conducerea voia însă ca și progenitorii ei să beneficieze de privilegii, cu toate că uneori nu merita acest lucru, nefiind corespunzători. Și de aici conflicte de interese. În mulțime se găsesc totdeauna oameni capabili, dornici de a pune mîna pe putere. Pe de altă parte cei de la conducere se epuizează, se moleșesc și nu mai corespund. Și atunci intervine lupta pentru putere. Această luptă acerbă de a acapara puterea cu orice preț s-a numit revoluție. Dar grecii antici, fiind renumiți de deștepți, au inventat democrația, pentru a se evita lupta sterilă pentru putere. Și-au zis ei că oamenii nu sînt în general proști, și știind foarte bine care sînt cei mai capabili dintre ei, pe aceia să-i aleagă pentru a fi conducători.

Forma aceasta de conducere are însă și scăderile ei, cu toate că a rămas pînă azi singura modalitate de a evita îngrozitoarele vărsări de sînge și distrugeri de bunuri cu ocazia cuceririi puterii. Și apoi dacă puterea a fost luată cu forța și alții se cred îndreptățiți să o facă. Cum adică ei sînt mai prejos decît ceilalți? Acceptînd sistemul democratic implicit se înlătură izbucnirea forței brute cu toate urmările ei catastrofale.

Este interesant că liderii revoluției de multe ori vorbesc în numele democrației și caută să convingă pe cei ce îi asculă că ei reprezintă adevărata democrație, o democrație însă care mereu se adîncește, mereu se lărgește încît îți vine să-ți pui întrebarea: cînd am plecat la drum, la ce punct al dezvoltării democrației se aflau și cît e posibil să se mai glărgească sau adîncească.

Revoluția, în faza ei de desfășurare, este o forță oarbă care nu ține seama decît de necesitățile preluării puterii. Cei organizați în acest scop, sub diferite forme sau partide, calcă în picioare tot ce pînă atunci era socotit bun și drept, tot ce a fost socotit sfînt sau demn de respectat, tot ce umanitata a agonisit ca fiind supremile posibilități ale genului uman. Ceata de flămînzi, fie de putere, fie de bunăstare, se repede orbește la cei pe care-i socotesc ei ca fiind responabili de starea actuală și fără să țină seamă de legi (legile fiind emanate de la cei ce trebuie doborîți) calcă în picioare vieți umane, bunuri agonisite prin muncă cinstită sau prin moșteniri, opere de artă, palate și orice realizare a vechiului regim; totul trebuie distrus. Întocmai ca și pe front, individul cu căt se dezlănțuie mai furibund în bestialiatea sa, cu atît are mai multe și mai mari merite în fața tovarășilor de luptă. Ulterior, încetul cu încetul se instaurează iar legalitatea și justiția; se face apel la moralitate și la echitate, se introduce iar omenirea, iar pentru respectarea tuturor acestora, după ce au fost călcate în picioare în numele revoluției se introduc din nou tribunalele și închisorile, logările și deportările, de data aceasta înzecit mai severe decît ale vechiului regim.

La definiție scrie că revoluția duce societatea înainte spre progres social. Dar ce fel de progres sociale este în Iran unde regimul șahului a fost înlocuit cu al aiatolohului pe cale revoluționară. Oare revenirea la sistemul de guvernare al lui Ali, ginerele lui Mahumed, de acum 1329 de ani, este cu adevărat mai progresist și mai democratic?

Oare regimul revoluționar al lui Pol Pat din Cambogia, care în aproximativ 3 ani a ucis 2-3 milioane de oameni din totalul de 8 milioare in 1975, pentru că oamenii săracii se opuneau și n-au aderat dintr-o dată la fericirea pe care le-o oferea acesta, era el mai avansat decît regimul anterior?

Dar oare regimul sovietic, cel mai avansat din lume, de ce n-a fost primit cu flori și cu brațele deschise ci a fost nevoie de uciderea a peste 20 de milioane de oameni, pentru ca ceilalți să spună că în adevăr aceștia care au pus mîna pe putere sînt cei mai avansați din lume.

Deci revoluționarii de pretutindeni nu sînt bine primiți, chiar dacă aduc uneori un pic de mai bine.

Cînd e vorba despre război, acesta este o continuare a revoluției. Flămînzii de putere, după ce au acaparat-o pe cea națională, nu le mai ajunge și vor să domine și asupra altor națiuni. Și atunci alte valuri de sînge, alte distrugeri de bunuri, alte jafuri, ucideri și violuri, alte suferințe pe bieții oameni nevinovați, care trebuie să le suporte, cum suportă vîntul sau ploaia.

Napoleon, după ce pe cale revoluționară a ajuns împăratul Franței, a considerat că aceasta este prea puțin pentru el. Era necesar să conducă toată Europa. De îndată și-a îndreptat toate forțele către Austria și Germania, apoi după strălucite victorii s-a gîndit să cuprindă și Rusia. Aici însă nu era așa de ușor și deși a pătruns în Moscova, imensitatea teritoriului rusesc și tenacitatea țăranului rus, plus iarna rusească toate acestea l-au făcut să se retragă într-un mod foarte puțin glorios.

Hitler, după cucerirea puterii din Germania nu s-a mulțumit nici el cu ce avea ci s-a gîndit să cucerească toată Europa, ca și Napoleon. Dar ca și acesta, după cucerirea atîtor popoare cu forța armatelor, s-a izbit de colosul rusesc și rezultatul a fost eșuarea totală și lamentabilă.

Stalin, ca și înaintașii săi care au trecut de la revoluție la război, după ce a zdrobit Germania s-a gîndit să-și însușească o bună parte dn aceasta, apoi părți din Polonia, din Cehoslovacia, din Ungaria, din România. Urmașii lui Stalin, care stăpînesc cel mai întins imperiu din zilele noastre, nu se mulțumesc cu ceea ce au, ci pe căi directe, ca în Afganistan, sau ocolite, ca în Cuba, Etiopia, Yemen, Vietnam și Cambogia, caută să se extindă pentru a-și satisface dorința de dominare, de putere.

Și deși la teorie scrie că războaiele sînt drepte și nedrepte, cînd a fost vorba despre cucerirea Afganistanului, nu s-au uitat la carte, ci au pus mîna pe teritoriul care-i aproprie de Golful Persic conform doctrinei lui Petru cel Mare, cu gîndul că atunci, în etapa următoare, cînd vor stăpîni aceste locuri, vor tăia aprvizionarea cu petrol a tuturor țărilor din lume și deci acestea, ne avînd petrol, care este obligatoriu industriei și transporturilor lor, vor cădea în brațele rușilor, cum cade para mălăiață cînd e bine coaptă.

Și apoi să mai spui că revoluțiile sînt bine venite, de dorit și de a accepta ca fiind "locomotiva istoriei", ca fiind treptele spre progres ale omenirii, ca fiind modul necesar și logic de acaparare a puterii. Din puctul de vedere sovietic toate acestea sînt necesare și binevenite.

Dar mai sînt și alte puncte de vedere. Iată că se aud voci din Iran care spun că islamul trebuie răspîndit cu forța, ca pe vremea lui Mohamed, în toată lumea, pe baza și după legile revoluției. Odată ce revoluția a reușit acasă la ei, trebuie să reușească și în celelalte țări, asta este voința lui Alah cel atotputernic și cine se opune trebuie să i se taie capul, așa scrie la carte. Doar și Marx a spus că revoluția este conform cu legile naturii, căci ea pune în concordanță forțele de producție cu relațile de producție. Ce mai vreți? Biata omenire!

Revoluția e bună doar atunci cînd aduce democrația, nu și cînd o calcă în picioare.

FINAL

© Copyright 2017. All Rights Reserverd   Designed by ECB Web Design elenacristinaboca@ymail.com